Experienta unui vis
E întuneric şi e frig,un frig cum n-am mai sinţit niciodată.Un spaţiu golit de înţeles şi de formă.Singurătate.Nimeni şi nimic nu mă atinge şi în acest deşert de întuneric şi gheaţă continuu să merg.Merg maşinal. Nu ştiu nici de când ,nici încotro,nici unde.Pur şi simplu merg înainte ca un orb fără să pot vedea sau simţi ceva din tot ceea ce ştiu ,ce simt în fibrele mele cele mai profunde că mă înconjoară.Simt cum cu fiecare pas mă apropii de momentul de colaps când mă voi aşeza pe marginea drumului şi voi închide ochii pentru totdeauna.Ceea ce mă mai ţine în picioare este faptul că gândesc.Trebuie să gândesc fără încetare şi în acelaş timp să las gândul să curgă liber prin mine.Nu trebuie să-l opresc nici o clipă căci acea clipă va fi ultima.Prin gând mă manifest de parcă aş exista cu adevărat.De fapt am încetat să exist cu mult timp în urmă şi acum reproduc doar icoana a ceea ce a fost odată de mult.Simt neuronii cum lucrează,cum primesc şi transmit mai departe semnale electrice.Ştiu că toate judecăţile mele sunt doar scântei de electricitate.Le văd strălucind hipnotic în interiorul capului.Apoi totul se destramă.Oasele capului se desfac şi pornesc într-un dans haotic.Substanţa cenuşie se transformă într-o ţesătură rară prin ochiurile căreia se văd stelele.Pânza creierului se întinde fără oprire.Fasciculele de substanţă albă scrâşnesc desfăcându-se în fire ce par a fi stringurile universului.Se întind la nesfârşit fără să se amestece cu celelalte părţi.Ce a mai rămas?O îngrămădire de pete albe şi cenuşii şi nişte lichid care nu vrea să se îndepărteze.E o senzaţie plăcută de libertate absolută şi de eliberare din tipar.Descompunerea aceasta neaşteptată continuă şi părţi tot mai mici din toate organele o iau razna urmând parcă o chemare neauzită.Totul se eliberează treptat din strânsoarea formei.Doar ideea de formă mai rămâne, parcă ,pentru a-mi aminti de mine .Nimic din structura materială nu mai e ceea ce a fost.Pe măsură ce mă risipesc îmi dau seama că tot timpul am privit de alături întregul proces.Nimic nu doare şi nu simt nici un regret sau teamă.Îmi este cald.O căldură blândă,limpede care mă învăluie,mă invadează.Abia acum pot visa.Da,abia acum înţeleg arta visatului.Pot asambla oricând părţile cum vreau şi pot construi din ele orice:copaci,flori,fluturi.Nu,nu voi construi deocamdată nimic.Îmi dau seama că eu sunt tiparul şi concomitent tot eu construiesc tiparul.Dar nu asta mă interesează acum.Nu revenirea la formă sau păstrarea ei intenţionată mă preocupă acum.Pur şi simplu nu-mi mai pasă de tot ce a fost inainte.Pornesc în căutarea Marilor Tipare ale universului.Zbor în spatele soarelui şi lumina lui fierbinte nu mă atinge.Văd sau simt cu privirea nişte roiuri de stele şi în acelaşi moment sunt acolo,între ele.Înţeleg viteza gândului şi că lumina merge prea încet pentru spaţiul care trebuie parcurs.Dar stelele sunt sori şi au în jurul lor planete,meteoriţi,gaze.Sunt sori care dau căldură şi viaţă,dar eu vreau mai departe.Alte galaxii,alte stele.Mă simt ca un copil care a lunecat în cutia cea mare cu jucării,şi ,e bine.Nimic nu e aşa cum ştiam,nimic nu seamănă cu legendele imaginate de oameni.Ca într-un carusel fără sfârşit,plutesc bucăţi de nori zdrenţuiţi şi printre ei sunt pietre,praf,fum,ceaţă.Nu e gol nimic, nicăieri.Şi e destul să vrei ca să poţi face orice.Dacă acum aş vrea să mă întorc în sistemul nostru solar,în clipa următoare aş fi acolo,fără hartă sau repere dinainte stabilite.Şi chiar asta voi face.Mă voi întoarce să văd ce poate fi pe planetele acelea pe care le numim grele.E prea multă cerneală aruncată în zadar pe generalităţi.Toţi se visează împăraţi şi regi şi dacă ar fi după ei ,lumea ar fi doar o adunătură de capete încoronate.Oare chiar aşa să fie?Poate.Mă gândesc cu îngăduinţă la toţi cei care sunt preocupaţi de spiritism şi chenalling.Ce văd ei oare?Cu cine vorbesc aceşti oameni?Pe cine cheamă ei?Ce scenarii bizare le tulbură mintea şi aşa obosită ?Nu cred nimic din ceea ce se spune.Ca sa vezi trebuie sa fii acolo,între stele,între umbrele înşelătoare ale prafului cosmic şi abia atunci vei putea spune că acolo nu plutesc spiritele în aşteptarea chemărilor de pe pământ.Acolo este doar materie în mişcare şi informaţie care se străduie să devină formă.Atât.Mă gândesc la lumea aceea visată cu ochii deschişi şi cred că aşteaptă o altă abordare.Una reală şi când scriu cuvântul reală am în vedere realitatea absolută a cosmosului imparţial şi echidistant,a maşinii cosmice care merge fără a ţine seama de plăcere sau durere.Totul este fără ierarhii şi trepte.Nu,nu voi aluneca în aceste tenebre ale minţii.Mă voi apropia de Saturn şi voi încerca să pătrund în atmosfera acestuia pentru a vedea ce ascunde uriaşul.Nu mă aştept la prea multe.Nu mă aştept să găsesc oameni sau alte făpturi asemenea nouă.Dar nici teoria planetei de gaz nu o pot crede.Aşa îmi place mie,să nu cred ceea ce nu văd.S-au spus atâtea despre sonde trimise şi dispărute,despre ipoteze care de care mai savante.Cum o fi oare în realitate?Unde începe şi unde se termină ascunderea,ocultarea adevărului?Sau,poate,nu se ştie de fapt nimic şi o facem pe grozavii aruncând ipoteze?O ceaţă deasă mă învăluie.O aşteptam.Ştiam că o voi găsi acolo.Am început să caut o altă privelişte şi dintr-o dată a apărut solul.De sus părea sterp şi frământat dar în următoarea fracţiune de secundă au început să apară continente şi oceane.Totul galben.Am crezut că e sulf dar nu era.Nu stiam ce este.M-am aşezat undeva,pe o colină şi mi-am amintit copacii şi poienile de pe la noi şi mă gândeam cât de frumoase ar fi aşa galbene ca aici.Şi ele au început să apară una câte una din deşertul galben.Soarele se vedea slab şi mă aşteptam să fie frig dar nu era.Atunci m-am întrebat dacă nu cumva căldura venea din altă parte.Era plăcut şi nu corespundea cu nimic din cele ştiute.Mi-am dat seama că din sol venea căldura doar când am atins cu mâna iarba galbenă care creştea cu mare viteză în jurul meu.Uriaşul mă primea cu braţele deschise şi se bucura că am avut îndrăzneala să-l caut.Simţeam asta;era ca o vibraţie de coardă muzicală într-o tonalitate calmă,plăcută.Acum cred că era un La ,dar atunci nu mi-am imaginat.Am ramas acolo o clipă sau o veşnicie,cine poate spune? În cer nu există timpul omenesc.Totul se desfăşoară după alte legi,la o scară inimaginabilă;totul curge fără răgaz şi se schimbă în fiecare moment.Relativitatea nu o înţelegi decât faţă în faţă.M-am desprins cu greu din mirajul propriei imaginaţii si în timp ce ma depărtam de uriaş vedeam cum toate plăsmuirile mele se dizolvă în pustiul galben din care apăruseră.A fost doar o clipă de încântare,un dar al uriaşului şi a trecut.Am trecut din nou prin perdeaua de ceaţă.Neantul mi se deschidea ca o pictură uriaşă şi trebuia doar să mă hotărăsc unde mă duc.Chiar aşa,unde să mă duc?Din depărtare mă tentau nişte formaţiuni noroase de o frumuseţe halucinantă.Am pornit şi am simţit că merg spre Nebuloasa Omega.Numai ea putea fi atât de frumoasă.Cu adevărat grandioasă,tulburată parcă de venirea mea,Omega îşi încolăcea norii aurii de praf cosmic şi forma din praf şi gaze imagini derutante înconjurate de halouri strălucitoare.Ici-colo sclipeau stele,sori în devenire,dând impresia unor licurici incandescenţi.Omega respira lin în somnul său cosmic şi visa lumile pe care urma să le nască.Praful plutea suspendat pe linii de forţă invizibile dar a căror vibraţie se simţea şi se auzea.Era un zgomot stins ca un stup de albine auzit de la distanţă.Erau peste tot şi nu aveam pe unde să le ocolesc.Când am trecut printre ele am simţit tensiunea lor uriaşă.Mă simţeam străpunsă,străbătută şi pentru un moment am avut senzaţia de pierdere,de rătăcire.Uitasem totul,de unde venisem,de mine sau unde mă duc.Era cald,lumină blândă şi nespus de bine.Trăiam senzaţia de integrare absolută în elementul primordial care mi-a dat naştere.O intenţie fugară a încercat să le vizualizeze şi instantaneu am trăit iluzia unei insecte prinse într-o pânză de păianjen.Ţesătura avea porţiuni mai dese şi mai rare,uneori chiar goluri prin care se vedea dincolo.Am ieşit şi cred că şi acum regret că n-am ramas suspendată acolo.Afară din Omega era doar frig şi praf. Stringurile continuau mai ordonate.Le puteam urmări.Străluceau cu un luciu nefiresc,ceva între metal şi mătase neagră mată.Era suficient să te acordezi la un fascicol şi porneai instantaneu cu o viteză enormă spre destinaţie.Acolo,sus,vitezele sunt atât de mari încât chiar şi în formă eterată le resimţi.Asta mă face să cred că materia nu ar rezista nici o clipă impactului,s-ar volatiliza pur şi simplu instantaneu.Aveam senzaţia că unele stringuri veneau de undeva iar altele plecau.Aveam o stare de curiozitate amestecată cu prudenţă.Ştiam că nu mi se putea întâmpla nimic rău,că era suficient să-mi amintesc Terra şi voi fi instantaneu propulsată acasă dar dorinţa de a cunoaşte lucruri noi era mult mai puternică.Dar nu voi pleca încă.O stea strălucitoare din norul auriu mă chema la ea.Era frumoasă,un soare cu câteva planete în jurul său.Strălucea şi împrăştia lumina binefăcătoare departe în jur.Am încercat să mă apropii încet dar nu am putut.Viteza era copleşitoare.Am apucat să văd totuşi planetele fără să le pot număra.Am reuşit doar să intru în acest minunat sistem solar pe o orbită care îmi permitea să aleg.Planetele,pe măsură ce mă învârteam odată cu ele,păreau nişte bulgări adormiţi.Nori subţiri de praf sau de fum înconjurau două dintre ele.M-am mai rotit o dată şi m-am decis să mă opresc pe cea de a doua.Mi se părea că acolo voi găsi lucruri interesante.Deasupra ei era o atmosferă roz deschis.Apoi straturi succesive de nori albi.Şi,deodată,sub norii albi ,faţa planetei mi se dezvălui în întregime.Veneam din spaţiu ca un meteorit şi credeam că mă voi zdrobi la atingerea acelei suprafeţe care apărea dură ,sângerie.Solul era alcătuit la fel cu cel de pe Terra,doar că avea o culoare griului-sângerie cu reflexe roşu închis în locurile unde erau rupturi.De jur împrejurul locului în care am ajuns,se vedeau munţi şi câmpii şi o vegetaţie luxuriantă.Totul însă căpătase aceasta tentă gri-sângerie .Am întins mâna şi am atins pietrele din apropiere.Pe măsură ce praful de pe ele se dădea la o parte,în faţa mea apăreau rubine brute.Eram pe o planetă de rubin care funcţiona asemenea planetei mele.Văzusem până aici fel de fel de corpuri cereşti.Văzusem bazalte şi granite,gresii,nisipuri şi altele şi altele,dar nu văzusem şi,mai ales nu atinsesem încă o planetă de rubin.O planetă care în loc de carbon şi siliciu era din oxid de aluminiu.Plămădită toată din oxid de aluminiu.Voi rămâne aici pentru o vreme să văd,să caut tot ce va fi nou. Deocamdată nu văd nimic din ceea ce înseamnă civilizaţie oricât de rudimentară şi nici vreo urmă de animal. Voi continua să străbat planeta de rubin pas cu pas până mă voi convinge de singurătatea sa,de singularitatea sa. În locul în care mă aflu nu văd nici un drum, dar ce drumuri ar vedea cineva care se trezeşte pe Pământ în mijlocul deşertului sau în vârful munţilor?Trebuie să caut.Colinele se intind cât vezi cu ochii.Sunt line şi încărcate de vegetaţie,ierburile înalte se unduiesc în bătaia vântului subţire care s-a stârnit.Mai sar din când în când pentru că gravitaţia nu mă poate opri.Sunt spirit pur şi nu ascult de această lege imuabilă.Mă distrează saltul şi alunecarea care îi urmează prin iarba deasă şi tare.Nu las în urma mea nici o urmă şi asta îmi dă un fior de bucurie.Chiar dacă ar fi cineva prin preajmă nu va şti mai mult decât că vântul a culcat iarba pentru o clipă.După ceva timp de zbenguială copilărească ,linia orizontului se acoperă de siluetele unor munţi.Nerăbdarea mă copleşeşte.Fac un salt mai mare şi mă duc direct la poalele lor.Cât sunt de minunaţi!Cenuşii-albăstrii şi cu petece roşii care sclipesc în soare.Hei,soarele acesta!Până să mă dezmeticesc bine,începe să apună.Doamne,cât e de frumos!La noi ,soarele apune printre lucruri verzi sau printre clădiri cenuşii.Aici,totul se schimbă şi soarele apune peste munţii rubinii în tuşe calme de violeturi nemaivăzute.Nici nu-mi vine să cred că violetul poate avea atâtea tonuri şi nuanţe.Şi din nou apar sclipirile roşii.Încep să le caut intenţionat cu privirea,le descopăr ascunse printre pietre sau printre ieburi şi mă bucur de fiecare dată.Ce bine că râsul meu fericit nu poate f i auzit.Această explorare incognito îmi dă un fior de plăcere.De nicăieri apare un fel de noapte dar nu întunecată şi rece ca acasă ci o noapte maronie,aproape cafea cu lapte care nu se acoperă de stele ci rămâne aşa,suspendată în cer.Printre munţi se întrezăreşte o trecătoare .Nu ştiu cum voi vedea ziua dar acum,toate în jurul meu sunt cenuşii.Apa curge la fel ca pe Pământ iar pe maluri cresc minunate tufe de viţă de vie încărcate de rod.Strugurii se văd negri,ascunşi în spatele frunzelor cenuşii .Aş fi vrut să îmi continui drumul dar ceva ma oprea parcă.Îmi spunea că ar fi mai bine să stau acolo,la intrarea în defileu şi să aştept venirea zorilor.Pentru moment mi-am închipuit că noaptea se va termina repede, ca pe la noi, şi după aceea va veni o nouă zi.Dar lucrurile nu au mers chiar aşa.După o lungă perioadă de aşteptare am înţeles că noaptea aceea va dura iar ziua pe care o aşteptam eu va veni mult mai târziu.Aşa că am continuat să merg.Nu se făcea nici mai întuneric ,nici mai lumină.Totul părea încremenit .Dintr-o dată ,am remarcat strălucirea nefiresc de pătrunzătoare a apei care pe măsură ce mă afundam între pereţii văii părea să se transforme într-o oglindă curgătoare.M-am oprit pe malul său şi am privit cu mai multă luare aminte la acea ciudăţenie.Intuiţia îmi spunea că eram în faţa unui fenomen pe care nu-l mai întâlnisem.Am luat o piatră de pe mal şi am aruncat-o în apă dar piatra a străpuns greu,cu zgomot surd suprafaţa aceea lucioasă.Era clar că după densitatea de care dădea dovadă nu putea fi apă.Cercuri concentrice continuau să se agite şi să se formeze mult după ce piatra intrase în lichid.Nu,cu siguranţă nu putea fi apă.Era..............nu-mi venea în minte denumirea exactă dar ştiam că este un compus al aluminiului;dar care?Care compus îşi păstra forma lichidă în contact prelungit cu atmosfera?Dar,oare,aceasta era cu adevărat o atmosferă sau eu o simţeam aşa datorită formei mele?Cât despre lichidul acela pe care îl confundasem atât de uşor cu apa,el era cu siguranţă un silicat de aluminiu.Acest gând m-m făcut să constat că siliciul nu lipsea dintre componenetele planetare ci luase doar o altă formă.Mă înşelasem când am crezut că planeta se putea lipsi de vreun element .Asta mă ducea cu gândul la faptul că trebuia să fiu mai atentă şi ,cu răbdare,să observ eventualele forme camuflate ale celorlalte elemente.Pe de altă parte, îmi întărea convingerea că elementele chimice cunoscute pe Terra se regăsesc ,sub o formă sau alte ,peste tot în univers.Nu sunt altele ,atat cât ştim,formează diferiţi compuşi dintre care unii ar putea fi greu de recunoscut sau complet necunoscuţi.Dar acest punct de vedere era ceva cu totul nou şi trebuia demonstrat la faţa locului.Eram uimită cum peste tot ,totul e la fel.Aceleaşi structuri,aceleaşi elemente,doar formele de asamblare difereau.Oare ce surprize voi mai întâmpina?Defileul continua,pereţii se tot înălţau ,doar oglinda lichidă rămânea la fel,fără nici o modulaţie,fără nici o modificare.Părea că în jurul meu se schimbă ceva.Am sinţit o nevoie arzătoare să mă opresc.Să stau locului şi să aştept nu ştiu ce; ceva ce avea să urmeze.Am rămas gânditoare pe mal ,apoi,am făcut ca la comandă câţiva paşi înainte.Aceelaş impuls puternic m-a făcut să privesc în urmă.M-am cutremurat.Paşii mei lăsau urme pe nisip.Cum oare?Eram doar într-o formă informaţională care nu trebuia în nici un caz să se comporte aşa.Ce se petrecea? Unde ajunsesem?Ce avea să fie cu mine mai târziu?În timp ce întrebările devastatoare mă măcinau, am privit spre picioare şi am văzut cum corpul meu fizic,substanţial se refăcea din substanţa astrală.Trebuise să vin până aici,pe o planetă uitată de lume ,lângă o stea care stătea să se stingă pentru a mă reîncarna?În ce lume?Întrebări şi dileme.Atâta tot.Nu puteam găsi nici un răspuns.Oare mă voi mai întoarce vreodată pe Pământ?Şi dacă nu,dacă nu aveam voie să mă mai întorc sau dacă nu trebuia să mă mai întorc,ce avea să se întâmple mai departe?Mintea o luă razna.Scenarii apocaliptice se derulau în adâncul creierului care se materializase şi el complet.Îl vedeam cu ochii minţii,îl simţeam cu toată fiinţa mea că este acolo,viu,întreg şi funcţionând ca pe Terra.Plecasem într-o aventură oarecare,o extracorporalizare obişnuită pentru mine şi am juns la reîncarnare pe un tărâm necunoscut,aparent pustiu şi la începutul unei nopţi astrale despre care nu ştiam nimic.Ce puteam să fac. Am mai rămas pironită câteva clipe şi apoi am pornit către fundul văii în speranţa că acolo voi găsi răspuns la întrebările care mă frământau.Cu toate că era întuneric vedeam foarte clar cu ochii materiali şi mă miram că nu mă simt obosită şi nu simt nevoia să dorm.Ştiam bine că structurile materiale terriene au nevoie de somn ,aici însă era altfel.Somnul , foamea sau setea erau inexistente,cel puţin în starea în care mă aflam eu.Mă materializasem complet până în cele mai fine structuri.Era un fapt pe care nu-l puteam modifica,nu puteam găsi calea mentală de a reveni la forma eterică.Parcă pierdusem total controlul.Mergeam bine, dar capul imi era ca prins într-o menghină.Nu puteam gândi limpede şi simţeam cum mă cuprinde teama de necunoscut.Începeam să redevin omul de dinainte de saltul spiritual făcut cu mult timp înainte pe Pământ.Nu mă simţeam bine în această stare şi ceva nedefinit parcă îmi şoptea că va trece dar o nerăbdare uriaşă mă copleşea.Urmam cursul acela de lichid şi dintr-o dată,în faţa mea s-a arătat ceva asemănător intrării într-o grotă.De acolo ieşea şuvoiul pe lângă care mersesem atât de mult.Înăuntru era întuneric beznă şi nu puteam distinge pe unde să o iau.Am ales să mă ţin cât mai aproape de şuvoi dar acesta se împuţina parcă la fiecare pas.Apoi a dispărut cu totul.M-am oprit.Am dus mâna la frunte şi am simţit cum îmi creşte febra. Toată fruntea imi ardea ,dogorea şi broboane mari de transpiraţie îmi curgeau pe faţă.Se duceau la vale către bărbie şi acolo se risipeau ca într-un curent de aer.Mâna era rece şi tremurătoare.Degeaba mă ştergeam de transpiraţie,ea apărea iar şi iar parcă izvorând din mine.Stăteam încremenită şi ideea că aici îmi voi găsi sfârşitul mă cuprinse în ghearele sale.În acel moment de grea cumpănă am simţit o mână care mă cuprinse de braţul drept şi o voce hotărâtă îmi şopti:
-Vino cu mine!
Am crezut că mor de frică.Aşteptam să se facă lumină,să mor,să se întâmple orice altceva,dar să aud voce omenească şi să mă mai şi cheme,chiar nu mă aşteptam.N-am putut nici măcar să răsuflu.Mâna m-a luat repejor de braţ şi m-a tras lateral faţă de direcţia avută inainte.Pe măsură ce făceam primii paşi o lumină ştrearsă a început să se facă simţită.Imediat m-am uitat către cel care mă conducea .Era un om ca şi mine.Părea să fie un pământean ca oricare altul.Nu-i distingeam încă trăsăturile fie din cauza obscurităţii,fie de frică.Nu imi dădeam seama ce va face cu mine dar nu exista altă alternativă decât să mă duc cu el oriunde m-ar fi condus.Treptat,lumina se făcu tot mai clară şi din peştera pe care o bănuiam doar apăru o încăpere spaţioasă din care porneau mai multe culoare în toate direcţiile.Atunci am întors faţa către omul care mă condusese până atunci şi care acum mă lăsase liberă.Nu mai era acolo.Trebuia să mă descurc singură mai departe.Am ales o cale dintre toate şi am pornit pe ea.Cel puţin era lumină şi vedeam pe unde merg.Pe măsură ce păşeam inaintea mea se deschidea un orizont nebănuit.Incepuseră să se audă zgomote şi agitaţie.Se părea că ajung la nişte oameni care vorbeau tare.Îi vedeam de departe cum stăteau în picioare unii în faţa altora .Erau cam cinci persoane şi gesticulau energic şi vorbeau cu voce ridicată.Când am ajuns în câmpul lor vizual au lasat vocile mai jos de unde am dedus că era vorba despre mine.M-am oprit.Mă simţeam prost,neavenită şi cauză de discordie.Nu înţelegeam nici un cuvânt.Vorbeau o limbă vocală,cu sonorităţi solare.Cred că tot cel care mă adusese se desprinse din grup la un moment dat şi veni spre mine cu pas grăbit.Era scund,şaten ,cu trăsături clare şi aspre ale feţei.Purta o salopetă cenuşie ca şi ceilalţi,dealtfel.Nu i se putea aprecia vârsta;părea de 50-60 de ani.Se opri în faţa mea la mică distanţă şi îmi vorbi în limba mea pe care părea să o cunoască perfect.
-Vino cu mine.Aceia sunt colegii mei.Vrem să te întrebăm cum ai ajuns aici?
Apoi îmi întinse mâna şi o apucă pe a mea uşurel nu violent ca prima dată spunând în continuare:
-Nu te teme,nu-ţi vrem răul doar că nu ştim ce-i cu tine şi cum ai ajuns aici.Ştim de unde vii.E foarte departe.
Vocea lui mă linişti şi îmi dădu încredere. Am pornit amândoi către grupul care aştepta.Erau cinci bărbaţi de diferite rase după aspect.La sosirea mea s-au depărtat unii de alţii formând un cerc larg .Apoi s-au strâns din nou în jurul nostru.Erau toţi curioşi şi vorbeau deodată parcă în toate limbile pământului.La un moment dat au tăcut.Emoţiile li se mai ponderaseră.Companionul meu a început să le povestească ceva în limba locului şi pe urmă ,ca la un semn,toţi puteau vorbi cu mine.Unul mai vorbăreţ a deschis discuţia:
-Cum ai ajuns tu aici tocmai de pe Pământ? Cine te-a adus?
M-am uitat năucită în jur şi am văzut din nou cele şase feţe care aşteptau cu încordare răspunsul meu.
-Nu m-a adus nimeni.Am venit singură în formă eterică şi acolo,lângă apă am redevenit materială...
Nu am apucat să-mi termin vorba că un altul a şi început să se mire:
-Dar, cine poate crede aşa ceva?Mai bine spune-ne, unde este nava ta?
Mă cuprinse îngrijorarea.Ştiam bine că nu venisem cu nici o navă şi nici măcar nu ştiam unde mă aflu.Văzusem o stea şi apoi a urmat această aventură nemaipomenită.
-Nu am nici o navă.Am intrat pe Pământ în meditaţie şi m-am trezit printre stele şi galaxii.Nici măcar nu ştiu unde mă aflu.Singura mea dorinţă este să mă pot dematerializa din nou şi să mă întorc pe Pământ.
Le-am spus toate dintr-o suflare şi apoi am aşteptat răspuns.Se uitau unii la alţii ca trăsniţi .Se vedea că nu mai auuziseră de aşa ceva.Apoi mi-au spus că ei provin tot de pe Pământ şi că ajunşi aici cu milioane de ani în urmă au fost fascinaţi de aceste meleaguri.Acum sunt o rasă intraplanetară şi trăiesc după propriile reguli şi legi.Pe de altă parte ,nu credeau că pământenii au ajuns la un asemenea grad de emancipare spirituală încât să-şi poată permite călătorii intergalactice fără aparate de zbor.Mi-au mai povestit că în decursul timpului au mai văzut trecând nave cosmice dar nu au contactat niciuna pentru a nu-şi strica liniştea.Acum situaţia era cu totul alta.O pământeană dăduse busna peste ei şi nu ştiau ce să facă.Metode de decorporalizare nu ştiau.Nave cu care să mă trimită înapoi nu aveau.Erau în impas.Dacă doream să rămân acolo ,trebuiau să mă prezinte conducătorilor lor şi nu erau siguri ce se va întâmpla cu mine.Puteam fi considerată spion sau duşman.Ce urmau să facă?era o situaţie fără ieşire.Atunci am spus că pot merge în faţa conducătorilor lor şi că pot explica din nou şi chiar mai pe larg circumstanţele în care am ajuns acolo.Se pare că vorbele mele i-au mai liniştit.Ei ,de fapt,erau doar muncitorii care se ocupau de întreţinerea canalului de fugă al apei de la reactorul nuclear care alimenta planeta cu energia necesară vieţii.Asta confundasem eu cu o apă curgătoare.Toate strădaniile lor de a păstra secretul existenţei pe planetă era legat de faptul că fiind o imensă bucată de rubin putea atrage lăcomia celorlalte populaţii galactice.Pentru ei însă,rubinul de afară era o pacoste şi nu un dar.Din cauza lui nu puteau locui în exterior şi fuseseră forţaţi să se retragă .Desigur,aici aveau de toate,după cum urma să văd cu proprii ochi ,totuşi,se simţeau privaţi de libertatea de a fi afară.Ne-am dus împreună la un fel de lift foarte modern de care nu mai văzusem până atunci.Era ca o încăpere complet mobilata care nu avea decât un perete orb,în rest era construită din sticlă foarte transparentă de culoare roz deschis prin care se puteau vedea toate nivelele prin care treceai.Mă uimea curăţenia locului,a lucrurilor şi a oamenilor care deşi îmi spuseseră că sunt doar muncitori nu aveau nici o urmă de praf sau de alte substanţe pe ei sau pe hainele cu care erau îmbrăcaţi.Pe măsură ce ne apropiam de destinaţie,companionii mei deveniră veseli şi preocupaţi de întâlnirea ce urma sa aibă loc.Ba chiar unii dintre ei glumeau pe seama confuziei şi derutei în care se vor afla ceilalţi.Era o rumoare plăcută ca la întoarcerea neaşteptată a unei rude plecate de foarte multă vreme.Această stare contrasta puternic cu teama,neîncrederea şi îngrijorarea de care dăduseră dovadă mai devreme.Ca să fiu sinceră,nu mai înţelegeam nimic din tot ce mi se întâmpla şi cu atât mai puţin comportamentul oamenilor de aici,căci oameni erau cu adevărat.Aş fi vrut să aflu mai multe dar nu prea aveam pe cine întreba.Toţi erau preocupaţi de prezentarea mea la condnucătorii localităţii sau planetei sau,nici eu nu ştiu ai cui.Clipele,poate orele treceau şi nimeni nu-mi spunea nimic.Rămăsesem într-o încăpere foarte elegantă dar din care nu ştiam cum să ies pentru că pereţii din sticlă,aceeaş sticlă roz-pal nu trădau nici un fel de uşă sau ceva de genul acesta.Aveam de toate dar mă simţeam ca într-o celulă de închisoare.Am stat,m-am gandit în ce am intrat,am dormit sau ,mă rog,am stat cu ochii bine închişi;ei bine,nu se întâmpla nimic.Prin preajma cuştii de sticlă nu trecea nimeni cu care să pot încerca o comunicare.Se auzeau voci şi era mişcare din plin dar nu îmi puteam da seama de unde veneau acele zgomote.Îmi formulasem în minte deja ideea că le voi cere să mă ajute să plec fie înapoi pe Pământ,fie spre alte dimensiuni dacă voi putea redobândi forma eterică.În momentul în care aceste cereri ale mele s-au conturat cu precizie în mintea mea,au apărut ca din pământ traversând peretele de sticlă un barbat şi o femeie care mi s-au adresat foarte politicos şi protocolar şi care mi-au spus că tot ce îmi doream putea fi realizat dar că trebuia să mă decid la una dintre variante.După toate cele întâmplate,nimic nu mi se mai părea bizar sau surprinzător.Pe de altă parte ,nici nu voiam să rămân aici mai mult decât era necesar.Am trecut prin peretele de sticlă împreună cu cei doi de parcă aş fi continuat sa merg prin aer.Dincolo erau o mulţime de oameni care vorbeau şi pe care nu-i putusem vedea prin sticlă.Nici acum nu-mi imaginez cel fel de proprietăţi avea acel material,poate era ionizată,poate nici nu era sticlă?Am parcurs camere după camere şi am ajuns într-o sală frumos decorată dar care nu avea nici un fel de mobile.Într-o parte a sălii mă aştepta un personaj straniu care amintea de unele închipuiri legate de extratereştri.Mic şi schimonosit,acoperit de nişte haine parcă prea mari pentru el ,se străduia din greu să pară ceea ce nu era de fapt,om.Ştia dorinţele mele şi faptul că venisem din întâmplare pe planeta lor.Mi s-a adresat printr-un interpret şi mi-a confirmat faptul că aveam să fiu ajutată să revin la forma eterică şi să plec mai departe.Pentru mine era mai mult decât suficient şi mi-am manifestat bucuria printr-un zâmbet larg care i-a creat o stare de agitaţie,poate chiar panică.Erau tare ciudaţi locuitorii aceia.Fără preaviz am simţit că încep dematerializarea.Era bine,foarte bine şi mult mai uşor decât acasă.Apoi am lunecat uşor pe dalele sălii spre o ieşire care de data asta se vedea clar.Aceasta m-a făcut să cred că acei oameni vedeau lucrurile din jurul lor altfel decât le văzusem eu,în altă vibraţie sau în altă stare a materiei.Nici acum nu ştiu şi nu voi şti niciodată unde am fost.Nu voi şti nici cu cine am vorbit sau dacă am vorbit cu adevărat sau a fost doar o amăgire a minţii.Am plecat de acolo fără să mi se lămurească transformarea din forma materială în cea eterică.Am plecat de mii de ori mai confuză decât eram la început.Cred totuşi că a fost vorba de o diferenţă de vibraţie care a permis accidental apariţia mea inoportună într-un loc unde nu aveam ce căuta .S-ar fi putut să fiu detectată şi forţată să mă materializez.Cine poate şti?Am plecat într-o aventură care imi deschide mereu porţi noi prin care pătrund cu voie sau fără voie în lumi despre care nimeni nu a auzit şi pe care nimeni nu le-a gândit vreodată.Important este că ele există acolo,undeva,şi sunt alternative la lumea noastră.Am mai învăţat că nu tot ce ni se pare ireal există cu adevărat şi că lumea visului este greu de separat de realităţile multiple din univers.În special,am învăţat că visul există şi că acolo unde este el ,trebuie să fie şi o materializare a acestuia.Este o idee complet nouă pe care aş dori la întoarcere să o pot explica dar,care,din păcate nu va putea fi niciodată demonstrată practic.Distanţele sunt uriaşe,tehnica actuală insuficientă şi oricâte eforturi ar face oamenii nu vor putea călători în trup.Vor pieri,se vor asfixia sau se vor descompune în particule fără noimă.Vor rămâne peste miliarde de ani lumină morţi,conservaţi în costumele lor şi vor ajunge pe planete unde vor fi consideraţi UFO rezulltaţi din cine ştie ce accident .Dar adevărul curat că ei au încercat să ajungă acolo în trup şi nu au reuşit, nu va fi gândit şi primit niciodată.Oriunde am fi,noi oamenii,rămânem robii materiei.Până şi în stare eterică,continuăm să gândim şi să apreciem ceea ce vedem din punct de vedere material.Suntem captivi în legile materiei prin însăşi structura noastră nervoasă care nu este altceva decât materie.Nu minţim că neuronii sunt materie la un înalt nivel de dezvoltare.Nici pe departe.Sunt doar nişte celule cu grad înalt de specializare şi cam atât.Dar,dincolo de neuroni şi de jocurile lor intelectuale este o altă lume,o lume a materiei neformate,a materiei în devenire,despre care tot vorbim dar pe care foarte puţini dintre noi au curajul să o privească în ochi şi să o experimenteze.Pare lumea visului dar nu e,pare lumea realităţilor şi chiar este,dar a unui fel de realităţi în care totul poate fi pentru o clipă sau poate dispare în acelaş moment.Mutabilă şi înşelătoare,aceasta este lumea reală a Universului nostru.Ea se va schimba doar odată cu el şi nimic nu va mai fi cum a fost pentru că odată cu ea va dispare memoria ideilor,a conceptelor,a posibilităţilor.Vi se pare cumva un punct de vedere derutant? Ei bine, chiar este.Aveţi perfectă dreptate,numai că atâta vreme cât acceptaţi conceptelul de iluzie a existenţei,trebuie să acceptaţi şi această lume.Lumea visului făptuit,oricare ar fi el.Da,ştiu,unora dintre voi totul li se pare riscant,inoportun şi nebunesc,dar dacă aş fi rămas acolo,această carte nu s-ar mai fi scris niciodată.Aceste adevăruri se cer rostite.Ele fac parte din marele joc al vieţii şi al altei vieţi şi fără cunoaşterea lor,totul pare mort,static şi înţepenit.Mă gândesc acasă în timp ce străbat spaţiul în căutare de alte posibilităţi de materializare a ideii de viaţă.Este o viziune care cred că depăşeşte orice imaginaţie;o viziune totală şi în egală măsură segmentară pe diferite zone şi condiţii create chiar de ea.Visul există,se materializează şi ne surprinde de fiecare dată cu veridicitatea şi prospeţimea sa.Acum cred cu tărie că tot ce am trăit până aici şi tot ce am văzut au fost doar visele cu care am plecat la drum şi care s-au materializat spontan.Nu m-a împins nimic spre materializare,eu doar făceam parte dintr-un vis viu şi trebuia să duc ideea mai departe,şi atunci am visat dispersia în eteric şi ea s-a şi produs.
În faţa mea se derulează un spectacol fără oprire şi fără limite.Galaxiile se schimbă între ele sau în ele însele.Nori şi fum,abur şi praf se unesc şi se descompun fără încetare.În drumul meu văd lumi pierind şi nu mă mai tem pentru aceea din care vin eu.Va fi scurt,atât de scurt încât nici nu vom avea răgazul să conştientizăm ce s-a întâmplat.Trecerea nu doare,doar memoria doare , dar ea va dispare înainte de final.Stelele nu plâng după ce au fost.Pur şi simplu nu mai sunt sau sunt altceva.Din nou se aglomerează norii de praf cosmic.Dincolo de ei trebuie să existe ceva.Ce va fi,oare,de această dată?Care dintre visele pierdute în negura gândurilor se va materializa?Cel puţin aceste întrebări nu vor rămâne fără răspuns.Chiar aşa ,în faţa mea incep a se derula imagini .Deja apar constelaţii despre care nu ştiam.Stele de diferite forme şi mărimi,de diferite culori.Şi toate par a fi plămădite din materie în mişcare.Totul pare că se aşează şi se reaşează continuu.Şi,la un moment dat,dintre toate cele ce se fac şi se desfac apare un soare minunat cu planetele plutind în jurul său.Soarele de cerneală,aşa îi voi spune de acum înainte.E minunat,e albastru şi iradiază lumina aceea divină peste un uriaş sistem planetar.E atât de ciudat că nici nu-mi vine să cred că e real.Mă atrage şi mă gândesc să cobor chiar pe suprafaţa lui.Nu ştiu ce mă aşteaptă ,dar tocmai asta mă atrage.Încep să cobor.Viteza îmi permite să aleg locul de asolizare.În mod spectaculos nimic nu este cald măcar.Temperatura plăcută rămâne constantă de-a lungul coborârii.Apar nişte nori albastru deschis.Oare ce se ascunde după ei?Străbat straturile de nori unul după altul şi ,în final,ajung pe o suprafaţă netedă şi dură.Am senzaţia că mă voi aşeza pe un glob de cristal care emană lumina aceea extraordinară.Aşa şi este,doar că suprafaţa nu este de cristal ,ci un fel de sol semitransparent.Mie sa pare mie, sau ciar am ajuns pe un soare de siliciu pur?În orice caz,lumina vine din interior,cum am spune noi de sub pamant,dar nicăieri nu-i nici o urmă de pământ.Granulele de nisip sunt mult mai mari decât pe Terra.Sunt vizibile uşor cu ochiul liber şi se pot pipăi şi lua în mână.Mă joc chiar cu câteva dintre ele.Sunt aşa de catifelate şi plăcute la pipăit!Simt plăcerea pe care o aveam în copilărie când mă jucam cu pietricelele din râu.Dar acestea nu sunt ude şi totuşi îţi lasă impresia că ar fi.Aşezate în lumina aceea albastră par şi ele albastre dar nu sunt;sunt incolore, odată ce le ridici.Situaţia asta mă face să mă gândesc serios la căutarea unui acces spre interiorul acestui soare atât de misterios.Dar pe unde?Totul în jur este plat,uniform şi nu se zăreşte nici o intrare .Imi aduc aminte că ,de fapt,acest soare şi acest sistem planetar sunt creaţia visului meu,a gândului meu despre cum ar mai putea fi structurile materiale în cosmos şi ,atunci,visez o deschidere largă în faţa mea.Şi,ca prin minune,aceasta apare.O deschidere care seamănă izbitor cu intrarea într-un mormânt egiptean.Ce corelaţii se mai fac şi în capul meu!Am spus în capul meu?Care cap?Aici nu am cap fizic şi mă întreb de unde îmi venise mai înainte ideea?Oare?Nici una ,nici două ,mă trezesc din nou întreagă şi materială mergând pe un plan înclinat către nişte coridoare frumos luminate şi netede.Toate seamănă între ele,dar fiecare are câte un semn distinctiv la intrare.Mă întreb în sinea mea dacă acele semne sunt desene decorative sau literele dintr-un text prescurtat.Voci.Iară voci? O iau din nou de la capăt?Nu.De data asta trebuie să scap de propriile proiecţii.Nu mai vreau să infuenţez desfăşurarea evenimentelor.Stau şi mă întreb:
-Dacă ,totuşi,nu-i nici o intrare?Dacă îmi construiesc singură iluzii?