Calatorie in lumi paralele

09.09.2013 14:52

In aceasta calatorie am sa va poftesc prin galaxia noastra:

 

              VISUL

 

E întuneric şi e frig,un frig cum n-am mai sinţit niciodată.Un spaţiu golit de înţeles şi de formă.Singurătate.Nimeni şi nimic nu mă atinge şi în acest deşert de întuneric şi gheaţă continuu să merg.Merg maşinal. Nu ştiu nici de când ,nici încotro,nici unde.Pur şi simplu merg înainte ca un orb fără să pot vedea sau simţi ceva din tot ceea ce ştiu ,ce simt în fibrele mele cele mai profunde că mă înconjoară.Simt cum cu fiecare pas mă apropii de momentul de colaps când mă voi aşeza pe marginea drumului şi voi închide ochii pentru totdeauna.Ceea ce mă mai ţine în picioare este faptul că gândesc.Trebuie să gândesc fără încetare şi în acelaş timp să las gândul să curgă liber prin mine.Nu trebuie să-l opresc nici o clipă căci acea clipă va fi ultima.Prin gând mă manifest de parcă aş exista cu adevărat.De fapt am încetat să exist cu mult timp în urmă şi acum reproduc doar icoana a ceea ce a fost odată de mult.Simt neuronii cum lucrează,cum primesc şi transmit mai departe semnale electrice.Ştiu că toate judecăţile mele sunt doar scântei de electricitate.Le văd strălucind hipnotic în interiorul capului.Apoi totul se destramă.Oasele capului se desfac şi pornesc într-un dans haotic.Substanţa cenuşie se transformă într-o ţesătură rară prin ochiurile căreia se văd stelele.Pânza creierului se întinde fără oprire.Fasciculele de substanţă albă scrâşnesc desfăcându-se în fire ce par a fi stringurile universului.Se întind la nesfârşit fără să se amestece cu celelalte părţi.Ce a mai rămas?O îngrămădire de pete albe şi cenuşii şi nişte lichid care nu vrea să se îndepărteze.E o senzaţie plăcută de libertate absolută şi de eliberare din tipar.Descompunerea aceasta neaşteptată  continuă şi părţi tot mai mici din toate organele o iau razna urmând parcă o chemare neauzită.Totul se eliberează treptat din strânsoarea formei.Doar ideea de formă mai rămâne, parcă ,pentru a-mi aminti de mine .Nimic din structura materială nu mai e ceea ce a fost.Pe măsură ce mă risipesc îmi dau seama că tot timpul am privit de alături întregul proces.Nimic nu doare şi nu simt nici un regret sau teamă.Îmi este cald.O căldură blândă,limpede care mă învăluie,mă invadează.Abia acum pot visa.Da,abia acum înţeleg arta visatului.Pot asambla oricând părţile cum vreau şi pot construi din ele orice:copaci,flori,fluturi.Nu,nu voi construi deocamdată nimic.Îmi dau seama că eu sunt tiparul şi concomitent tot eu construiesc tiparul.Dar nu asta mă interesează acum.Nu revenirea la formă sau păstrarea ei intenţionată mă preocupă acum.Pur şi simplu nu-mi mai pasă de tot  ce  a fost inainte.Pornesc în căutarea Marilor Tipare ale universului.Zbor în spatele soarelui şi lumina lui fierbinte nu mă atinge.Văd sau simt cu privirea nişte roiuri de stele şi în acelaşi moment sunt acolo,între ele.Înţeleg viteza gândului şi că lumina merge prea încet pentru spaţiul care trebuie parcurs.Dar stelele sunt sori şi au în jurul lor planete,meteoriţi,gaze.Sunt sori care dau căldură şi viaţă,dar eu vreau mai departe.Alte galaxii,alte stele.Mă simt ca un copil care a lunecat în cutia cea mare cu jucării,şi ,e bine.Nimic nu e aşa cum ştiam,nimic nu seamănă cu legendele imaginate de oameni.Ca într-un carusel fără sfârşit,plutesc bucăţi de nori zdrenţuiţi şi printre ei sunt pietre,praf,fum,ceaţă.Nu e gol nimic, nicăieri.Şi e destul să vrei ca să poţi face orice.Dacă acum aş vrea să mă întorc în sistemul nostru solar,în clipa următoare aş fi acolo,fără hartă sau repere dinainte stabilite.Şi chiar asta voi face.Mă voi întoarce să văd ce poate fi pe planetele acelea pe care le numim grele.E prea multă cerneală aruncată în zadar pe generalităţi.Toţi se visează împăraţi şi regi şi dacă ar fi după ei ,lumea ar fi doar o adunătură de capete încoronate.Oare chiar aşa să fie?Poate.Mă gândesc cu îngăduinţă la toţi cei care sunt preocupaţi de spiritism şi chenalling.Ce văd ei oare?Cu cine vorbesc aceşti oameni?Pe cine cheamă ei?Ce scenarii bizare le tulbură mintea şi aşa obosită ?Nu cred nimic din ceea ce se spune.Ca sa vezi trebuie sa fii acolo,între stele,între umbrele înşelătoare ale prafului cosmic şi abia atunci vei putea spune că acolo nu plutesc spiritele în aşteptarea chemărilor de pe pământ.Acolo este doar materie în mişcare şi informaţie care se străduie să devină formă.Atât.Mă gândesc la lumea aceea visată cu ochii deschişi şi cred că aşteaptă o altă abordare.Una reală  şi când scriu cuvântul reală am în vedere realitatea absolută a cosmosului imparţial şi echidistant,a maşinii cosmice care merge fără a ţine seama de plăcere sau durere.Totul este fără ierarhii şi trepte.Nu,nu voi aluneca în aceste tenebre ale minţii.Mă voi apropia de Saturn şi voi încerca să pătrund în atmosfera acestuia pentru a vedea ce ascunde uriaşul.Nu mă aştept la prea multe.Nu mă aştept să găsesc oameni sau alte făpturi asemenea nouă.Dar nici teoria planetei de gaz nu o pot crede.Aşa îmi place mie,să nu cred ceea ce nu văd.S-au spus atâtea despre sonde trimise şi dispărute,despre ipoteze care de care mai savante.Cum o fi oare în realitate?Unde începe şi unde se termină ascunderea,ocultarea adevărului?Sau,poate,nu se ştie de fapt nimic şi o facem pe grozavii aruncând ipoteze?O ceaţă deasă mă învăluie.O aşteptam.Ştiam că o voi  găsi acolo.Am început să caut o altă privelişte şi dintr-o dată a apărut solul.De sus părea sterp şi frământat dar în următoarea fracţiune de secundă au început să apară continente şi oceane.Totul galben.Am crezut că e sulf dar nu era.Nu stiam ce este.M-am aşezat undeva,pe o colină şi mi-am amintit copacii şi poienile de pe la noi şi mă gândeam cât de frumoase ar fi aşa galbene ca aici.Şi ele au început să apară una câte una din deşertul galben.Soarele se vedea slab şi mă aşteptam să fie frig dar nu era.Atunci m-am întrebat dacă nu cumva căldura venea din altă parte.Era plăcut şi nu corespundea cu nimic din cele ştiute.Mi-am dat seama că din sol venea căldura doar când am atins cu mâna iarba galbenă care creştea cu mare viteză în jurul meu.Uriaşul mă primea cu braţele deschise şi se bucura că am avut îndrăzneala să-l caut.Simţeam asta;era ca o vibraţie de coardă muzicală într-o tonalitate calmă,plăcută.Acum cred că era un La ,dar atunci nu mi-am imaginat.Am ramas acolo o clipă sau o veşnicie,cine poate spune? În cer nu există timpul omenesc.Totul se desfăşoară după alte legi,la o scară inimaginabilă;totul curge fără răgaz şi se schimbă în fiecare moment.Relativitatea nu o înţelegi decât faţă în faţă.M-am desprins cu greu din mirajul propriei imaginaţii si în timp ce ma depărtam de uriaş vedeam cum toate plăsmuirile mele se dizolvă în pustiul galben din care apăruseră.A fost doar o clipă de încântare,un dar al uriaşului şi a trecut.Am trecut din nou prin perdeaua de ceaţă.Neantul mi se deschidea ca o pictură uriaşă  şi trebuia doar să mă hotărăsc unde mă duc.Chiar aşa,unde să mă duc?Din depărtare mă tentau nişte formaţiuni noroase de o frumuseţe halucinantă.Am pornit şi am simţit că merg spre Nebuloasa Omega.Numai ea putea fi atât de frumoasă.Cu adevărat grandioasă,tulburată parcă de venirea mea,Omega îşi încolăcea norii aurii de praf cosmic şi forma din praf şi gaze imagini derutante înconjurate de halouri strălucitoare.Ici-colo sclipeau stele,sori în devenire,dând impresia unor licurici incandescenţi.Omega respira lin în somnul său cosmic şi visa lumile pe care urma  să le nască.Praful plutea suspendat pe linii de forţă invizibile dar a căror vibraţie se simţea şi se auzea.Era un zgomot stins ca un stup de albine auzit de la distanţă.Erau peste tot şi nu aveam pe unde să le ocolesc.Când am trecut printre ele am simţit tensiunea lor uriaşă.Mă simţeam străpunsă,străbătută  şi pentru un moment am avut senzaţia de pierdere,de rătăcire.Uitasem totul,de unde venisem,de mine sau unde mă duc.Era cald,lumină blândă şi nespus de bine.Trăiam senzaţia de integrare absolută în elementul primordial care mi-a dat naştere.O intenţie fugară a încercat să le vizualizeze şi instantaneu am trăit iluzia unei insecte prinse într-o pânză de păianjen.Ţesătura avea porţiuni mai dese şi mai rare,uneori chiar goluri prin care se vedea dincolo.Am ieşit şi cred că şi acum regret că n-am ramas suspendată acolo.Afară din Omega era doar frig şi praf. Stringurile continuau mai ordonate.Le puteam urmări.Străluceau cu un luciu nefiresc,ceva între metal şi mătase neagră mată.Era suficient să te acordezi la un fascicol şi porneai instantaneu cu o viteză enormă spre destinaţie.Acolo,sus,vitezele sunt atât de mari încât chiar şi în formă eterată le resimţi.Asta mă face să cred că materia nu ar rezista nici o clipă impactului,s-ar volatiliza pur şi simplu instantaneu.Aveam senzaţia că unele stringuri veneau de undeva iar altele plecau.Aveam o stare de  curiozitate amestecată cu prudenţă.Ştiam că nu mi se putea întâmpla nimic rău,că era suficient să-mi amintesc Terra şi voi fi instantaneu propulsată acasă dar dorinţa de a cunoaşte lucruri noi era mult mai puternică.Dar nu voi pleca încă.O stea strălucitoare din norul auriu mă chema la ea.Era frumoasă,un soare cu câteva planete în jurul său.Strălucea şi împrăştia lumina binefăcătoare departe în jur.Am încercat să mă apropii încet dar nu am putut.Viteza era copleşitoare.Am apucat să văd totuşi planetele fără să le pot număra.Am reuşit doar să intru în acest minunat sistem solar pe  o orbită care îmi permitea să aleg.Planetele,pe măsură ce mă învârteam odată cu ele,păreau nişte bulgări adormiţi.Nori subţiri de praf sau de fum înconjurau două dintre ele.M-am mai rotit o dată şi m-am decis să mă opresc pe cea de a doua.Mi se părea că acolo voi găsi lucruri interesante.Deasupra ei era o atmosferă roz deschis.Apoi straturi succesive de nori albi.Şi,deodată,sub norii albi ,faţa planetei mi se dezvălui în întregime.Veneam din spaţiu ca un meteorit şi credeam că mă voi zdrobi la atingerea acelei suprafeţe care apărea dură ,sângerie.Solul era alcătuit la fel cu cel de pe Terra,doar că avea o culoare griului-sângerie cu reflexe roşu închis în locurile unde erau rupturi.De jur împrejurul locului în care am ajuns,se vedeau munţi şi câmpii şi o vegetaţie luxuriantă.Totul însă căpătase aceasta tentă gri-sângerie .Am întins mâna şi am atins pietrele din apropiere.Pe măsură ce praful de pe ele se dădea la o parte,în faţa mea apăreau rubine brute.Eram pe o planetă de rubin care funcţiona asemenea planetei mele.Văzusem până aici fel de fel de corpuri cereşti.Văzusem bazalte şi granite,gresii,nisipuri şi altele şi altele,dar nu văzusem şi,mai ales nu atinsesem încă o planetă de rubin.O planetă care în loc de carbon şi siliciu era din oxid de aluminiu.Plămădită toată din oxid de aluminiu.Voi rămâne aici pentru o vreme să văd,să caut tot ce va fi nou. Deocamdată nu văd nimic din ceea ce înseamnă civilizaţie oricât de rudimentară şi nici vreo urmă de animal. Voi continua să străbat planeta de rubin pas cu pas până mă voi convinge de singurătatea sa,de singularitatea sa. În locul în care mă aflu nu văd nici un drum, dar ce drumuri ar vedea cineva care se trezeşte pe Pământ în mijlocul deşertului sau în vârful munţilor?Trebuie să caut.Colinele se intind cât vezi cu ochii.Sunt line şi încărcate de vegetaţie,ierburile înalte se unduiesc în bătaia vântului subţire care s-a stârnit.Mai sar din când în când pentru că gravitaţia nu mă poate opri.Sunt spirit pur şi nu ascult de această lege imuabilă.Mă distrează saltul şi alunecarea care îi urmează prin iarba deasă şi tare.Nu las în urma mea nici o urmă şi asta îmi dă un fior de bucurie.Chiar dacă ar fi cineva prin preajmă nu va şti mai mult decât că vântul a culcat iarba pentru o clipă.După ceva timp de zbenguială copilărească ,linia orizontului se acoperă de siluetele unor munţi.Nerăbdarea mă copleşeşte.Fac un salt mai mare şi mă duc direct la poalele lor.Cât sunt de minunaţi!Cenuşii-albăstrii şi cu petece roşii care sclipesc în soare.Hei,soarele acesta!Până să mă dezmeticesc bine,începe să apună.Doamne,cât e de frumos!La noi ,soarele apune printre lucruri verzi sau printre clădiri cenuşii.Aici,totul se schimbă şi soarele apune peste munţii rubinii în tuşe calme de violeturi nemaivăzute.Nici nu-mi vine să cred că violetul poate avea atâtea tonuri şi nuanţe.Şi din nou apar sclipirile roşii.Încep să le caut intenţionat cu privirea,le descopăr ascunse printre pietre sau printre ieburi şi mă bucur de fiecare dată.Ce bine că râsul meu fericit nu poate f i auzit.Această explorare incognito îmi dă un fior de plăcere.De nicăieri apare un fel de noapte dar nu întunecată şi rece ca acasă ci o noapte maronie,aproape cafea cu lapte care nu se acoperă de stele ci rămâne aşa,suspendată în cer.Printre munţi se întrezăreşte o trecătoare .Nu ştiu cum  voi vedea ziua dar acum,toate în jurul meu sunt cenuşii.Apa curge  la fel ca pe Pământ iar pe maluri cresc minunate tufe de viţă de vie încărcate de rod.Strugurii se văd negri,ascunşi în spatele frunzelor cenuşii .Aş fi vrut  să îmi continui drumul dar ceva ma oprea parcă.Îmi spunea că ar fi mai bine să stau acolo,la intrarea în defileu şi să aştept venirea zorilor.Pentru moment mi-am închipuit că noaptea se va termina repede, ca pe la noi, şi după aceea va veni o nouă zi.Dar lucrurile nu au mers chiar aşa.După o lungă perioadă de  aşteptare am înţeles că noaptea aceea va dura iar ziua pe care o aşteptam eu va veni mult mai târziu.Aşa că am continuat să merg.Nu se făcea nici mai întuneric ,nici mai lumină.Totul părea încremenit .Dintr-o dată ,am remarcat strălucirea nefiresc de pătrunzătoare a apei care pe măsură ce mă afundam între pereţii văii părea să se transforme într-o  oglindă curgătoare.M-am oprit pe malul său şi am privit cu mai multă luare aminte la acea ciudăţenie.Intuiţia îmi spunea că eram în faţa unui fenomen pe care nu-l mai întâlnisem.Am luat o piatră de pe mal şi am aruncat-o în apă dar piatra a străpuns greu,cu zgomot surd suprafaţa aceea lucioasă.Era clar că după densitatea de care dădea dovadă nu putea fi apă.Cercuri concentrice continuau să se agite şi să se formeze mult după ce piatra intrase în lichid.Nu,cu siguranţă nu putea fi apă.Era..............nu-mi venea în minte denumirea exactă dar ştiam că este un compus al aluminiului;dar care?Care compus îşi păstra forma lichidă în contact prelungit cu atmosfera?Dar,oare,aceasta era cu adevărat o atmosferă sau eu o simţeam aşa  datorită formei mele?Cât despre lichidul acela pe care îl confundasem atât de uşor cu apa,el era cu siguranţă un silicat de aluminiu.Acest gând m-m făcut să constat că siliciul nu lipsea dintre componenetele planetare ci luase doar o altă formă.Mă înşelasem când am crezut că planeta se putea lipsi de vreun element .Asta mă ducea cu gândul la faptul că trebuia să fiu mai atentă şi ,cu răbdare,să observ eventualele forme camuflate ale celorlalte elemente.Pe de altă parte, îmi întărea convingerea că elementele chimice cunoscute pe Terra se regăsesc ,sub o formă sau alte ,peste tot în univers.Nu sunt altele ,atat cât ştim,formează diferiţi compuşi dintre care unii ar putea fi  greu de recunoscut sau complet necunoscuţi.Dar acest punct de vedere era ceva cu totul nou şi trebuia demonstrat la faţa locului.Eram uimită cum peste tot ,totul e la fel.Aceleaşi structuri,aceleaşi elemente,doar formele de asamblare difereau.Oare ce surprize voi mai întâmpina?Defileul continua,pereţii se tot înălţau ,doar oglinda lichidă rămânea la fel,fără nici o modulaţie,fără nici o modificare.Părea că în jurul meu se schimbă ceva.Am sinţit o nevoie arzătoare să mă opresc.Să stau locului şi să aştept nu ştiu ce; ceva ce avea să urmeze.Am rămas gânditoare pe mal ,apoi,am făcut ca la comandă câţiva paşi înainte.Aceelaş impuls puternic m-a făcut să privesc în urmă.M-am cutremurat.Paşii mei lăsau urme pe nisip.Cum oare?Eram doar într-o formă informaţională care nu trebuia în nici un caz să se comporte aşa.Ce se petrecea? Unde ajunsesem?Ce avea să fie cu mine mai târziu?În timp ce întrebările devastatoare mă măcinau, am privit spre picioare şi am văzut cum corpul meu fizic,substanţial se refăcea din substanţa astrală.Trebuise să vin până aici,pe o planetă uitată de lume ,lângă o stea care stătea să se stingă pentru a mă reîncarna?În ce lume?Întrebări şi dileme.Atâta tot.Nu puteam găsi nici un răspuns.Oare mă voi mai întoarce vreodată pe Pământ?Şi dacă nu,dacă nu aveam voie să mă mai întorc sau dacă nu trebuia să mă mai întorc,ce avea să se întâmple mai departe?Mintea o luă razna.Scenarii apocaliptice se derulau în adâncul creierului care se materializase şi el complet.Îl vedeam cu ochii minţii,îl simţeam cu toată fiinţa mea că este acolo,viu,întreg şi funcţionând ca pe Terra.Plecasem într-o aventură oarecare,o extracorporalizare obişnuită pentru mine şi am juns la reîncarnare pe un tărâm necunoscut,aparent pustiu şi la începutul unei nopţi astrale despre care nu ştiam nimic.Ce puteam să fac. Am mai rămas pironită câteva clipe şi apoi am pornit către fundul văii în speranţa că acolo voi găsi răspuns la întrebările care mă frământau.Cu toate că era întuneric vedeam foarte clar cu ochii materiali şi mă miram că nu mă simt obosită şi nu simt nevoia să dorm.Ştiam bine că structurile materiale terriene au nevoie de somn ,aici însă era altfel.Somnul , foamea sau setea erau inexistente,cel puţin în starea în care mă aflam eu.Mă materializasem complet până în cele mai fine structuri.Era un fapt pe care nu-l puteam modifica,nu puteam găsi calea mentală de a reveni la forma eterică.Parcă pierdusem total controlul.Mergeam bine, dar capul imi era ca prins într-o menghină.Nu puteam gândi limpede şi simţeam cum mă cuprinde teama de necunoscut.Începeam să redevin omul de dinainte de saltul spiritual făcut cu mult timp înainte pe Pământ.Nu mă simţeam bine în această stare şi ceva nedefinit parcă îmi şoptea că va trece dar o nerăbdare uriaşă mă copleşea.Urmam cursul acela de lichid şi dintr-o dată,în faţa mea s-a arătat ceva asemănător intrării într-o grotă.De acolo ieşea şuvoiul pe lângă care mersesem atât de mult.Înăuntru era întuneric beznă şi nu puteam distinge pe unde să o iau.Am ales să mă ţin cât mai aproape de şuvoi dar acesta se împuţina parcă la fiecare pas.Apoi a dispărut cu totul.M-am oprit.Am dus mâna la frunte şi am simţit cum îmi creşte febra. Toată fruntea imi ardea ,dogorea şi broboane mari de transpiraţie îmi curgeau pe faţă.Se duceau la vale către bărbie şi acolo se risipeau ca într-un curent de aer.Mâna era rece şi tremurătoare.Degeaba mă ştergeam de transpiraţie,ea apărea iar şi iar parcă izvorând din mine.Stăteam încremenită şi ideea că aici îmi voi găsi sfârşitul mă cuprinse în ghearele sale.În acel moment de grea cumpănă am simţit o mână care mă cuprinse de braţul drept şi o voce hotărâtă îmi şopti:

-Vino cu mine!

Am crezut că  mor de frică.Aşteptam să se facă lumină,să mor,să se întâmple orice altceva,dar să aud voce omenească şi să mă mai şi cheme,chiar nu mă aşteptam.N-am putut nici măcar să răsuflu.Mâna m-a luat repejor de braţ şi m-a tras lateral faţă de direcţia avută inainte.Pe măsură ce făceam primii paşi o lumină ştrearsă a început să se facă simţită.Imediat m-am uitat către cel care mă conducea .Era un om ca şi mine.Părea să fie un pământean ca oricare altul.Nu-i distingeam încă trăsăturile fie din cauza obscurităţii,fie de frică.Nu imi dădeam seama ce va face cu mine dar nu exista altă alternativă decât să mă duc cu el oriunde m-ar fi condus.Treptat,lumina se făcu tot mai clară şi din peştera pe care o bănuiam doar  apăru o încăpere spaţioasă din care porneau mai multe culoare în toate direcţiile.Atunci am întors faţa către omul care mă condusese până atunci şi care acum mă lăsase liberă.Nu mai era acolo.Trebuia să mă descurc singură mai departe.Am ales o cale dintre toate şi am pornit pe ea.Cel puţin era lumină şi vedeam pe unde merg.Pe măsură ce păşeam inaintea mea se deschidea un orizont nebănuit.Incepuseră să se audă zgomote şi agitaţie.Se părea că ajung la nişte oameni care vorbeau tare.Îi vedeam de departe cum stăteau în picioare unii în faţa altora .Erau cam cinci persoane şi gesticulau  energic şi vorbeau cu voce ridicată.Când am ajuns în câmpul lor vizual au lasat vocile mai jos de unde am dedus că era vorba despre mine.M-am oprit.Mă simţeam prost,neavenită şi cauză de discordie.Nu înţelegeam nici un cuvânt.Vorbeau o limbă vocală,cu sonorităţi solare.Cred că tot cel care mă adusese se desprinse din grup la un moment dat şi veni spre mine cu pas grăbit.Era scund,şaten ,cu trăsături clare şi aspre ale feţei.Purta o salopetă cenuşie ca şi ceilalţi,dealtfel.Nu i se putea aprecia vârsta;părea de 50-60 de ani.Se opri în faţa mea la mică distanţă şi îmi vorbi în limba mea pe care părea să o cunoască  perfect.

-Vino cu mine.Aceia sunt colegii mei.Vrem să te întrebăm cum ai ajuns aici?

Apoi îmi întinse mâna şi o apucă pe a mea uşurel nu violent ca prima dată spunând în continuare:

-Nu te teme,nu-ţi vrem răul doar că nu ştim ce-i cu tine şi cum ai ajuns aici.Ştim de unde vii.E foarte departe.

Vocea lui mă linişti şi îmi dădu încredere. Am pornit amândoi către grupul care aştepta.Erau cinci bărbaţi de diferite rase după aspect.La sosirea mea s-au depărtat unii de alţii formând un cerc larg .Apoi s-au strâns din nou în jurul nostru.Erau toţi curioşi şi vorbeau deodată parcă în toate limbile pământului.La un moment dat au tăcut.Emoţiile li se mai ponderaseră.Companionul meu a început să le povestească ceva în limba locului şi pe urmă ,ca la un semn,toţi puteau vorbi cu mine.Unul mai vorbăreţ a deschis discuţia:

-Cum ai ajuns tu aici tocmai de pe Pământ? Cine te-a adus?

M-am uitat năucită în jur şi am văzut din nou cele şase feţe care aşteptau cu încordare răspunsul meu.

-Nu m-a adus nimeni.Am venit singură în formă eterică şi acolo,lângă apă am redevenit materială...

Nu am apucat să-mi termin vorba că un altul a şi început să se mire:

-Dar, cine poate crede aşa ceva?Mai bine spune-ne, unde este nava ta?

Mă cuprinse îngrijorarea.Ştiam bine că nu venisem cu nici o navă şi nici măcar nu ştiam unde mă aflu.Văzusem o stea şi apoi a urmat această aventură nemaipomenită.

-Nu am nici o navă.Am intrat pe Pământ în meditaţie şi m-am trezit printre stele şi galaxii.Nici măcar nu ştiu unde mă aflu.Singura mea dorinţă este să mă pot dematerializa din nou şi să mă întorc pe Pământ.

Le-am spus toate dintr-o suflare şi apoi am aşteptat răspuns.Se uitau unii la alţii ca trăsniţi .Se vedea că nu mai auuziseră de aşa ceva.Apoi mi-au spus că ei provin tot de pe Pământ şi că ajunşi aici cu milioane de ani în urmă au fost fascinaţi de aceste meleaguri.Acum sunt o rasă intraplanetară şi trăiesc după propriile reguli şi legi.Pe de altă parte ,nu credeau că pământenii au ajuns la un asemenea grad de emancipare spirituală încât să-şi poată permite călătorii intergalactice fără aparate de zbor.Mi-au mai povestit că în decursul timpului au mai văzut trecând nave cosmice dar nu au contactat niciuna pentru a nu-şi strica liniştea.Acum  situaţia era cu totul alta.O pământeană dăduse busna peste ei şi nu ştiau ce să facă.Metode de decorporalizare nu ştiau.Nave cu care să mă trimită înapoi nu aveau.Erau în impas.Dacă doream să rămân acolo ,trebuiau să mă prezinte conducătorilor lor şi nu erau siguri ce se va întâmpla cu mine.Puteam fi considerată spion sau duşman.Ce urmau să facă?era o situaţie fără ieşire.Atunci am spus că pot merge în faţa conducătorilor lor şi că pot explica din nou şi chiar mai pe larg circumstanţele în care am ajuns acolo.Se pare că vorbele mele i-au mai liniştit.Ei ,de fapt,erau doar muncitorii care se ocupau de întreţinerea canalului de fugă al apei de la reactorul nuclear care alimenta planeta cu energia necesară vieţii.Asta confundasem eu cu o apă curgătoare.Toate strădaniile lor de a păstra secretul existenţei pe planetă era legat de faptul că fiind o imensă bucată de rubin putea atrage lăcomia celorlalte populaţii galactice.Pentru ei însă,rubinul de afară era o pacoste şi nu un dar.Din cauza lui nu puteau locui în exterior şi fuseseră forţaţi să se retragă .Desigur,aici aveau de toate,după cum urma să văd cu proprii ochi  ,totuşi,se simţeau  privaţi de libertatea de a fi afară.Ne-am dus împreună la un  fel de lift foarte modern de care nu mai văzusem până atunci.Era ca o încăpere complet mobilata care nu avea decât un perete orb,în rest era construită din sticlă foarte transparentă de culoare roz deschis prin care se puteau vedea toate nivelele prin care treceai.Mă uimea curăţenia locului,a lucrurilor şi a oamenilor care deşi îmi spuseseră că sunt doar muncitori nu aveau nici o urmă de praf sau de alte substanţe  pe ei sau pe hainele cu care erau îmbrăcaţi.Pe măsură ce ne apropiam de destinaţie,companionii mei deveniră veseli şi preocupaţi de întâlnirea ce urma sa aibă loc.Ba chiar unii dintre ei glumeau pe seama confuziei şi derutei în care se vor afla ceilalţi.Era o rumoare plăcută ca la întoarcerea neaşteptată a unei rude plecate de foarte multă vreme.Această stare contrasta puternic cu teama,neîncrederea şi îngrijorarea de care dăduseră dovadă mai devreme.Ca să fiu sinceră,nu mai înţelegeam nimic din tot ce mi se întâmpla şi cu atât mai puţin comportamentul oamenilor de aici,căci oameni erau cu adevărat.Aş fi vrut să aflu mai multe dar nu prea aveam pe cine întreba.Toţi erau preocupaţi de prezentarea mea la condnucătorii localităţii sau planetei sau,nici eu nu ştiu ai cui.Clipele,poate orele treceau şi nimeni nu-mi spunea nimic.Rămăsesem într-o încăpere foarte elegantă dar din care nu ştiam cum să ies pentru că pereţii din sticlă,aceeaş sticlă roz-pal nu trădau nici un fel de uşă sau ceva de genul acesta.Aveam de toate dar mă simţeam ca într-o celulă de închisoare.Am stat,m-am gandit în ce am intrat,am dormit sau ,mă rog,am stat cu ochii bine închişi;ei bine,nu se întâmpla nimic.Prin preajma cuştii de sticlă nu trecea nimeni cu care să pot încerca o comunicare.Se auzeau voci şi era mişcare din plin dar nu îmi puteam da seama de unde veneau acele zgomote.Îmi formulasem în minte deja ideea că le voi cere să mă ajute să plec fie înapoi pe Pământ,fie spre alte dimensiuni dacă voi putea redobândi forma eterică.În momentul în care aceste cereri ale mele s-au conturat cu  precizie în mintea mea,au apărut ca din pământ traversând peretele de sticlă un barbat şi o femeie care mi s-au adresat foarte politicos şi protocolar şi care mi-au spus că tot ce îmi doream putea fi realizat dar că trebuia să mă decid la una dintre variante.După toate cele întâmplate,nimic  nu mi se mai părea bizar sau surprinzător.Pe de altă parte ,nici nu voiam să rămân aici mai mult decât era necesar.Am trecut prin peretele de sticlă împreună cu cei doi de parcă aş fi continuat sa merg prin aer.Dincolo erau o mulţime de oameni care vorbeau  şi pe care nu-i putusem vedea prin sticlă.Nici acum nu-mi imaginez cel fel de proprietăţi avea acel material,poate era ionizată,poate nici nu era sticlă?Am parcurs camere după camere şi am ajuns într-o sală frumos decorată dar care nu avea nici un fel de mobile.Într-o parte a sălii mă aştepta un personaj straniu care amintea de unele închipuiri legate de extratereştri.Mic şi schimonosit,acoperit de nişte haine parcă prea mari pentru el ,se străduia din greu să pară ceea ce nu era de fapt,om.Ştia dorinţele mele şi faptul că venisem din întâmplare pe planeta lor.Mi s-a adresat printr-un interpret şi mi-a confirmat faptul că aveam să fiu ajutată să revin la forma eterică şi să plec mai departe.Pentru mine era mai mult decât suficient şi mi-am manifestat bucuria printr-un zâmbet larg care i-a creat o stare de agitaţie,poate chiar panică.Erau tare ciudaţi locuitorii aceia.Fără preaviz am simţit că încep dematerializarea.Era bine,foarte bine şi mult mai uşor decât acasă.Apoi am lunecat uşor pe dalele sălii spre o ieşire care de data asta se vedea clar.Aceasta m-a făcut să cred că acei oameni vedeau lucrurile  din jurul lor altfel decât le văzusem eu,în altă vibraţie sau în altă stare a materiei.Nici acum nu ştiu şi nu voi şti niciodată unde am fost.Nu voi şti nici cu cine am vorbit sau dacă am vorbit cu adevărat sau a fost doar o amăgire a minţii.Am plecat de acolo fără să mi se lămurească transformarea din forma materială în cea eterică.Am plecat de mii de ori mai confuză decât eram la început.Cred totuşi că a fost vorba de o diferenţă de vibraţie care a permis accidental apariţia mea inoportună într-un loc unde nu aveam ce căuta .S-ar fi putut să fiu detectată şi forţată să mă materializez.Cine poate şti?Am plecat într-o aventură care imi deschide mereu porţi noi prin care pătrund cu voie sau fără voie în lumi despre care nimeni nu a auzit şi pe care nimeni nu le-a gândit vreodată.Important este că ele există acolo,undeva,şi sunt alternative la lumea noastră.Am mai învăţat că nu tot ce ni se pare ireal există cu adevărat şi că lumea visului este greu de separat de realităţile multiple din univers.În special,am învăţat că visul există şi că acolo unde este el ,trebuie să fie şi o materializare a acestuia.Este o idee complet nouă pe care aş dori la întoarcere să o pot explica dar,care,din păcate nu va putea fi niciodată demonstrată practic.Distanţele sunt uriaşe,tehnica actuală insuficientă şi oricâte eforturi ar face oamenii nu vor putea călători în trup.Vor pieri,se vor asfixia sau se vor descompune în particule fără noimă.Vor rămâne peste miliarde de ani lumină morţi,conservaţi în costumele lor şi vor ajunge pe planete unde vor fi consideraţi UFO rezulltaţi din cine ştie ce accident .Dar adevărul curat că ei au încercat să ajungă acolo în trup şi nu au reuşit, nu va fi gândit şi primit  niciodată.Oriunde am fi,noi oamenii,rămânem robii materiei.Până şi în stare eterică,continuăm să gândim şi să apreciem ceea ce vedem din punct de vedere material.Suntem captivi în legile materiei prin însăşi structura noastră nervoasă care nu este altceva decât materie.Nu minţim că neuronii sunt materie la un înalt nivel de dezvoltare.Nici pe departe.Sunt doar nişte celule cu grad înalt de specializare şi cam atât.Dar,dincolo de neuroni şi de jocurile lor intelectuale este o altă lume,o lume a materiei neformate,a materiei în devenire,despre care tot vorbim dar pe care foarte puţini dintre noi au curajul să o privească în ochi şi să o experimenteze.Pare lumea visului dar nu e,pare lumea realităţilor şi chiar este,dar a unui fel de realităţi în care totul poate fi pentru o clipă sau poate dispare în acelaş moment.Mutabilă şi înşelătoare,aceasta este lumea reală a Universului nostru.Ea se va schimba doar odată cu el şi nimic  nu va mai fi cum a fost pentru că odată cu ea va dispare memoria ideilor,a conceptelor,a posibilităţilor.Vi se pare cumva un punct de vedere derutant? Ei bine, chiar este.Aveţi perfectă dreptate,numai că atâta vreme cât acceptaţi conceptelul de iluzie a existenţei,trebuie să acceptaţi şi această lume.Lumea visului făptuit,oricare ar fi el.Da,ştiu,unora dintre voi totul li se pare riscant,inoportun şi nebunesc,dar dacă aş fi rămas acolo,această carte nu s-ar mai fi scris niciodată.Aceste adevăruri se cer rostite.Ele fac parte din marele joc al vieţii şi al altei vieţi şi fără cunoaşterea lor,totul pare mort,static şi înţepenit.Mă gândesc acasă în timp ce străbat spaţiul în căutare de alte posibilităţi de materializare a ideii de viaţă.Este o viziune  care cred că depăşeşte orice imaginaţie;o viziune totală şi în egală măsură segmentară pe diferite zone şi condiţii create chiar de ea.Visul există,se materializează şi ne surprinde de fiecare dată cu veridicitatea şi prospeţimea sa.Acum cred cu tărie că tot ce am trăit până aici şi tot ce am văzut au fost doar visele cu care am plecat la drum şi care s-au materializat spontan.Nu m-a împins  nimic spre materializare,eu doar făceam parte dintr-un vis viu şi trebuia să duc ideea mai departe,şi atunci am visat dispersia în eteric şi ea s-a şi produs.

În faţa mea se derulează un spectacol fără oprire şi fără limite.Galaxiile se schimbă între ele sau în ele însele.Nori şi fum,abur şi praf se unesc şi se descompun fără încetare.În drumul meu văd lumi pierind şi nu mă mai tem pentru aceea din care vin eu.Va fi scurt,atât de scurt încât nici  nu vom avea răgazul să conştientizăm ce s-a întâmplat.Trecerea nu doare,doar memoria doare , dar ea va dispare înainte de final.Stelele nu plâng după ce au fost.Pur şi simplu nu mai sunt sau sunt altceva.Din nou se aglomerează norii de praf cosmic.Dincolo de ei trebuie să existe ceva.Ce va fi,oare,de această dată?Care dintre visele pierdute în negura gândurilor se va materializa?Cel puţin aceste întrebări nu vor rămâne fără răspuns.Chiar aşa ,în faţa mea incep a se derula imagini .Deja apar constelaţii despre care nu ştiam.Stele de diferite forme şi mărimi,de diferite culori.Şi toate par a fi plămădite din materie în mişcare.Totul pare că se aşează şi se reaşează continuu.Şi,la un moment dat,dintre toate cele ce se fac şi se desfac  apare un soare minunat cu planetele plutind în jurul său.Soarele de cerneală,aşa îi voi spune de acum înainte.E minunat,e albastru şi iradiază lumina aceea divină peste un uriaş sistem planetar.E atât de ciudat că nici nu-mi vine să cred că e real.Mă atrage şi mă gândesc să cobor chiar pe suprafaţa lui.Nu ştiu ce mă aşteaptă ,dar tocmai asta mă atrage.Încep să cobor.Viteza îmi permite să aleg locul de asolizare.În mod spectaculos nimic nu este cald măcar.Temperatura  plăcută rămâne constantă de-a lungul coborârii.Apar nişte nori albastru deschis.Oare ce se ascunde după ei?Străbat straturile de nori unul după altul şi ,în final,ajung pe o suprafaţă netedă şi dură.Am senzaţia că mă voi aşeza pe un glob de cristal care emană lumina aceea extraordinară.Aşa şi este,doar că suprafaţa nu este de cristal ,ci un fel de sol semitransparent.Mie sa pare mie, sau ciar am ajuns pe un soare de siliciu pur?În orice caz,lumina vine din interior,cum am spune noi de sub pamant,dar nicăieri nu-i nici o urmă de pământ.Granulele de nisip sunt mult mai mari decât pe Terra.Sunt vizibile uşor cu ochiul liber şi se pot pipăi şi lua în mână.Mă joc chiar cu câteva dintre ele.Sunt aşa de catifelate şi plăcute la pipăit!Simt plăcerea pe care o aveam în copilărie când mă jucam cu pietricelele din râu.Dar acestea nu sunt ude şi totuşi îţi lasă impresia că ar fi.Aşezate în lumina aceea albastră  par şi ele albastre dar nu sunt;sunt incolore, odată  ce le ridici.Situaţia asta mă face să mă gândesc serios la căutarea unui acces spre interiorul acestui soare atât de misterios.Dar pe unde?Totul în jur este plat,uniform şi nu se zăreşte nici o intrare .Imi aduc aminte că ,de fapt,acest soare şi acest sistem planetar sunt creaţia visului meu,a gândului meu despre cum ar mai putea fi structurile materiale în cosmos şi ,atunci,visez o deschidere largă în faţa mea.Şi,ca prin minune,aceasta apare.O deschidere care seamănă izbitor cu intrarea într-un mormânt egiptean.Ce corelaţii se mai fac şi în capul meu!Am spus în capul meu?Care cap?Aici nu am cap fizic şi mă întreb de unde îmi venise mai înainte ideea?Oare?Nici una ,nici două ,mă trezesc din nou întreagă şi materială mergând pe un plan înclinat către nişte coridoare frumos luminate şi netede.Toate seamănă între ele,dar fiecare are câte un semn distinctiv la intrare.Mă întreb în sinea mea dacă acele semne sunt desene decorative sau literele dintr-un text prescurtat.Voci.Iară voci? O iau din nou de la capăt?Nu.De data asta trebuie să scap de propriile proiecţii.Nu mai vreau să infuenţez desfăşurarea evenimentelor.Stau şi mă întreb:

-Dacă ,totuşi,nu-i nici o intrare?Dacă îmi construiesc singură iluzii?

Îmi voi imagina dematerializarea ,să văd ce se întâmplă.Nu merge.Rămân în starea aceea de realitate tangibilă.Extraordinar.Aşa ceva e greu de închipuit.Am senzaţia că m-am blocat într-o realitate din care ,iarăşi,nu ştiu cum să ies.Încerc din nou,de data asta sub forma unei comenzi,o dematerializare forţată.Nimic.Realitatea mă ţine captivă.Încep să simt o suferinţă acută.Unde sunt?Mi-e frică?Nu.Frică nu-mi e dar mă chinuie incapacitatea de a părăsi această stea.Pe nesimţite lumina se schimbă din albastră în verzuie.În faţa mea apar cîteva siluete transparente care vor cu tot dinadinsul să-mi spună ceva.Le văd mişcările trupurilorr şi din staea lor de agitaţie înţeleg că nu reuşesc să comunice cu mine.Apoi,siluetele se transformă,capătă forme clare,precise,materiale.Au înţeles că nu poate exista comunicare  la nivele diferite de vibraţie.Ce bine!Acum le aud.Scot sunete asemănătoare trilurilor de păsări.Mă uit cu mirare.Ei înţeleg.Treptat,trilurile se transformă în sunete articulate.Mă privesc din nou întrebător.Nimic.Mai aştept o clipă şi cuvintele clare încep să curgă dinspre ei spre mine.M-au găsit.M-au identificat şi acum vorbim împreună.Pentru prima dată în viaţă îmi dau seama cât e de minunat să poţi spune ceva care e înţeles.Pe Terra nu mi-am pus vreodată această problemă.Totul decurgea sigur şi precis.Vorbeai o limbă de largă circulaţie şi erai înţeles într-o oarecare măsură.Acum simt pe deplin gustul comunicării.Ei aşteaptă politicos să răspund la întrebări:vin de pe Terra,am ajuns aici în formă eterică pe care nu mi-o mai pot induce,sunt o simplă călătoare.Aş mai spus câte ceva dar fiinţele s-au aproiat de mine şi m-au luat de mână cu delicateţe.M-au dus de-a lungul unui culoar spre o deschidere largă pe cacre nu aş fi intuit-o singură.Acolo erau tot felul de lucruri dintre care unele nu aveau nici un sens pentru mine.Panouri transparente,bucăţi de cristal lăsate la întâmplare,flori care creşteau din nimic.Pe lângă acestea mai erau şi scaune,fotolii,mese,toate îngrămădite fără noimă de parcă nu le-ar fi cunoscut utilizarea.De cum le-am văzut am înţeles că aceste personaje nu mai erau rodul amintirilor sau a imaginaţiei mele ci aparţineau unei lumi în care formele materiale încă nu se stabilizaseră şi nu îşi găsiseră utilizări practice.Ele veneau de peste tot din informaţia spaţială şi se aşezau în dezordine căutându-şi nume şi scop.Am privit către un fotoliu şi am rostit denumirea acestuia ca acasă.Instantaneu fotoliul s-a aşezat în poziţie normală şi a căpătat formă şi culoare.Puteam să mă aşez pe el şi să mă simt bine.Aşa am şi făcut.Fiinţele care mă însoţeau au repetat cuvintele şi celelalte piese de mobilier şi-au găsit utilizarea pe loc.Eu spuneam numele lor şi ele,parcă ascultând o comandă ,se transformau în obiecte consacrate.Era o distracţie pe cinste pentru că odată numite piesele aruncate în neştire se ordonau după comandă şi în locul lor apăreau altele şi altele.Dar nu aceste fapte sunt cele  care m-au impresionat cel mai mult.Chiar ar trebui să lăsăm la o parte lucrurile mărunte şi să privim spre cele pline de greutate care au influenţat în mod decisiv rămănerea mea pentru foarte multă vreme în sistemul acela solar.Odată comunicarea stabilită nu a fost greu să mă identific şi să povestesc motivele ajungerii mele pe acele meleaguri.Mai târziu aveam să afflu cât de îndepărtate erau de planeta mea,dar în astral totul este posibil şi cred că acest adevăr a fost cel mai greu de integrat.Cu fiecare amănunt pe care îl descopeream ,sau îl aflam ,eram tot mai uimită de posibilităţile fără sfârşit ale existenţei în această zonă şi,mai ales,de existenţa în sine.Nu-i uşor să faci un materialist,să vadă că realitatea este cu totul alta şi că tot ceea ce a ştiut pe dinafară este doar o faţetă palidă a unui complex de legi despre care nu a ştiut niciodată.Vreau sa subliniez în acest mod faptul că toate învăţăturile de acasă,indiferent de nivelul lor academic,s-au spulberat într-o fracţiune de secundă.Dacă la plecare mai bănuiam ce aş putea întâlni ,acum totul se răsturnase vijelios şi pluteam efectiv în plin mister.Fiecare secundă era o revelaţie sau o surpriză,după cum vă vine mai bine să o numiţi.Nă uimea modul constant în care mi se conservase memoria şi mă întrebam ce o fi determinat atâtea generaţii de căutători ai adevărului să afirme că aceasta se pierde odată cu trecerea în altă dimensiune?Speram din tot sufletul ca această întrebare să-şi afle răspunsul cât mai curând.Pe de altă parte ,nu aveam nici cea mai mică îndoială că locul meu era acolo,printre acele făpturi de lumină şi nu aş fi plecat pentru nimic în lume.Singura plecare era în mintea mea către planetele care înconjurau pe orbite destul de strânse acel soare minunat,acea lume de vis nemaivăzută şi nebănuită.Aşa gândeam atunci cu mintea perfect limpede în timp ce ne jucam construind şi numind obiecte cărora le dădeam diferite întrebuinţări.Ceilalţi ,erau la fel de miraţi şi absorbiţi de multitudinea cuvintelor,a numelor şi mai ales de faptul că păream a şti cam totul despre lumea amaterială din care veneam.Am construit ,sau mai bine spus ,am plăsmuit de toate de la cheile de uşă până la case întregi cu parcuri şi grădini şi prietenilor mei le plăcea foarte mult acest joc şi mă stimulau să îl fac mai departe.După un timp ,tot spaţiul înconjurător era plin de lucruri dintre cele mai pământeşti. Munţi,dealuri,câmpii,case,vegetaţii  exotice ,toate ,făceau deliciul celorlalţi iar arta manevrării materiei îi umplea de uimire.Am întrebat dacă acestea se vor păstra sau vor dispare odată cu plecarea mea şi mi-au spus c ă se vor păstra dacă eu le voi dori păstrate iar ei nu au nimic împotrivă ca ele să rămână acolo veşnic.Mi-am dat seama că tot ceea ce reprezenta pentru noi viaţa de fiecare zi,pentru ei era doar un joc frumos şi interesant.Odată rostit cuvântul plecare,pe feţele prietenilor  mei se aşeză o oarecare tristeţe.Ştiau că voi pleca dar nimeni nu îndrăznise să pună întrebarea.Mi-am dat seama că trebuie să fiu mult mai atentă la cuvintele folosite.Era o lume a seriozităţii şi a cuvântului cu greutate.Am deschis eu discuţia şi le-am risipit temerile.Atmosfera s-a însufleţit din nou şi,poate,au aflat şi ei cât de superficiali sunt pământenii.Ne place sau nu,suntem nişte inteligenţe mutabile care se manifestă într-un decor aparent stabilizat în care creativitatea noastră se poate dezlănţui liber.Am plecat împreună spre alte spaţii create mental.Camere şi iar camere care mai de care mai ciudate sau mai frumoase,fiecare dintre ele având alte destinaţii.Credeam că am văzut tot ce era de văzut dar surprizele urmau să apară una câte una.Mai întâi am constatat că întreaga construcţie în care ne mişcam era doar o plăsmuire  a imaginaţiei.Spun asta deoarece odată ieşiţi din complexul de clădiri,când mi-am întors privirea,acesta dispăruse de parcă nici n-ar fi existat vreodată.Acum ne îndreptam spre o altă construcţie care părea că îşi defineşte calităţile pe măsură ce ne apropiam.Am privit întrebător în ochii celui mai apopiat personaj şi acesta mi-a înţeles nedumerirea.

-În condiţiile noastre nu ne putem permite construcţii durabile şi definitive.Aici totul se modifică de la o clipă la alta iar noi trebuie să ne alcătuim lumea aşa cum putem Ceea ce vezi în faţă este una  dintre puţinele construcţii rezistente de aici.Este centrala nucleară.

-Aşa vă asiguraţi energia necesară..

N-am apucat să termin fraza:

-Nu pentru noi ci pentru întregul sistem solar pe care îl avem în grijă

-Şi ceilalţi ştiu lucrul acesta?

-Evident,nu.Ei cred ca şi voi dealtfel că Universul a fost creat întâmplător şi că funcţionează după legi aiurea care nu pot fi desluşite.

Mă miram la fiecare cuvânt dar am lăsat câteva clipe de tăcere să marcheze asemenea dezvăluire.Nu-mi venea să cred că tocmai mie mi se spun aceste lucruri care,la nivelul de cunoaştere de pe Pământ,ar fi zdruncinat din temelii existenţa şi viaţa.Continuarea interlocutorului a fost şi mai surprinzătoare:

-Vom merge împreună pe câteva dintre multele planete pe care le alimentăm şi vei vedea cu ochii tăi că nimeni nu gândeşte altfel decât voi.Tot ce înseamnă om în acest complex informaţional are trăsături identice şi limitări impuse de un progam dinainte stabilit.

Mă înfioram.Mi se  strânsese inma la gândul că eu,un nimeni care încercase ceva ,ajunsesem să aflu marile taine ale cerului.Apoi,eul din mine a vorbit:

-Şi eu?

-Tu?Ce-i cu tine?Ce te preocupă?

-Eu ,cum am ajuns aici , în posesia acestor învăţături?Prin ce minune am meritat toată această cunoaştere la un nivel atât de înalt?

-Tu ai îndrăznit.Şi pentru asta meriţi totul.Noi te aşteptam pentru că ştiam că ai să ajungi la noi de când ai plecat de pe Pământ.Te-am urmărit în linişte şi te-am ajutat să scapi din captivitate de pe planeta de rubin.Acum trebuie să înveţi o mulţime de lucruri cu care să te întorci acasă şi să le povesteşti celorlalţi.

-De ce eram considerată captivă acolo?

-Erai prea valoroasă pentru nivelul lor de cunoaştere.Ţi-au aplicat o undă de materializare de care nu ai fi putut scăpa singură pentru că îţi blocaseră mecanismele de dematerializare.

-Prin ce puteam să fiu atât de valoroasă?

-Cunoşteai şi stăpâneai creativitatea,lucru pe care ei îl pierduseră cu foarte mult timp în urmă.

Acum începeam să înţeleg de ce toate eforturile mele de a mă dematerializa fuseseră  zadarnice.Acele entităţi mă blocaseră ca să mă studieze şi să transfere programul meu de creativitate către unii dintre ai lor.Mă frământa întrebarea:cum de aceste fiinţe ştiau de celelalte şi de mine şi de planeta mea?Nu consideram că a venit vremea să întreb direct.Cu toate acestea am primit imediat un răspuns foarte clar .

-Noi suntem păstrătorii datinilor de la început.Ştim şi trebuie să ştim tot ce se petrece în regatul materiei.Noi înşine suntem materiali dar diferenţa ta de vibraţie ne face transparenţi.

-Daca aş putea modifica vibraţia v-aş vedea clar.

-Exact .Şi mecanismul  pe care nu îl ştii este să transmiţi fiecărei celule noua vibraţie ca program .

-M-ai innebunit cu programele astea.

-Voi nu vreţi nici în  ruptul capului să înţelegeţi că sunteţi nişte programe în derulare .

-Eu cred asta dar  ceilalţi nu o pot înghiţi.Dacă mă duc să le spun aşa ceva mă consideră nebună şi nimeni nu mai ia în seamă ce spun.

-Acestea sunt limitări impuse ca să stea cuminţi ,la locul lor şi să nu se trezească decât când va trebui.Tu nu le spune prea multe şi ,mai ales,nu suferi.

-Aş vrea să revenim la centrala nucleară.

-I-am spus aşa ca să înţelegi mai uşor.De fapt nu este o centrală nucleară propriu-zisă ci o instalaţie mult mai complexă care captează neutronii din mediul cosmic şi îi accelerează până ce emit fascicule luminoase.Acea lumină este cunoscută şi pe Pământ ca lumină neagră.O noţiune abstractă şi fără întemeiere ştiinţifică.Lumina aceasta este de fapt ultraviolet de joasă frecvenţă,foarte închisă la culoare şi poate străbate mediile diferite din spaţiu şi ajunge în cele mai îndepărtate locuri.Dar dacă am lăsa-o aşa cum este ar distruge tot ce se numeşte viaţă.Ar coagula orice albumine ieşite în cale şi noi trebuie să o transformăm în radiaţie cosmică mai blândă.Aici,în acest loc se produce această transformare şi de aici pleacă mai departe ceea ce voi numiţi  metaforic izvorul vieţii.

-Deci eu am ajuns la acest izvor?

-Da.Trebuia să ajungi aici şi să afli toate astea.În timp,vei găsi un moment propice să le spui că viaţa e lumină transformată,e vis materializat,e nemurire.

Cunoştea toate temerile şi întrebările mele.Nu mai puteam adăuga nimic.M-am închis în mine şi am aşteptat cu răbdare alte şi alte noutăţi.Mă frământa totuşi ideea că viaţa e lumină transformată.Mi se părea de un abstract greu de primit.Şi atunci m-am gândit,dacă nu pot primi o idee în raţional,am să o primesc direct în suflet,direct în spiritual şi,poate acolo,va rodi o înţelegere nouă.Lumină transformată,lumină condensată,sau ce alt fel de lumină?Nedumerire.Mai auzisem de astfel de abordări dar nu fusesem niciodată pusă în faţa faptului împlinit.Pe Pământ se vorbeşte mult despre făpturi de lumină sau despre forme ale luminii.Sunt doar discuţii,ipoteze,vorbe şi iar vorbe,dar acum eram faţă în faţă cu făpturile luminii aceleia despre care nu ştiam nimic concret.Voiam cu înfrigurare să aflu,să ştiu.Mă uitam la fiinţa din faţa mea şi simţeam cum din dorinţa de cunoaştere creştea concentrarea şi odată cu ea vibra fiecare fibră a trupului şi fiecare celulă prelua tremurul acela la limita dintre viaţă şi moarte şi trepida ,se zbătea să prindă acel ritm nemaipomenit ,şi în momentul următor am putut-o materializa.Făptura care îmi vorbise cu atâta răbdare şi înţelegere era minuată.Era o plăsmuire de vis,albastră,liniştită şi divină în tăcerea sa.Ştia că am reuşit şi se bucura .Mă simţeam ameţită de efort şi de emoţie.Nu în fiecare zi poţi vorbi cu un înger.Şi în faţa mea era chiar un înger.Înţelegeam acum trăirile patriarhilor şi ale sfinţilor.

-Acum pentru că mă poţi vedea sper că înţelegi ce înseamnă lumina transformată în viaţă.Crede-mă, că în afară de lumină, nimic altceva nu mă alcătuieşte.

-Şi totuşi eşti aici,eşti viu sau vie,cum să spun?

-Îmi place să te las să te exprimi aşa cum vezi şi crezi.Chiar aşa,ce crezi că sunt?

-Eşti viaţa şi atât şi viaţa n-are gen.

-Absolut.Sunt mulţumit şi nu-mi pare rău că te-am ales să ajungi până aici.

Mă simţeam măgulită şi asta însemna că trăiesc cu adevărat.Nu eram doar materializarea a ceea ce am fost odată pe Pământ ci eram chiar eu ,cu Eul meu cu tot;cu dorinţele omeneşti,de confirmare,de acceptare ,de apreciere.Eram un om întreg din toate punctele de vedere.Doream ca  aventura să nu se mai termine şi atunci dorinţa mi s-a materializat.

-Să mergem în uzină.

Am răspuns un –Da-şoptit şi strangulat.Am pornit înainte şi imediat am străbătut poarta acelei uzine cum îi spunea  ghidul meu.Îi spun ghid pentru că de aici înainte îl voi considera îndrumătorul meu spiritual.Am intrat şi bineînţeles că nu am văzut mare lucru.Toate instalaţiile erau închise în carcase etanşe.Acolo,la porţile morţii se năştea viaţa pentru un întreg  Univers,şi aceasta trebuia să fie şi să rămână o taină.Aşa o voi păstra şi eu ,din respect .Ghidul m-a dus mai departe în lumea minunată a tainelor sale şi am văzut transformarea nimicului în lumină,a luminii în alt fel de substanţă şi a acesteia din urmă în materie.Am văzut şi naşterea luminii albe,a sorilor şi a planetelor şi toate în interiorul soarelui albastru.Ştiam că în spatele tuturor acestor lucruri este ideea,informaţia,potenţialul,Cuvântul, dar nu reuşeam să zăresc  nimic altceva.Ce?Orice om doreşte în asemenea momente magice să-şi vadă creatorul.Şi eu ,la fel.Privirea albastră a ghidului îmi citi gândul şi îmi spuse:

-Nu-l mai căuta.E peste tot.E înainte de tot ce vezi aici şi în fiecare dintre noi.Şi noi suntem copiii Lui.Îl simţim în fiecare clipă dar nu-l putem vedea.Niciunul dintre noi nu se poate ridica la o asemenea vibraţie înaltă.Nu te gândi că nu vrea să fie văzut.Vrea ,dar noi nu suntem pregătiţi să putem ajunge acolo.

Am rămas cu adevărat  perplexă.Mi se explica una dintre marile taine ale religiei mele şi o mulţumire deplină se ridica din sufletul meu.Mă împăcasem cu mine.Era extraordinar.Nu ştiu mâine ce va fi sau dacă pentru mine va fi un mâine dar deja nu mai contează.Dacă mi s-ar spune că totul s-a terminat aici aş pleca mulţumită pe Marele Drum.

Dar surprizele nu se terminaseră încă.După o lungă plimbare prin acea instalaţie de vis a urmat o întâlnire cu matricele tuturor fiinţelor existente în Univers.Erau acolo fel de fel de plăsmuiri ale materiei dar şi făpturi care nu aveau nimic material în ele.Acestea mi s-au părut cele mai interesante.Pluteau şi parcă erau alcătuire din aer condensat sau din fum subţire şi asta m-a făcut să mă gândesc la imaginile noastre despre fantome şi să cred că,poate,în orice  vis stă amintirea unei lumi pe care o purtăm adânc ascunsă în noi.Şi mai cred că nu întotdeauna reuşim să-i dăm forma ei adevărată pentru că suntem constrânşi de codurile figurative  care ne înconjoară.Captivi în educaţia şi imaginile noastre,nu ne putem imagina oameni care nu au formă de oameni sau planete care nu au apă şi sol.Dacă am putea măcar pentru o clipă să depăşim aceste graniţe,viaţa noastră ar fi plină de lucruri interesante ,de viziuni fugare ale adevaratei realităţi sau,poate chiar de o nouă realitate.Deocamdată,aici,pe soarele albastru totul era posibil şi asta era foarte bine pentru că puteam învăţa să fiu liberă de prejudecătile pământeşti.Nu am îndrăznit să încerc să comunic cu acele fiinţe;mi se păreau pregătite pentru orice fel de mediu în care să se manifeste şi cred că asta m-a intimidat.Acum mă pregăteam să plec împreună cu ghidul meu pe una dintre planetele sitemului solar.Nu ştiam ce modalitate de deplasare va adopta şi chiar eram curioasă.Mi-am dat seama că el modifica vibraţia lui şi a mea doar în momentul în care am început să trepidez din toate structurile. Era senzaţional şi, într-o clipă ,am fost propulsaţi pe o planetă foarte plăcută la vedere.O dată în plus m-am convins că Universul este vibraţie şi doar vibraţia este în stare să modifice instantaneu structuri şi forme indiferent de originea lor.De data asta am înţeles că vibraţia modifică inclusiv timpul.Spaţiul acela ca o pânză pe care se străduiau savanţii să ni-l prezinte se destramă spontan în faţa vibraţiei modificate a informaţiei.Căci informaţia este cea care îşi modifică vibraţia şi odată cu ea piere sau apare totul.Nouă ni se pare fie că lumina vibrează,fie că se petrece ceva în ADN-ul nostru când de fapt,informaţia în sine se restructurează la un alt nivel vibraţional şi astfel îşi schimbă frecvenţa de transmitere.Iar cand vibraţia  informaţiei universale se va modifica din nou,atunci se vor termina şi vor începe toate din nou.Şi va fi o altă lume care va visa ca şi noi şi se va întreba de unde a venit şi unde se duce.Şi ,asemenea nouă, nu va putea găsi răspunsuri clare pentru că acestea sunt atât de adânc săpate în noi încât nici nu ne vine să credem că le deţinem.Noua planetă era cuprinsă de soare şi linişte.Am intrat fără efort în atmosfera sa şi am parcurs strat după strat până la sol.Până şi acesta era plăcut la atingere şi ,instantaneu,mi-am amintit parabolele noastre despre iad şi rai.Nimic nu te respingea şi nimic nu-ţi închidea pofta de explorare.Peisajul liniştit din zona în care am pătruns a început să se schimbe treptat lăsând loc unor canioane şi văi mirifice.Aerul proaspăt parcă te îndemna să mergi în continuare.Drumul de pământ şerpuia agale nici prea sus ,nici prea jos faţă de marginile canionului .Asemeni celui de pe Pământ,cerul era albastru dar mai violet decât acasă şi soarele,deşi nu strălucea foarte tare,dădea o lumină plăcută .Ierburile scurte şi aspre arătau o oarecare drămuire a apei prin acele locuri şi doar culoarea lor verde smarald te făcea să te gândeşti că nu eşti pe Pământ.Pe cerul limpede planau în linişte păsări  care nu se sfiau să se apropie fără teamă de noi.Nu departe începuseră a se zări case pitite printre arbori şi arbuşti.Erau albe,cu canaturile vopsite în diferite culori,iar acoperişurile erau din stuf.Dce unde să fi luat stuf în zona aceea care nu se părea a fi prea umedă?Cine poate şti?Speram ca un răspuns la toate întrebările mele să vină mai târziu.Deocamdată eram mulţumită cu cele ce vedeam dar surprizele urmau să apară.De jur împrejurul caselor nu era nici un fel de împrejmuire sau delimitare a spaţiului.Aceasta mă făcea să cred că prin acele locuri nu se făcea prea mare caz de simţul proprietăţii.Abia mai târziu aveam să aflu că proprietatea nici nu exista ca atare.Era doar o delimitare de spaţii vitale care puteau fi oricând schimbate în funcţie de necesităţile fiecărui grup sau persoane.Pe acele meleaguri nimic nu era definitiv şi nimic nu te putea împiedica să te deplasezi oriunde voiai.Dar oamenii nu apăreau încă de nicăieri.Mă stăpâneam cu greu să nu dau semne de nerăbdare.Ghidul meu îşi dădea prea bine seama de situaţia în care mă aflam dar nu dorea sub nici o formă să forţeze nota.Aşa că se uita la mine cu blândeţe şi îmi inspira o stare de linişte şi calm.Nu după mult timp apărură şi oamenii şi, vă vine să credeţi sau,erau exact ca nişte pământeni obişnuiţi.La fel de înalţi,cu aceleaşi trăsături şi chiar cu fizionomii asemănătoare nouă într-atât încât îmi venea să cred că iemdiat voi întâlni oameni cuoscuţi de o viaţă.Evident că nu s-a petrecut un asemenea fapt dar de foarte multe ori figurile erau izbitor de asemănătoare.Până şi hainele pe care le purtau aminteau de u Pământ al anilor 1960 sau chiar mai devreme.Erau foarte cuminţi şi oarecum sobri dar veseli ca expresie şi foarte comunicativi.Aveau în general un aspect caucazian ,cu părul şaten inchis şi ochii căprui;sprâncenele bine desenate trădau un caracter ferm,hotărât.Poate că mă înşelam dar prima impresie aceasta a fost.Nu-mi mai puteam stăpâni curiozitatea şi am început să îl întreb pe ghidul meu de unde provenea această asemănare cu palneta de unde veneam eu.S-a uitat la mine o clipă,după care mi-a dat un raspuns care m-a încurcat.

-Lumea din care vii tu?Care este lumea aceea alta decât lumea întregului Univers?Poţi să te consideri venită din altă lume decât din Lumea Materiei Universale?

Nu mai ştiam ce să răspund la asemenea adevăruri.Niciodată nu mi se mai pusese astfel problema.Eram ruşinată de propria exprimare şi de îngustimea gândirii mele.Unde pierdusem oare logica şi judecata ca să pot întreba astfel pe unul dintre oamenii cerului?Nouă oamenilor de pe Terra nu ne vine să credem că acolo sus cineva ne priveşte şi ne consideră confraţi ai aceleiaşi Realităţi Unice.Materia nu este şi nu poate fi alta.Ea este ceea ce este ,unică şi omogenă în infinita sa diversitate.Elementele sunt aceleaşi oricare ar fi forma adoptată de ele pentru a exprima o anumită posibilitate.Tocmai când gândeam astfel am fost întreruptă de ghid.El a început pe acelaşi ton blând să-mi spună ceea ce gândeam deja şi chiar mai mult decât atât:

-Unicitatea materiei în Universul actual este incontestabilă.Chiar dacă matricea,modelul a fost stabilit prin forţă spirituală,materia este cea care dă posibilitatea acestei forţe să se manifeste pe acest nivel vibraţional.Deci ,la vibraţia  cosmică actuală nu poate exista o altă formă de exprimare şi de experimentare decât materială.Tocmai de aceea s-au născut mai întâi elementele care se pot grupa sau regrupa diferit ,dar care rămân în esenţa lor aceleaşi chiar dacă le despart mii de ani lumină.

-Deci peste tot în Cosmos se ştie despre celelalte forme materiale,în afară de Terra,unde oamenii îşi mai închipuie că sunt singuri.

-Aceasta rămâne o problemă foarte delicată în discuţia noastră.Nu aş vrea să te rănesc sau să te dezamăgesc ,dar oamenii sunt forţaţi să creadă aceasta.

-De către cine?

-De către alţi oameni,semeni ai lor care se distrează cu ignoranţa celorlalţi.

-Chiar nu pot să cred.În mintea mea încape ideea că unii dintre ai mei sunt dispuşi să ascundă realitatea dar nu pot merge până acolo încât să cred că asta îi poate distra.

-Problema se pune chiar mai profund.Nu numai că se distrează,dar şi generează curente şi opinii contradictorii care să deruteze şi mai mult.

Am simţit că opoziţia mea nu mai avea sens şi am tăcut dar tăcerea mea a durut mai mult decât orice cuvânt.Am văzut asta în ochii lui clari şi limpezi.Păreau cuprinşi de o tristeţe profundă.S-a simţit dator să continue:

-Toate planetele care au trecut prin aceste zbateri spirituale s-au distrus sau,în cel mai rău caz,au trebuit distruse...

-Nu,asta nu se poate.

-Ba da.Oamenii se autodistrug ori de câte ori au ocazia.Totul începe ca o glumă şi se termină cu sfâşieri ,cu răni adânci,cu sinucideri spirituale,pe când modelul universal nu impune aşa ceva.În esenţa sa,Universul este şi va fi mult timp de aici înainte spiritual,ori calea spirituală este cea a armoniei şi a luminii.

-Şi atunci,de ce nu se trasează reguli stricte pentru asta?

-Pentru că regulile nu sunt o realitate absolută,ele sunt liber consimţite şi respectate.

-Adică noi alegem ca viaţa noastră să fie  un iad?

-Da.Doar cei care au depaşit nivelul brut al invidiei şi urii se ridică puţin peste această alegere.

-Să mai repetăm  cele spuse pentru că nu mai înţeleg nimic.Deci modelul universal este de pace şi armonie,iar unii dintre noi reuşesc să îl descopere.Ceilalţi,însă,perturbă aceste alegeri prin imixtiuni vulgare şi grosolane .

-Exact.Ai surprins foarte bine chestiunea.Nu mă mir că ai ajuns până la noi;trebuia să ajungi aici ca să vezi şi să nu te mai poată  zdruncina nimeni în convingerile tale.

-Păcat că atunci când mă voi întoarce nu voi putea spune prea multor confraţi aceste descoperiri pentru că pentru ei va fi inadmisibilă însăşi călătoria mea  darămite discuţia aceasta.

-Asta va depinde doar de cei care te vor auzi.Dacă te vor asculta ,vor deveni nişte oameni fericiţi iar dacă nu,îşi vor urma calea lor către alte limanuri.

-Ce vrei să-mi spui,că după moartea fizică ne ducem acolo unde am ales încă din viaţă fiind să ne petrecem restul timpului?

-Nu,nicidecum.Unde să mergi?Crezi că există locuri bune şi locuri rele,de pedeapsă?Nu există;şi oricum după moartea fizică memoria dispare şi sufletul se desparte de trup pentru a se reintegra în materia cosmică din care s-a născut.

-Am mai auzit asta de nenumărate ori.E o doctrină anume.

-Nu,nu;este o realitate obiectivă.Doar extracorporalizarea păstrează intactă memoria.Drept dovadă putem divaga acum despre viaţa ta pământeană.

-Dar ce este sufletul?

-Uite,mă aşteptam la această întrebare;aşa că nu mă surprinde.Ei bine,îţi voi răspunde;sufletul este întruparea verbului-a fi-,este vectorul de voinţă al Universului,este suflul vieţii.

Am dat impresia că m-am lămurit.De fapt nu mai doream continuarea discuţiei.Voiam să aflu singură răspunsul la această întrebare. Când am plecat de pe Terra ,am ştiut clar pentru ce plec într-o aventură din care exista posibilitatea să nu mă mai întorc niciodată.Faptul că mă voi întoarce mă liniştea ,dar darurile spirituale cu care voi reveni mă puneau în mare dificultate .Oamenii vor veni către mine şi mă vor întreba iar eu nu le voi putea răspunde deschis pentru că nu sunt pregătiţi să primească asemenea noutăţi.Unii se vor speria,alţii se vor închide în sine,vor suferi şi viaţa lor nu se va îmbunătăţi cu nimic.Tainele vor trebui să rămână în contninuare taine.Stau şi mă întreb la ce bun am făcut această călătorie?Deja mă întreb,la ce bun să mă întorc?

Replica ghidului meu a venit ca o ghilotină peste gândurile mele:

-Ai să te întorci şi ai să spui ce ştii şi ce ai văzut pentru că nedescifrate tainele mor şi suflul vieţii nu permite aceasta.

M-am simţit zuduită de greutatea rolului pe care începeam să îl am.

Dar el spuse în continuare:

-Nu ai nici un rol.Eşti doar o extensie materială mai complicată a unei realităţi care se cere scoasă la lumină.Mai bine ne continuăm călătoria.

Am pornit printre oamenii aceia care imi zdruncinaseră toate crezurile şi convingerile.Mă simţeam de-a lor,parcă trăisem acolo,printre ei ,toată viaţa.Ne mişcam fără grabă printre grădini şi case şi pe nimeni nu mira prezenţa noastră.Salutul lor era simplu şi jovial-un zâmbet;dar un zâmbet care te făcea să te simţi bine,să te simţi ca acasă.Încă nu stabilisem comunicarea verbală cu ei şi mă gândeam cu emoţie la  momentul în care mi se va adresa primul cuvânt.Oare cum va suna acesta ?În ce limbă mi se va adresa primul interlocutor?Voi putea face faţă la o asemenea încercare?Apoi,dintr-o dată ,am simţit că de fapt în tot acest timp mi s-a vorbit dar eu nu am fost receptivă .Aici cuvintele nu aveau rost şi loc;oamenii aceştia depăşiseră  momentul comunicării verbale,erau telepaţi.Mă salutaseră şi mă întrebaseră de nenumărate ori de unde vin iar eu am tăcut de fiecare dată.Oare chiar am tăcut? Oare atunci când mă gândeam la ei şi la viaţa lor nu le răspundeam de fapt?Se pare că da ,căci nimeni nu părea dezamăgit sau trist.De fapt,de când venisem pe planeta lor nu văzusem tristeţe,nici încordare,nici ochi întorşi.Am început să mă concentrez pe transmisia telepatică şi un orizont neaşteptat mi s-a deschis spontan.Toată lumea vorbea cu toată lumea,frumos,elegant,liniştit.Strada era plină de zgomot şi mă simţeam bine.Nu erau maşini ,doar conversaţiile şi saluturile trecătorilor.Străzile erau curate şi bine marcate cu nişte semne pe care nu le înţelegeam.Ghidul mă conduse spre o grădină de vară ca şi cum ar fi urmat să întâlnim pe cineva.Ne-am aşezat în scaunele împletite din răchită şi în scurt timp a apărut o persoană plăcută la vedere,îmbrăcată foarte simplu şi decent.De când a juns lângă noi şi până s-a aşezat şi ea am avut destul timp să mă uit la hainele pe care le purtam fără să-mid au seama.Erau asemănătoare cu ale ei în totalitate.Poate şi din acest motiv am trecut neremarcaţi până acum.O salopetă simplă,gri deschis şi pantofi de sport.Acasă nu purtasem niciodată un astfel de echipamen.Eram surprinsă.În primul rând,nu-mi aminteam să mă fi echipat în vreun fel .În al doilea rând ,mă aşteptasem să port hainele cu care lăsasem corpul pe Pământ la plecare.Totul era altfel.Femeia din faţa noastră se salută prietenos cu ghidul.Nu ştiu dacă din respect pentru mine sau,poate,pentru că doreau să fie mai bine înţeleşi,au început să vorbească în limba mea maternă.Schimbul de saluturi s-a extins şi la mine şi s-au făcut prezentările în cel mai pământean mod.

-Eu sunt Ana-a spus femeia-şi am venit ca şi tine prin astral în cursul unei experienţe.Dar nu m-am mai întors.

-Puţin mai devreme ,mă gândeam şi eu că aş putea să nu mă mai întorc.

-Trebuie să te gândeşti bine,pentru că numai o dată te poţi dematerializa ,pe urmă ramâi aici definitiv.

-Nu sunt chiar hotărâtă;cred că nu voi rămâne.

-E foarte bine şi aşa.Spune-mi acum ce vrei să ştii de pe la noi?

-Aş vrea să ştiu dacă sunteţi telepaţi cu toţii sau mi s-a părut mie.

Ea s-a aplecat spre mine şi a început să depene firul poveştii.Spunea că ,într-adevăr,sunt telepaţi cu toţii dar că pot vorbi şi altfel cu cei apropiaţi.Folosesc telepatia ca pe un mijloc de comunicare la distanţă iar cei pe care i-am surprins pe stradă vorbeau,de fapt,cu cei de acasă şi nu cu mine.Apoi am întrebat-o despre  felul de viaţă de aici şi din mărturisirile ei părea foarte mulţumită.Aveau de toate .Se bazau pe produse naturale şi nu foloseau nici un fel de obiect care ar fi poluat;şi când spun poluare mă refer la toate tipurile.Erau frumoşi şi îmbătrâneau foarte greu.Apoi se sfârşeau liniştit,în somn.Nu m-am putut abţine şi am întrebat-o care erau totuşi inconvenientele vieţuirii aici.S-a gândit o clipă şi apoi mi-a raspuns că viaţa aici este foarte uşoară şi lipsită de griji dar ,undeva pe drumul spre perfecţiune,au pierdut  dragostea.Ei nu sinţeau nimic unul pentru altul.Trăiau fiecare de capul lui.Deci acesta era preţul Raiului.Nu pot să spun că îmi plăcea .Nu doreau decât strictul necesar .În rest se gândeau la ce lăsaseră în urmă.Unora  le părea rău dar rataseră plecarea înapoi şi nu mai aveau ce face.Ghidul meu a simţit nevoia să-mi spună că aici ajung doar iniţiaţii de pe alte planete şi că viaţa aceasta este creată special pentru meditaţie şi echilibrare spirituală.L-am înţeles şi am început să privesc cu alţi ochi realitatea care mă înconjura.De astă dată devenisem conştientă de faptul că întreaga mea aventura era o chestiune de vibraţie şi că îmi fusese dăruită tocmai pentru a experimenta şi înţelege  această faţetă a Universului.

Ne-amridicat şi am pornit într-o lungă plimbare prin localitatea fără nume .Numele localităţilor nu mai avea sens.După cum aveam să aflu mai târziu,toate erau la fel,strict funcţionale şi asta făcea să nu conteze unde te afli.La noi ,s-ar fi numit libertate,aici era considerată normalitate.O normalitate simplă şi comodă.În schimb,erau amenajate nenumărate spaţii de gândire şi meditaţie,unele mai elegante şi mai frumoase decât altele.Ne-am aşezat şi noi într-un asemenea spaţiu şi am lăsat tăcerea să ne cuprindă.Interlocutorii mei şi-au stins până şi vocile interioare şi ne-am cufundat fiecare în sine.Pentru prima oară vedeam telepaţii tăcând.Am simţit mai întâi o undă de căldură plăcută care mi se ridica dinspre vârfurile degetelor de la picioare spre cap străbătându-mi întregul trup.Era asemenea unei băi de lapte cald care mă odihnea şi mă elibera de orice încordări sau întrebări.Apoi,totul s-a concentrat în svadisthana şi a început o mişcare de rotaţie care devenea tot mai rapidă.Pe măsură ce rotaţia se accentua,întregul corp a intrat într-o vibraţie nemaiexperimentată până atunci.Fiecare celulă se mobilizase şi ritmul vibraţiei mă cuprinse asemenea unei muzici interioare.Starea de bine se accentua în fiecare clipă.La un moment dat am simţit că mă cuprinde o moleşeală asemeni începutului de somn dar nu era somn.În faţa mea au apărut imagini ale unei lumi nevăzute mai inainte.Tot ce mi se păruse stins şi monoton se animase deodadtă şi o viaţă nespus de frumoasă se derula în faţa mea.Ce mi se părea ciudat ,era că eu însămi participam la evenimentele din jur şi vorbeam şi mă bucuram odată cu cei din jur.Ei mă considerau ca fiind acolo dintotdeauna.Aveam o mulţime de prieteni şi schimbam cu ei păreri dintre cele mai interesante.Râdeam şi ne bucuram de un fel de fericire totală,absolută.Peisajul se schimbase .De jur împrejur erau munţi înalţi,plini de zăpadă albă,scânteietoare pe creste iar jos,unde eram noi,înfloreau pomii.Iarba verde,bogată,se ridica mândră  şi se apleca din nou sub fiecare pas.Flori si iar flori de toate felurile ne îmbătau cu miresmele lor.Asemeni unor copii zburdalnici,alergam râzând şi vorbind în acelaşi timp.Fel de fel de animale se jucau de-a valma cu noi şi nici noi,nici ele nu ne temeam unii de alţii.Aşa arăta lumea aceea în vibraţia ei adevărată.Un gând fugar îmi trecu prin minte:oare lumea mea cum era la vibraţia sa reală?Cum ar fi viaţa pe Pământ în acest registru vibraţional sau ,poate,în altul care i s-ar potrivi?Oare nu noi suntem cei care facen  lucrurile să fie grele şi să meargă prost?Oare nu scepticismul nostru exagerat ne îngroapă de vii în atitudinea de a ne plânge de milă când am putea fi fericiţi?Pe măsură ce gândeam aşa mi-am dat seama că pătrund tot mai adânc în lumea cea nouă şi că nu mai vreau să o prăsesc.In acelasi moment au auzit o zbatere de aripă deasupra capului şi m-am trezit alături de prietenii mei în spaţiul de meditaţie.Ghidul mă adusese înapoi.

-Ai văzut?

Atât,nici un cuvânt mai mult.M-am trezit şi imediat am dorit să mă întorc pe Pământ.Nici în ziua de azi  nu ştiu de ce.M-am extrorporalizat total şi spontan şi în clipa următoare intram în atmosfera Pământului.Eram acasă şi încă nu ştiam ce voi face .Am găsit foarte repede corpul material din care plecasem la început dar acum mi se părea oarecum străin şi anapoda.Când am intrat la loc, m-a primit o răceală umedă foarte neplăcută.Mi-am zis că poate murisem între timp.Am început să mişc încet mâinile şi picioarele,apoi am încercat să mă ridic şi am reuşit.Nu eram nici ameţită,nici tulburată.Totul era normal,firesc.Parcă dormisem un somn lung plin de vise.Îmi aminteam fiecare eveniment şi eram nerăbdătoare să spun cuiva ce se întâmplase.Involuntar ,am căutat din ochi ceasul cu data şi ora şi nu mică mi-a fost mirarea să constat că lipsisem doar trei ore.Trei ore mi-au fost suficiente să fac toată călătoria.O dată în plus mi-am dat seama că timpul nostru nu există,că e doar o născocire convenţională şi arbitrară.Este modul nostru de a ne provoca durere.Învăţasem dincolo că se poate trăi fără durere şi acum o găsisem din nou.O stare surdă de întristare puse stăpânire pe sufletul meu.Încă auzeam în minte răsetele fericite şi cuvintele pline de blândeţe ale celor pe care tocmai îi părăsisem.Erau acolo,departe,veşnic tineri şi încântători.Îmi ascultasem ghidul si plecasem dintre ei ca să împărtăşesc alor mei întreaga experienţă din dorinţa de a fi şi aici mai bine.Dar incertitudinea reuşitei mă devora.Cum să spun?Cine mă va crede?Totul va fi un SF interesant.

Când credeam că am ajuns să mă odihnesc la umbra materiei,iată, plec din nou, ca şi data trecută, fără să ştiu unde am să ajung şi cât voi zăbovi acolo.Într-o dimineaţă de toamnă târzie şi caldă,am început exerciţiile zilnice de relaxare şi concentrare şi,dintr-o dată,am plecat.Decorporalizarea s-a produs instantaneu .Din liniştea camerei m-am trezit mergând pe o potecă de munte undeva în nişte munţi foarte înalţi şi necunoscuţi.Chiar şi pentru mine a reprezentat o surpriză.De obicei parcurgeam o anumită distanţă în astral după care mă apropiam de o planetă sau de o galaxie şi abia după aceea mă coboram pe o suprafaţă anume şi începeam să mă acomodez la condiţiile de acolo.Acum,însă,lucrurile se schimbaseră radical.Mergeam pe poteca aceea tare ,ruptă din stâncă,şi mă minunam şi eu cum am ajuns şi unde sunt.Nimic nu-mi dădea vreun indiciu despre locaţie .Doar când priveam în hăurile  impresionante din stânga potecii pe care mergem,mă gândeam că peisajul acela nu poate fi pamântean.Poate vă întrebaţi de ce vă spun această nouă aventură? Ei bine,ea are legătură cu cele povestite anterior.Este cheia celorlalte şi biletul de călătorie spre înţelegerea lor.

Merg inainte şi totul pare terestru şi material.Merg, şi dintr-o dată ,trec peste un pod deasupra prăpastiei şi schimb direcţia la dreapta.Stâncăriile se mută în stânga iar văgăunile în dreapta.Peretele de piatră este din ce în ce mai înalt cu toate că urc fără încetare.Bine măcar că e ziuă şi văd clar unde să păşesc. Apoi,totul se tulbură, dintr-o dată,în faţă apare un alt pod,de data asta mai scurt şi  mai îngust.Trebuie să îl trec,altfel ar însemna să  mă întor şi ideea aceasta nu-mi surâde.Trec, şi imediat ce ajung dincolo,pe celălalt mal al unei prăpăstii parcă fără fund,simt cum pământul se depărtează de tălpile mele şi încep să zbor uşor,fără nici un efort către vârfurile stâncoase ale munţilor acelora uriaşi.Zbor şi văd din ce în  ce mai limpede dincolo de crestele care par să alcătuiască o căldare.Trec peste ele şi încep să cobor spre fundul acelei căldări pline de verdeaţă şi de soare.Picioarele ating pământul fără nici un şoc iar stâncăriile par a se depărta spre orizont.Cerul limpede răspândeşte o lumină caldă şi calmă fără însă a se vedea soarele.Pământul e plin de verdeaţă,de iarbă fragedă şi înrourată.De sub iarbă se simte multă umezeală şi mersul devine greu din cauza solului mlăştinos.Trebuie să mă ridic deasupra ierbii ca să pot merge înainte.Un simplu gând şi tălpile se ridică deasupra firelor de iarbă.Simt că nu le ating deloc dar mersul continuă ca şi cum aş fi pe sol,pas cu pas.Nu zbor.Este o formă ciudată de deplasare ca şi cum ai călca aerul care ar fi devenit compact.Dar în lumile pe unde umblu eu ,ce mai poate fi ciudat?În jur,totul pare pustiu şi adormit.Mă privesc pe mine însămi şi mă descopăr cu uimire.Într-un gest reflex îmi strâng picioarele în semilotus.A fost o ideea bună;plutesc mai uşor şi mai confortabil.Şi în acest tip,mă gândesc, cine ar putea fi locuitorii acelei regiuni?Un gând a fost destul.În faţa mea apar unul câte unul,tot prin aer,oameni.N-aş putea spune că privirile lor pierdute în depărtări fără margini emană vreun sentiment anume.Par indiferenţi şi tăcuţi şi parcă aşteaptă ceva sau pe cineva.Pe măsură ce se apropie,se aranjează în semicerc în faţa mea.Mă simt încordată;nu ştiu ce va urma.La un moment dat,din spatele celor proximativ 10-12 oameni cu aspect de bonzi tibetani,apare un personaj de mare importanţă după onorurile ce i se dau.Pare un lama sau chiar mai mult.Are o figură liniştită ,meditativă, dar nu ruptă de realitate.Pluteşte şi el prin aer ca toţi ceilalţi şi se opreşte la câţiva paşi de mine.Nu îmi inspiră nici teamă,nici neîncredere.Poate doar curiozitate.

-Ce cauţi tu aici?

La un asemenea început nu mă aşteptam.Desigur,personajul observă că sunt surprinsă şi chiar blocată.Pe de altă parte,mă simt incapabilă să dau un răspuns.Chiar aşa,ce caut eu acolo?Trebuie să îmi adun toate puterile ca să pot bâigui un răspuns cât de cât coerent.

-Nici eu nu ştiu cum am ajuns.Meditam în camera mea şi  m-am trezit aici.

Lama nu pare deloc surprins.Se bucură evident că am putut răspunde şi mă priveşte liniştitor.

-Dar măcar ştii unde te afli?

-Nu.

Nu pot să leg mai multe cuvinte pentru că nu ştiu,chiar nu ştiu, unde sunt.Doar o vagă bănuială mă străbate şi aceasta este degrabă sesizată de ceilalţi.

-Se trezeşte,se trezeşte.

Grupul care stă în  faţa mea murmură uniform şi neîncetat.Mantrele lor mă fac să mă gândesc foarte serios la tibetani.Tonalităţile sunt foarte joase şi profunde.Parcă toţi s-ar strădui să mă aducă la realitate cu binişorul.Lama mai aşteaptă.

-Cred că am ajuns în Shambhala.....aşa cred.

Murmurul încetează la fel de brusc cum pornise.Un zâmbet larg se deschide pe feţele tuturor.Lama surâde cu bunăvoinţă.

-Da,ai ajuns în Shambhala.De ce ai venit la noi?Ce doreşti şi nu ţi s-a împlinit încă?

-Ştie de Shambala- un murmur străbate grupul.

Lama şi  încă doi , stau mai la o parte şi mă privesc cu mirare .Nu ştiu de e sunt atât de blânzi.Apoi,fără nici un cuvânt, la un semn al mâinii întinse ,în faţa lor apar case cu grădini pentru ca apoi să dispară şi să lase locul meselor întinse pe iarba fragedă.Şi acestea dispar la rândul lor şi apar vehicule de zbor şi drumuri la fel de efemere ca şi casele şi mesele pline de mâncare.Simt că în felul acesta vor să-mi spună ceva.Simt că imi transmit că locul acela este cu totul şi cu totul special şi că eu am ajuns acolo ,nu din întâmplare ci, trimisă ca să mă conving că există cu adevărat.Prin aer încep să plutească pietre uriaşe şi platforme din piatră pe care se găsesc alţi oameni care par să nu ştie că plutesc împreună cu gospodăriile lor.Scena devine halucinantă şi simt o ameţeală care mă cuprinde.Apuc să aud doar câteva cuvinte spuse de nici nu ştiu cine:

-Se pierde....repede.....

Mă trezesc aşezată într-un scaun mare din răchită.Sunt zăpăcită.Platformele zburătoare au dispărut.În locul lor,cerul albastru ,perfect limpede ,pare ireal.Lama stă lângă mine,în picioare ,cu un sceptru în mâna dreaptă.Acum e îmbrăcat în alb de sus şi până jos.Aşa cum îl văd eu,pare din altă lume.Se întoarce puţin spre mine şi mă întreabă din nou:

-De ce ai venit până aici?

Parcă trezită din somn,îmi dau seama că trebuie să fi avut un gând la plecare chiar dacă totul s-a petrecut atât de repede.Îmi adun minţile şi spun:

-Cred că atunci când am intrat în meditaţie m-am gândit cum să devin vindecătoare.Altceva nu-mi amintesc.Dar n-am cerut nimic în mod special,a fost doar o străfulgerare.

-De când ştii despre noi?

-Oh,de mult.Ştiu despre Shambhala de zeci de ani dar nu am crezut că voi putea ajunge vreodată aici.

-Dar crezi în existenţa noastră.

-Da,cred şi acum mă bucur că mi s-a întâmplat să şi văd cu ochii mei acest tărâm de basm.

-Este foarte real.Nu este din basme ,doar oamenii care nu pot ajunge la noi ne alungă în lumea poveştilor.Eşti pe Pământ dar într-o dimensiune paralelă.Foarte puţini ajung să o vadă cu ochii fizici.Cum ai venit?Poţi să ne povesteşti drumul?

-Da,desigur.Am ajuns într-un loc pe o cărare de piatră la foarte mare înălţime.Peste tot se ridicau piscuri uriaşe şi prăpastii foarte adânci.Am trecut două poduri şi am ajuns în mijlocul acestei căldări pline de verdeaţă.Apoi,am început să levitez.

-Da,da,înţeleg.

Pe măsură ce povestisem,cei doi aghiotanţi s-au propiat tot mai mult ,de parcă voiau să audă mai bine.Încercam în zadar să-mi amintesc mai multe amănunte.

-Ştii că ai mai încercat o dată să treci către noi....

Eram numai ochi şi urechi.Nu încercasem niciodată să cer intrarea în Shambhala.Dar lama a continuat:

-Atunci când ai ieşit din peştera albastră....şi ai  intrat în Akasha....

Am rămas perplexă.Cu adevărat fusesem în peştera albastră şi intrasem într-un fel de bibliotecă împreună cu un bonz.Abia acum îmi aduc aminte că la ieşirea din cămările acelea misterioase pline cu cărţi pe care nu le-am putut deschide,drept în faţă era o cărare care se pierdea în pădure.Aş fi vrut atunci să merg pe ea dar nu ştiu nici până azi de ce nu m-am dus.Ceva s-a întâmplat.Nu mai ştiu ce.

-Nu erai pregătită.Îţi lăsasei sandalele  la intrarea în peşteră.

-Da,chiar aşa!

-Şi nici cărţile Akashei nu le-ai putut deschide.

-Din păcate,nu le-am putut deschide,mi se păreau din piatră roz.

-Uitarea,uitarea.Nu erau din piatră dar tu nu ai ştiut cheia descifrării lor.

-Da.Asta a fost cu mult timp în urmă.

-Şi acum ,abia te-ai întors dintr-o altă călătorie astrală.

-Da,dar acolo am plecat în corpul subtil,aici sunt în material.

-Nu,nu eşti în material,nimeni nu poate trăi aici în material,eşti tot în corpul energetic dar ai învăţat să foloseşti al 6-lea simţ şi de acolo vine senzaţia de material.

Apoi,după o pauză:

-Spune totuşi ce vrei.Vrei să vindeci oameni aşa cum ai spus mai înainte?

-Da.

Răspunsul pornise fără voia mea.Nu l-am gândit şi nu l-am anticipat.

Mîna dreaptă  a acelui  lama s-a ridicat spre cerul albastru şi apoi a coborât pe fruntea mea.Simţeam ca o apă călduţă care mă invada.

-Să nu mai vii aici fără o dorinţă clară,fără o cerere.Învaţă să-ţi stăpâneşti mai bine gândul.Vei fi vindecătoare ,cum ai vrut.Acum, poti să pleci.

Am apucat doar să mă ridic în picioare şi să schiţez un gest de mulţumire.În clipa următoare totul dispăruse şi eram din nou în camera mea.Intrasem în meditaţie profundă şi cân m-am trezit îmi era foarte frig.Pe de o parte eram fericită pentru experienţa trăită,pe de alta ,nu-mi venea să cred.Mi-au trebuit câteva zile ca să mă conving că fusesem acolo şi că totul este real.Apoi,textele cele neştiute ale Akashei au început să apară unul câte unul şi să le pricep în felul meu.

Meditaţia,secretul cunoaşterii,al cunoaşterii celor văzute şi nevăzute şi al cunoaşterii de sine.Numai prin meditaţie am putut să înţeleg ce înseamnă Akasha,acest eter atoateştiutor care păstrează în memoria sa nevăzută toate cunoştinţele,descoperirile,istoriile,gândurile,sentimentele noastre.

Atunci,de mult,la ieşirea din peştera albastră am fost pentru prima dată pusă faţă în faţă cu neputinţa mea,cu lipsa de pătrundere a faptelor ,cu neştiinţa de a aborda un domeniu.Am fost incapabilă să deschid sertarele marii biblioteci, deşi eram în mijllocul acesteia şi nu mă deapărţea de cunoaşterea adevărată decât un gest.Atunci n-am putut nici măcar să descifrez titlurile înscrise pe sertare.Totul era străin .Totul era scris într-o limbă literală dar total necunoscută.Şi eu,în loc să rămân locului şi să cer ghidului spiritual să mă înveţe acea limbă,eu am plecat către nu ştiu unde.Mi-au trebuit 20 sau 200 sau 2000 de ani să mă dumiresc şi să încep să caut printre limbile cele de mult uitate pentru a mă familiariza cu ea.Şi,după multă trudă,am aflat că aceea este limba originară a Pământului,că nu trebuie să o înveţi de la nimeni altcineva decât de la Mama Pământ şi că ea curge neîncetat prin noi.Se manifestă prin semne şi simboluri la îndemână care ne înconjoară peste tot.După ce ai conexiunea în Akasha,nu trebuie decât să spui ceea ce ştii pentru că ştii tot ceea ce ceri.Este uimitor.Este cu adevărat un spectacol al vieţii pe care nu îl mai poţi uita.Cu timpul m-am obişnuit.Acum, citesc în istoriile cele vechi şi mă minunez cât de puţin vea lumea să cunoască din ele.

Dar despre aceste lucruri,în altă carte.Acum,mă voi întoarce la gândurile mele,la meditaţiile mele,la liniştea interioară fără de care nu putem crea nimic.