Zamolxis

 

 

Cu braţele ridicate,  uşor arcuite către cer,  preotul invoca marile puteri pentru a-i veni în ajutor. Haina lungă,  albă, fără o anumită formă flutură în vântul care se înteţeşte cu fiecare clipă. Cerul negru,brăzdat de fulgere lungi care alunecă vijelios spre pământ  parcă pentru a-l străpunge, slobozeşte rafale năvalnice de ploaie. O ploaie vânătă, urâtă. Marele preot, biciuit de furtuna care îi smulge aproape haina de pe el, pare de neclintit.De acolo de sus vede, printre şuvoaie, valul uriaş care se ridică aidoma unui zid şi înainteaza cu repeziciune spre el.Ştie că totul s-a sfârşit. Ştie că nimic nu îl mai poate apăra de stihia dezlănţuită şi îşi petrece ultimele clipe în aceeaşi eternă rugăciune, învăţată din moşi-strămoşi. Tunetul bubuie nebuneşte.

Omul, spulberat de forţa gigantică a naturii, înţelege în fracţiunea de secundă de pe urmă, că nu reprezintă nimic în faţa ei. Apoi, ochii dilataţi, gata să iasă din orbite, mai apucă să vadă cum şuvoiul îl târăşte şi îl izbeşte necruţător de treptele piramidei. Întuneric. Doar ultimele bule de aer părăsesc grăbite plămânii zdrobiţi, iar în urma lor se prelinge timid ,un firicel de sânge amestecat cu apă. Stârvul moale pleacă înfăşurat în giulgiul alb. Şoapta apei duce cu ea şoapta omului pierit: nu ne lăsa pe noi pradă.... .Talazurile se zbuciumă cu urlet asurzitor, acoperind ţipetele disperate ale celor care îşi dau ultima suflare. Trupurile lor, martori tăcuţi ai efemerităţii noastre în faţa planetei dezlănţuite, apar când şi când, în poziţii nefireşti pe crestele valurilor. Apa se repede mereu spre pământ, îmbrăţişându-l devastator. Aduce cu ea bucăţi de viaţă trecută şi le rostogoleşte de-a valma, unele peste altele, pentru ca, în clipa următoare, să le înghită în adâncul ei pentru totdeauna. Străfundurile adâncurilor, mai bătrâne decât timpul, pârâie şi aruncă spre cer coloane de foc arzător, care se prăvălesc instantaneu în apele învolburate. Marea fierbe din adâncuri până la suprafaţă. Scoarţa fragilă se rupe şi bucăţi mari se îndepărtează unele de altele, lăsând în urmă altele, care se scufundă aproape instantaneu. Aburul gros ascunde în mare parte scena acestei execuţii. Totul se clatină. Undeva, departe, dincolo de zare, nişte norocoşi văd cu sufletele împietrite de groază, spectacolul Mamei Pământ. Nici ei nu se simt în siguranţă, dar, deocamdată, au scăpat. Marea urlă dezlănţuită, primindu-şi milioanele de morţi în adâncuri. Dintre cei scăpaţi se ridică un glas firav-profeţia! Apoi,vocea se amplifică prin sutele, miile de voci care preiau cuvântul–profeţia! Departe, în larg, pierdut în adâncuri infernale, sufletul Marelui Preot se ridică liniştit spre cer. Pluteşte o vreme deasupra apelor innebunite şi pleacă mai departe, mai sus, ducând cu el cuvântul: profeţia! E drept şi strălucitor, ca un stâlp de lumină între adâncurile apelor şi adâncurile cerurilor. Şi, din înalt, într-o clipă de tăcere se aude şoapta Eternităţii–profeţia. Cei vii fug departe, tot mai departe şi duc cu ei amintirea acestui infern coborât pe Pământ. Mulţi, foarte mulţi, doborâţi de groază, nici nu se uită înapoi. Marea îşi continuă frământarea, întunericul apăsător ştergând deosebirea dintre noapte şi zi.Urletele şi zvârcolirile din adâncuri nasc o lume nouă. Insulele pier, una câte una. Se scufundă, se sfărâmă sub talazurile îndurerate. Ochiul roşu al soarelui nu le mai poate scălda în lumina lui blândă. Nimic nu alină durerea Pământului, care vuieşte şi împroaşcă foc. Doar o coloană de piatră, asemeni unui meterez de granit, aruncă spre înalt vârfuri dezgolite de răbufnirile apei. Apă peste tot şi, ici-colo, oameni răzleţiţi. Apoi, tăcere. Un frig de moarte coboară peste ape. Întuneric şi frig. Vântul a stat. Marea îşi alungă apele spre Apus. Rămân în urma ei pietre răsturnate şi mâl amestecat cu cadavre de oameni şi animale. Fără răgaz, apele se scurg şi, odată cu ele, fug şi norii grei de ploaie şi fum. Din loc în loc, câte un vulcan mai aruncă spre cer trâmbe de abur încins. Marea de Sus nu mai este.Munţii spălaţi aruncă vârfuri crude spre primul răsărit de soare. Cenuşii, măreţi, ascund în văgăunile şi grotele rămase, rămăşiţe ale infernului căruia i-au fost martori. Sus, în tăriile eterne, sufletul Marelui Preot ajunge la destinaţie. Jos, trupul lui se odihneşte sub pietre. Kogaionul i-a fost templu şi mormânt şi îi va fi casă atunci când, la sorocul potrivit, se va întoarce. Zamolxis-Omul-urs îşi distilează în tăriile eternităţii, forţa şi înţelepciunea cu care va păstori puţinele făpturi rămase în viaţă. Acolo, departe,la izvoare, sufletul său se reîntregeşte şi se pregăteşte pentru ceea ce va urma. În îndelungata lui şedere pe Pământ, a avut parte de multe dărâmări de idealuri şi dezamăgiri. În liniştea pajiştilor punctate ici-colo de pâlcuri timide de copaci, rememorează cu durere sfârşitul Atlantidei. El, atlantul, învăţătorul, nu reuşise să stăvilească dorinţa oarbă de putere, de supremaţie, a celorlalţi. Nu a ştiut cum, nu s-a putut face auzit şi înţeles. Au avut totul, lumina, puterea, veşnicia şi nu le-a fost deajuns. Au vrut... ce au vrut oare? Au vrut să transforme Terra, într-un paradis permanent, să schimbe mersul firesc al lucrurilor şi au obţinut un iad fără asemănare şi nici atunci nu s-au potolit şi au mers mai departe şi au făcut din iad un infern şi din infern un cazan de tortură şi tot nu s-au oprit şi au dorit să meargă mai departe şi să distrugă tot, pentru a construi – spuneau ei – un alt Pământ perfect. Abia în faţa dezastrului total s-au oprit din frică şi din instinctul de conservare, care i-a înfrânt. Şi atunci... au plecat. Au dat bir cu fugiţii, ca să nu participe la nenorocirea celorlalţi. Distrugerea şi suferinţa nu este pentru ei – este pentru cei mulţi şi proşti, care oricum nu contează la numărătoare. Ei pot muri cu milioanele, ei pot duce giulgiul durerii fără de capăt, ei pot transforma nenorocirea în speranţă, dar ei nu pot fi consideraţi oameni. Atlanţii la care se va închina istoria, cei care vor părea a pune temeliile noii lumi, au fost doar o ceată de oportunişti care au plecat la momentul trecerii în nefiinţă, a celei mai mari părţi a speciei umane de pe Terra. Zamolxis, ultimul atlant, nu poate crede că aceste lucruri se petrec din cauza tovarăşilor săi. Fruntea înaltă se pleacă sub razele timide ale apusului

– Unde am greşit, oare?Atlantida şi Lemuria erau gândite să dăinuie multe miliarde de ani. Unde sunt ele acum? Sub apele necruţătoare ale oceanului planetar. Unde sunt puţinii supravieţuitori? Risipiţi pe petecele de pământ rămase deasupra apelor. Şi ştiinţa lor? Cum trăiesc ei, oare, exilaţi, rupţi de tehnica şi tehnologia care îi servea? Ultimii dintre atlanţi se refugiaseră fie în Caucaz, sau în Egipt sau pe Indus la Monenjo Daro sau, poate, in Mexic. Restul au pierit odată cu ceilalţi. Şi acum? Un nou cataclism ce nu poate fi oprit. Marea Sarmatică s-a ridicat parcă până la cer şi apoi s-a prăbuşit în adâncurile Pământului. A distrus ultimele resturi de cultură a cristalelor. Cultura cristalelor!? Nimic mai mult decât tehnica bazată pe siliciu şi tehnologia dedusă din aceasta. Zalmoxis ştie toate astea şi mai ştie şi că, la revenirea sa pe Pământ, le va da înapoi oamenilor, tot ce le răpiseră atlanţii. Este datoria lui de onoare. Dar deocamdată, până şi el, căpetenie a Falangei Nordice a Atlanţilor, a pierit. Îşi trece mâna cu degete uscate, prelungi, prin coama albă ca de leu.

– De ce... de ce... de ce-am greşit? Ce am greşit?

Se uită în zarea nemuririi şi i se pare că aude glasul Kogaionului, chemâmdu-l acasă. Tânguirea Muntelui Cerului se strecoară printre stele.

– Omule, Omule !

Departe, acolo pe margini de Univers, Omul suspină .Cu foarte mult timp în urmă, înainte de prima lui venire pe Pământ, citise în tainicele Cronici ale Akashei o profeţie veche, mai veche decât timpul. Era un înscris ferecat în simbolurile primei limbi din Univers şi spunea despre marile încercări prin care urmau să treacă stelele şi oamenii de sub ele, în vremi fără număr, ce aveau să vină.

 

Continuare la Zamolxis