Drum infundat

                     DRUM INFUNDAT

 

 

                 Intre crestele Carpaţilor sălăşluieşte un munte cu vârf  pleşuv, cu felurite nume, toate din aceeaşi rădăcină sacră; un fel de "axis mundi"ca toate celelalte şi totuşi altfel prin relaţia sa specială cu o civilizaţie de mult apusă.Sonorităţi păgâne răzbat din unduirile glasului când îl pronunţi , şi ascultate atent şi cu răbdare îţi dezvăluie poveşti nemaiauzite. Munţii bătrâni veghează misterul şi îl arată tuturor fără a-l limpezi nimănui.Discret şi tandru,pădurea de brazi îi înfăşoară picioarele şi lasă doar ici ,colo luminişuri vesele pline de freamătul vieţii.El,Kogainonul se amuză în tăcere şi aşteaptă dezlegarea tainei. Pe drumul spre vârf,o poiană minunată stă mărturie a inişierilor de altădată şi păstrează şi acum forţa uriaşă şi tensiunile de la naşterea sa. Cel ce o descoperă şi îi aude glasul devine conştient că a păşit într-o lume anume,într-o lume de mister adânc ascunsă cu dibăcie in spatele privelişte de vis şi foşnetelor nedesluşite. Poiana asta are un llimbaj anume,numai al ei,cu care mărturiseşte despre vremi ce nu se mai pot întoarce. Când pasul o străbate,timpul şi spaţiul capătăt alte dimensiuni. Se face o falie,o ieşire din real şi o intrare în acel timp şi spaţiu încărcate de sacralitate. Drumul la deal este greu şi anevoios,pasul şovăie în grohotiş. Ca într-o iniţiere,treci peste fel de fel de obstacole şi totuşi o forşă nevăzută te împinge mai departe. O oboseală bşândă mă îmbie în soarele amiezii să mă aşez în iarba moale,plină de gângănii. Pun raniţa la o parte cu mişcări line şi simple ,parcă n-aş vre să deranjez liniştea locului. Greierii ţârâie şi fluturi zboară în toate părţile. Brazii respiră calm răşina de jur împrejur iar cerul se pierde în înalt. Totul stă. Cîteva pietre risipite printre ierburi fac o oază de umbră şi răcoare hoardelor de furnici şi gândaci.de sub poala întunecată a pădurii se ivesc şi dispar halucinant urechi şi nasuri mici de iepuri. Uite-l,parcă nici n-a fost acolo! O pasăre strigă ceva şi o alta îi răspunde. Îmi vine să strig dar nnu pot.Sufletul e plin şi ascultă încordat şoaptele poienii. Mă aşez binişor şi mă las aşa pe o parte,într-un cot,cu genunchii îndoiţi şi tălpile înfipte ăn iarbă. Câţiva nori albi,apăruţi de nicăieri se fugăresc pe cer. Simt cum mă cufund cu întreaga fiinţă într-un univers necunoscut. Totul şopteşte,vorbeşte şi conversaţia elementelor pare fără sfârşit. Sunt doar o gâză într-un noian de mişcare,într-un freamăt de viaţă născând şi pierind fară sfîrşit. Un firicel de vânt mă atinge peste faţă şi-mi dau seama că am alunecat cu ochii deschişi în paradisul visului. Oftez şi mă ridic alene. Despărţirea este grea.Vrau să rămân şi totuşi trebuie să plec. Vraja Kogainonului m-a prins. Pasul şovăie câteva clipe;nuieluşa de alin pe care o port cu mine ca pe un tovarăş de călătorie mă trezeşte cu nodurile ei aspre ce se strecoară din palme în sinţurile mele. Păşesc. În câteva clipe prundişul de la începutul grohotişului sună sub bocanc. În dreapta se ridică spre cer un stei uriaş,o limbă de bolovani gata să coboare. Cărarea trece peste ea şi se ascunde în pădure. Mai alături zumzăie un izvor care îşi face loc la vale printre pietre. Agitaţia poienii e departe. În pădure e linişte şi răcoare. Acele de brad din nenumărate ierni aştern covoare brune,alunecătoare,lucioase.Ici,colo câte un trunchi doborât de ultima furtună deschide o fereastră de gândire spre o altă faţă a muntelui.

                  Cărarea urcă încet,apoi se înăspreşte şi uneori este chiar greu. Urc spre aflarea propriei identităţi şi dificultăţile sunt necesare unui astfel de drum. Nu mă grăbesc. Ziua mai este multă în faţă  şi nu sunt în competiţie cu nimeni. Mă gândesc la oamenii din alte timpuri care şerpuiau pe aceeaşi cărare pentru marea întâlnire cu El,cu muntele,cu misterul. Vorbeau şoptit mergând în şiruri blănd îmbrăţişate de umbrele pădurii.Spornici la mers,fără grabă,glasurile lor sfioase s-au impregnat în pietre,în pereţii de stâncă cenuşie,în drumul de sub brazi. Oamenii au trecut dar glasurile lor stăruie şi şoptesc azi şi mereu poveştile muntelui în foşnete şi zvâcnniri de aripă sau în goana unei şopârle speriate. Trăiesc sentimentul de ruşine că pasul meu tulbură această pace universală în care luptele se duc fără război iar echilibrul domneşte atotputernic. Acum,când scriu această poveste,domneşte în Carpaţi o iarnă de vis. Zăpadă imaculată stă să se prăvale de pe creste şi de pe ramurile copleşite. Potecile s-au ascuns şi trecerea zbuciumată a vreunei păsări răscoleşte liniştea. Aerul tare îmbată brazii şi totul doarme somnul unui basm fără sfârşit. Urme de lupi,la mrgine de pădure îşi spun că nu eşti singur. Timpul despre care vorbeam a fost demult,într-o vară când stihiile iernii erau departe.

Pe când pe Pământ nu era mare lucru şi Dumnezeu despărţea apele de uscat a văzut că uscatul nu prea se potrivea locului său şi atunci a întins mâna şi l-a încreţit pe ici pe colo. Şi ca să nu fie chiar totul tras cu linia,mai ridica şi mai cobora pânza uscatului. Şi s-au născut la sorocul cuvenit lanţuri de munţi cu vârfuri golaşe încărcate de mister;misterul singurătăţii,al izolării,al dificultăţii de a ajunge la ele. Şi printre toate celelalte s-au fost făptuit şi Carpaţii cu cununa lor Kogainon. Apoi s-au făptuit oamenii printr-un fel aparte de minune şi au început să umple Pământul. Mai întâi câmpiile ănverzite din văi şi apoi s-au apropiat tot mai mult de izvoarele dătătoare de viaţă. E mult de atunci şi fel de fel de oameni s-au perindat la poalele munţilor şi mulţi dintre ei s-au căţărat tot mai sus. Când m-am prot în poiana dintre brzi am simţit răsuflarea celor de mult trecuţi pe acolo.Nu am pornit la acest drum cu un scop anume dar,pe măsură ce înaintez,îmi devine tot mai clar că nimic nu este întâmplător. Dincolo de frumuseţile fără margini se află un mister,o anume taină care mă pândeşte pas cu pas parcă în aşteptarea momentului prielnic pentru o destăinuire. Am parcurs acest traseu de zeci de ori şi de fiecare dată am întâlnit oameni,am vorbit cu ei multe şi de toate,despre drum şi despre vreme şi despre celelalte ale noastre. Acum mergeam de ceva timp şi nimeni nu-mi ieşea în cale. Parcă trecusem pe nesimţite în altă dimensiune. Soarele stătea cuminte pe cer. Pasul îmi era egal şi uţorşi aproape nu simţeam multul drum rămas în spate. Pasajul de pădure se apropia de sfârşit şi printre trunchiuri care drepte,care răsturnate se zbenguia lumina amestecată cu miros de pământ ud şi mucegai. Câteva crengi mai groase ale unui brad doborât de vreme se încurcau în cărare şi m-au făcut să mă gândesc o clipă unde voi pune următorul pas. În marginea pădurii se iveau întinderi netede de muşchi gros rupte din când în când de jnepeni stufoşi.În snga se scurgea spre vîile domoale pădurea pe care tocmai o părăsisem şi câţiva brazi se rătăceau prin pajeşte. Urcuşul se înteţise. Poteca se citea greu prin iarbă şi,la un moment dat ,mă obligă să urc un grohotiş printre două maluri abrupte,ferestruite în munte de cine ştie ce torent. Ţancuri de stâncă veneau din dreapta şi din snga parcă pentru a mă ajuta. Era ca un şanţ pietros prin care trebuia să mă strecor cu grijă. Din marginea înierbată a stâncilor,constelaţiile sfioase ale florilor-de-colţ mă privesc curioase. Rodul-pământului se ridică maiestuos cu frunzele sale late şi bobocii gata să plesnească.Am ajuns deasupra. A fost o treaptă grea. În zare se vede vârful cu veşnicul său zăbranic de nori. Mă trântesc în muşchiul gros ca o saltea cu faţa în sus şi cu mâinule desfăcute în laturi şi privesc cu uimire cerul care pare că s-a spropiat. Nori de diferite alcătuiri trec de la stânga la dreapta şi se grupează şi iar se destramă,fără încetare. Cabana ascunsă de vânt într-o viroagă ridică spre frământarea cerului un firicel subţire de fum alb. Am ajuns. Încep să gândesc planuri pentru seara de azi şi dimineaţa de mâine. Mă mai odihnesc puţin şi mă ridic agalemi pun raniţa doar pe un umăr şi-mi caut pe jos,din priviri,nuieluşa de alun. Uite-o colo,la trei paşi în faţă! O ridic binişor şi jucându-mă cu ea  mă urnesc spre cabană. Mai am puţin de mers şi de la o vreme âncep să aud glasuri,chemări,râsete. E aproape seară. Pe o pajişte mai la vale se adihneşte o turmă de oi. Printre picioarele miioarelor se încurcă zgomotoşi câşiva căţelandri rotunzi ca nişte ursuleţi. Dulăii stau mai la o parte,ghemuri multicolore aruncate în iarbă. Mai în coastă se zăreşte silueta ciobanului sprijinit în bâtă.În faţa cabanei,două mese lungi de lemn cenuşiu deploi şi zăpezi fără număr îndurate în vreme adună în jurul lor câţiva oameni care aşezaţi,care în picioare. Uşa cabanei deschisă;forfotă,miros de mucegai şi rom. Aş vrea să văd apusul de pe vârf dar nu ştiu sigur dacă mai am putere. Ştiu bine drumul. Aş pleca şi aş sta!Las raniţa şi pornesc într-o doară spre coasta cu oi. Nu mă voi duce astă seară pe vârf. Simt o moleşeală plăcută şi mă aşez undeva pe iarbă lângă o tufă bătrână de jepi. Crengile ei pline până la saturaţie de răşină încălzită peste zi aruncă spre mine arome proaspete. Drum nu este pe aici,oamenii se zbat cu treburile lor mai la vale. Liniştea pune stăpânire pe sufletul meu. Un foşnet uşor,sec,asemeni celui de frunze uscate purtate de vânt se aude din stânga. Văile adâncite în murmurul serii ridică ochi de lumini spre cer. De sus,norii subţiri acoperă treptat vărful.Aerul se umezeşte încet şi miresmele dulci ale sălbăticiei se trezesc .Un gândac negru se luptă din greu cu o fărâmă de pământ. Cosaşii sar din iarbă într-un dans frenetic. Greierii ţipă ascuţit. Fumul din horn se încolăceşte în ritmul brizei de sară.Îmmi dau seama că lîngă mine stă cineva Înalt,uscăţiv,fără vârstă,ciobanul din coasta muntelui coborâse şi stştea lângă mine într-o tăcere evlavioasă. Doar ochii lui negri,lucioşi atrag atenţia şi scânteiază în razele amurgului. Nu-i ceva neobişnuit  să vină ciobanii la vorbă cu oamenii în orele tihnite ale înserării,numai că acesta tace. Stă pe o margine de pământ din spatele meu,puţin spre stânga,ca să ne vedem mai bine.

-Sara bună,bădie –zic din respect şi chiar din curiiozitate.

O senzaţie stranie se naşte în interiorul meu şi o curiozotate copilărească de a-i auzi glasul.

-Sara bună!-răspunde cu glas moale,timbrat şi apoi se întoarce către câinele care îl însoţeşte şi face cu băţul în faţa lui un fel de cruce.Câinele se lasă pe burtă şi pare că a adormit.

-Frumoasă vreme ,azi –caut vorbă spre omul muntelui.

La urma-urmei el a venit către mine şi eu cred că vrea să-mi spună ceva.

-Mda! –şi continuă să stea ca un sfinx în liniştea serii.

Întunericul aproape a cuprins muntele dar pe parta asta dinspre soare,lumina mai adastă câteva clipe. Dintr-o dată,fără introducere,munteanul zice:

-N-ai urcat azi pe vârf;a fost cald.

-Nu m-am încumetat. Parcă aş mai sta o zi,poate două,aşa că am timp destul.

Apoi tăcerea grea se lasă iar între noi. Clatin din cap şi o voce interioară îmi spune că vom mai povesti împreună. Stelele se aprind pe cer şi încep să închege sonstelaţii. Deodată,îmi vine aşa,şi întreb pe omul de lângă mine  despre taina muntelui şi despre o peşteră ascunsă neştiutorilor. El pare hotărât să vadă cam cât ştiu eu despre toate astea;sprijinit într-un cot se joacă pe pământ cu vărful băţului. Dulăul doarme la un pas mai încolo şi prin somn dă din coada stufoasă. Mă simt în largul meu şi spun:

-Tare te-aş întreba eu pe mata,poate stând pe aici să fi auzit de-o peşteră ascunsă  unde nu poate intra orişicine......

Cuvintele mi se par strrăine,parcă le-ar fi rostit altă gură şi parcă aş fi vrut să sune altfel,mai cald,mai tainic,mai ascuns.

-Apoi,dă.....

Mi se pare minunat şi nefiresc să vrea să-mi răspundă.Ei tac de obicei sau doar articulează o vorbă cât să nu te superi. Greu se lasă în deslegarea misterelor munţilor.

-Apoi,dă,a fi pe-aici pe undeva că degeaba nu umblă vorbe.

Nu-mi vine să cred şi tac de frică să nu stric vraja.

-Da...de unde ştii mătălică despre asta ?

Inima mi-a zburat din piept ca o lăcustă.Era singurul lucru de care mă temeam să-l aud şi totuşi...

-Am citit şi eu în nişte cărţi.

-Din cărţi,da.Ei,îi bine să citeşti.

Răsuflu cu uşurare.Are chef de vorbă şi conversţia nu se va opri aici.Stelel de pe cer par să se fi mutat în ochii lui.

-Ştii mata – zic- am citit în nişte cărţi vechi despre un munte sfânt şi că acolo,într-o peşteră mai ferită,intri şi uiţi să ieşi.Şi mai zicea că muntele ar fi cam pe aici. Acuma,ştiu şi eu ?  Să fie doar aşa,nişte basme ?

Sfinxul întoarce spre mine ochii negri şi trece cu privirea lor dincolo de fiinţa mea. Am sentimentul clar că trebuia să fiu aici,acum,la ceas de taină.

-Apoi,aşa o fi.

Nu mă întreabă nimic dar nici nu se dă a plecare. Lumini stranii îi străbat privirea.se uită în jos la vârful băţului. Îl simt că aşteaptă ceva.Mi se conturează iodeea că trebuie să cer,să vreau,să spun.

-Ştii mata,eu vin aici de multe ori şi tot m-am gândit că tare aş vrea să văd şi eu locul acela. Da'de fiecare dată s-a ivit ceva,o ploaie,o grabă şi tot am amânat. Apoi,m-am cam sfiit să întreb pe fiecare. Da-n seara asta mi-am luat inima în dinţi....

El clatină agale din cap şi oftează.Apoi se uită iar la mine şi zice:

-Du-te şi te hodineşte în noaptea asta şi mâne dimineaţă să fii aici cu bagaj cu tot.

Se ridică fără veste şi pleacă uşurel cu dulăul alături de parcă nici n-ar fi fost.

Gândul că mâine voi desface misterul mă copleşeşte şi abia într-un târziu mă ridic şi pornesc spre cabană. Noaptea înaltă domneşte peste fire dar luna este atât de luminoasă şi pare atât de aproape încât văd drumul ca ziua;nici nu-i mult de mers şi omul prins de gânduri  deapănă pas după pas fără să-şi dea seama cât a mers şi cât mai are. Acum,pe de o parte,parcă îmi părea rău că adusesem vorba de peşteră. Chiar îmi reproşam că nu m-am putut stăpâni şi am întrebat,dar întrebasem aşa, într-o doară şi nu m-am gândit nici o clipă că aş fi putut primi un răspuns ca acela.

Somnul nu mă prindea.Ies în faţa uşii şi privesc stelele licărind. Nici nu-ţi vine să crezi câte milioane de kilometri te despart de ele.Îmi aleargă prin minte două expresii:"dincolo de vreme – dincolo de timp". Se încolăcesc una în jurul celeilalte şi nasc o coloană fără sfârşit din adâncul gândulu până în adâncul Unniversului. Şarpele magic întrupat din lumină scaldă în şoapte rostite într-o limbă de dincolo de vreme,descântece tainici de legare şi deslegare a celor văzute şi nevăzute. Îl cunosc,îl ştiu de multă vreme. Şarpele –Balaur cu solzii de aur mi-a străbătut copilăria la fel cu Tinereţe-fără-Bătrâneţe sau Făt-frumos. Abia târziu,mlt prea târziu poate pentru mărturisirea poveştilor,am aflat că ele sunt adevăruri săpate adânc în fiinţa noastră fără de care ne-am rătăci fără identitate şi vise. Povestea fiecăruia dintre noi este doar o literă din Marele Mit al Umanităţii spus şi respus cu vorbele simple ale existenţei. Căci , adormit asemeni Marelui Şarpe,mitul sălăşluieşte în noi,în fiecare şi în toţi laolaltă şi ne înglobează pe fiecare în esenţa lui. Fiecare gest este un semn de înţelegere şi de reluare arhetipală.

Gândul fugar încearcă să se adune dar magia clipei nu-i dă timp de coagulare şi goana printre stele se extinde dincolo de cele ce sepot vedea şi spune. Tobele Universului cheamă la întâlnire,clipa rară a venit. Sunt întâlniri de la care u poţi lipsi şi de la care nu ai voie să întârzii. Treptele,acele necunoscute salturi pe care la sesizezi abia după ce le-ai făcut ;treptele mele se regăsesc în treptele muntelui,a Kogainonului,a Meru-ului meu interior. Muntele îşi respiră somnul liniştit şi suflarea sa titanică ma cuprinde.În braţele lui învăţ despre o dragoste sălbatică şi curată care se revarsă necontenit către lume în semne scurte,esenţe tari şi recunoaşteri tandre ale unui adevăr unic. Glasul stelelor este mai aproape,cerul este mai permisiv,ochiul poate urma gândul în depărtări imposibile. Gândul...da,gândul,vrăjitor dibaci , naşte şi ucide lumi după lumi. Gândul este singura noastră putere,absolută,infinită ; puterea libertăţii intangibile apărată cu străşnicie de meterezele tăcerii.

Mi se pare stranie căllătoria de mâine şi în acelaşi timp nu adâncesc prea mult ideea despre ea. Ar putea fi doar o demmolare a unui mit sau,poate o reconstrucţie a unei eternităţi.

Uşa se deschide în spatele meu. O siluetă micuţă se strecoară afară ţi pleacă pe potecă. Duce în spate bagaj de drum lung.În zare se ivesc timid zorii. A fost o noapte şi va veni o nouă zi. Ochii rămân fixaţi în orizontul vineţiu. Parcă ar fi trecut nespus de multă vreme şi cu fruntea în palmă aştept ziua. În jur,totul este cufundat în tăcerea magică de dinaintea răsăritului. Nici vântul nu mişcă.

-Să ,ergem,avem ceva cale şi poate vrei sî te şi întorci.

În ameîeala gândurilor nici nu ştiam în care parte să-mi întorc privirea.Până una-alta ,din stânga se desprinde silueta ciobanului care mă priveşte cu ochi blânzi.

-S-a făcut ziuă-am răspuns repezit.

-Acuş,acuş;da mai bine să ne prindă ziua pe drum că tare mă tem că n-ai putea merge pe cât este de mers.

-Atunci hai.-zic şi îmi ridic raniţa pe umăr.

-D'apoi tată,ce-i face cu asta pe unde mergem noi ? Că apă este şi de mâncare găsim noi;aşa mă gândesc numa' .

Mă privea cald şi clam şi glasulîi era adânc şi mătăsos. Din vorbele lui am înţeles că venise să mă ia şi să-mi arate cheia  întrebărilor la care doream un răspuns de foarte multă vreme. Mă mai zbuciumam eu pe dinăuntru cu fel de fel de gânduri:că de unde ştiuse că n-am dormit,că de ce vorbea aşa de mult dintr-o dată,că dacă fac eu bine să mă încredinţez unui necunoscut fără să ştiu ce va fi mai încolo? Mergeam agale în spatele lui pe o cărăruşă abia zărită printre crengile groase de jepi întinse până aproape de pământ. El purta opinci cu obiele din lână albă. Sarica îi atârna deasupra gleznelor iar pe cap purta căciulă de miel. Aşa,cu bâta noduroasă îm mână se ducea în faţa mea ca o nălucă din alte vremi.

-N-am prea dormit şi-mi crapă creierii din cap şi mă ustură şi ochii.

-Apoi n-ai prea dormit de grijă.Lasă,că te speli acuş la izvor şi-ţi trece că nu-i mare lucru.

Vorbeşte şi merge mărunţel,cu pas egal şi cumpătat şi nici nu priveşte înapoi să vadă dacă îl urmez. Doar vorbele aruncate peste umăr,la care îi răspund,ăi spun că mai sunt încă acolo.

-Da' cum te cheamă pe mata ?  - întreb şi eu aşa,într-o doară,fără să sper la vreun răspuns.

-Apoi,eu îs Andrei.

Lasă apoi timp fie pentru reflectare,fie pentru răsouns. Tuşesc sec,aşa ca omul pus în încurcătură şi zic :

-Frumos nume....da' cam ştii locurile astea de când erai copil......

Şi nu ştiu ce-mi vine şi mă frământă de zic mai departe :

-Şi peştera aceea ?

Oamenii muntelui sunt făpturi ciudate, închise în tainele şi muţenia lor şi degrabă se supără dacă te bagi prea tare în viaţa lor sau îi întrebi prea multe. Soarele se ridica roşu şi anunţa o zi minunată. Îmi trecuse somnul şi oboseala şi începusem să merg şi eu mai uniform şi mai cumpătat. Jepii se adunau în tufe mari,potrivit de înalte şi de un verde întunecat. Uneori depăşeau înălţimea omului ,alteori se întindeau pă pământ formând pete ţepoase. În faţă începuseră stâncăriile şi potecuţa se furişa când prin iarbă,când printre pietre. Izvoraşe filiforme zumzăiau ici şi colo. Câteva flori de înalţime se iveau stinghere. Sângerul înmiresma pajiştea şi rupea monotonia verdeliâui stins cu făclioarele sale cermin. Mai la o parte se vedea o aşezătură sub poala unor jepi.

-Să stăn oleacă colo,să te întreb eu pe mata ceva mai întâi şi mai întâi.

-Să stăm  -am răspuns şi m-am cuibărit cu spatele în tufe căci picioarele mă cam dureau de mers şi bocancii se făcuseră de plumb.

-Apoi,peştera asta despre ccare zici că ai citit,cam cum ţi-o imaginrezi ?

Întrebarea sosi atât de abrupt şi de direct încât am rămas fără suflare. M-am adunat într-o clipă şi am început să povestesc ceea ce citisem despre Kogainon şi peştera secretă.

-Cicâ ăsta ar fi muntele sfânt şi buricul pământului. Dar,eu ştiu că mai sunt şi alte locuri în lume tot aşa considerate.

-Da,- răspunse el – dar ăsta  e contemporan cu Atlantida.

Fac ochii mari;eu m-am sfiit să numesc Atlantida.

După câteva minute zic:

-Peştera asta ascunsă tare este învăluită în mister.Se zice că odată intrat uiţi de timp şi întâlneşti oameni de mult dispăruţi. Dacă eşti neiniţiat poţi muri sau rămâne nebun.

Ochii negri mă privesc moale şi stăruitor.

-Iniţierea asta cum o vezi?

-Nnu prea ştiu,eu n-am parte decât de cărţi şi de nişte vise în care mi se spune să urc la munte şi să întreb de peşteră.

-Da'despre lume şi facerea ei ,ce crezi?

In faţa mea,ciobanul din munţi se transforma pe nesimţite .Pe clipă ce trecea devenea tot mai mult un druid adevărat.Abia acum îi văd mâinile albe,lungi cu degete îngrijite.De sub suman  răsare veşmântul alb,imaculat.Îşi dă seama că mă trezesc şi că încep să îl citesc şi o lumină jucăuşă i se aprinde în ochi.

-Acum ştii cine sunt,nu are rost să te mai pun la o altă încercare.

În timp ce vorbeşte liniştit îşi dezbracă sumanul şi căciula.Părul negru năvăleşte peste umeri.Un şnur greu de lână îi încinge mijlocul.Simt nevoia să mă debarasez de bocanci.Fără vorbe desfac şireturile şi o răcoare plăcută mă cuprinde.Bieţii mei bocanci parcă ar fi fost făcuţi să zdrobească sub călcătura lor toată frumuseţea fragilă din jur.

-Chiar ai crezut când ţi-am spus că mă numesc Andrei ?

-Da,dar de fapt asta nnu contează decât aşa,să ne chemăm unul pe altul mai uşor.De fapt mă mir că nu m-ai întrebat de al met.

-Îl ştiu,îţi ştiu numele de când te-ai nascut şi tot de atunci sunt mereu în preajma ta şi aştept să mă descoperi.

-Da ?!!

Vorba îmi rămâne agăţată în minte şi nu o pot continua.Citisem mult despre aceste întâlniri îndelung regizate de soartă dar nu-mi imaginasem ca tocmai eu,cel mai umil dintre muritori să trăiesc aşa ceva.Soarele îşi prelinge razele mierii pe mâinile mele aşezate cuminţi  pe genunchi.Mi se trezeşte un fel de judecată pe care nu am mai avut-o până acum:

-Aşa deci,mă ştii de când sunt şi ştii foarte bine fiecare din întrebările şi zbaterile mele.Acum aştepţi să-ţi confirm că te recunosc....

-Da.Şi îmi place că ai înţeles că nu trebuie să-mi vorbeşti cu rezerve,ca unui prost.Apreciez emanciparea pe care ai dobândit-o şi aştept să mă identifici.

-Este o treaptă obligatorie ?

-Da,este prima treaptă spre conoaştere.În rest sunt doar acumulări haotice.

Tace apoi cu un deget ridicat în sus ca pentru a opri eventualul meu discurs care ar fi stricat echilibrul magic al dialogului.

Îmi simt propria lipsă de experienţă şi exuberanţa şi încerc să le temperez în felul meu,adică tac din gură dar  mintea trezită repede şi puţin derutată continuă să construiască propoziţii şi deducţii logice.

-Nu,nu aşa, -spune omul brusc –nu aşa.Trebuie să-ţi deştepţi intuiţia,vocea sufletului,asta-i tot.

Simt o clipă că tot ce am ănvăţat până acum a fost degeaba.Iată,în faţa primei încercări,armăsarii logicii aleargă cu frâiele despletite cum vor ei.

Poate aceste gânduri m-au întunecat sau poate  aripa tristeţii a trecut peste chipul meu.

-Eşti Timpul ?

Zâmbeşte înduioşat şi cuprinde întreaga vale într-un gest de îmbrăţişare.Linişte.

Gândesc:"ce naiba am spus?".

-Încă nu,î,că n-ai ajuns faţă în faţă cu el.Mai ai puţin,foarte puţin,eu sunt doar un deceneu.

Îşi adună palmele ca pentru rugăciune dar în loc de tăcere spune mai departe:

-Am rămas aici pentru a spune celor ca tine despre vremi de mult,tare de mult apuse şi totuşi atât de actuale.

-Eşti păstrătorul tainelor,al învăţăturii pe care zadarnic am căutat-o prin cărţi.M-ai lăsat să caut şi abia în pragul adevăratei Cunoaşteri m-ai chemat la ceas de taină aici...

Îmi vine să vorbesc fără oprire,şi mă lasă ; mă lasă să descarc întreaga greutate emoţională care ma apasă.Mă lasă să fiu cât mai umană pentru ceea ce va urma.Tace şi mă priveşte blând cu ochii lui de noapte adâncă străbătuţi de licăriri stelare.Muntele şi magul mă priveghează tăcuţi în zbaterea dintre uman şi suprauman,dintre complex şi siplu,dintre dilemă şi rezolvare.Apoi porneşte uşurel la drum şi-mi face semn să-l urmez.În spatele meu,exact în spatele meu se vede clar intrarea în peşteră dincolo de bariera jepilor tăcuţi.Scundă,întunecată,mă despart de ea doar câţiva paşi.Dar pentru aceşti paşi am aşteptat o viaţă.Magul merge înainte şi eu îl urmez.Întreaga lui măreţie se topeşte la intrarea în peşteră.Îmi stăpânesc gândurile şi las misterul să mă cuprindă.Orice peşteră este un loc sacru ,încărcat de magie.Intrarea acolo este o violare a tainelor lumii misterioase a planetei,o întoarcere la origini în timpul fără de timp al transformărilor esenţiale.Puţină llumină se strecoară la câţiva paşi în faţă.Pare o boare gălbuie care îndulceşte prin prezenţa sa sobrietatea întunericului.Înaintăm dar boarea azurie ne urmăreşte cuminte.Trăiesc cu convingerea că magul a les intenţionat momentul intrării.

Omul şi iniţiatul se luptă din greu în capul meu.La urma urmei este doar o grotă despre care oricine putea povesti şi pe care orice observator atent ar fi descoperit-o.Stânca pereţilor este uscată şi uşor gălbuie,cenuşiu-gălbuie.Tavanul scund se apropie mult de creştetul capului şi doar din loc în loc se înalţă întâmplător.Nu găsesc în acest mediu nimic monumental sau spectaculos.Poate tocmai în acest aspect comun stă întreaga magie ?

Pietrişul de pe jos mă supără o vreme.Ce bine ar fi prins acum bocancii ! dar ei rămăseseră la intrare împreună cu căciula şi sumanul magului.Pe măsură ce înaintăm se face tot mai cald.La început am crezut că mi se pare,dar nu era aşa.Lumina începea să se şteargă şi din stânga  începe să se prelingă spre noi o dâră de răcoare.Drumul este scurt şi puţin mai strâmt.Intrăm într-o încăpere mică asemeni unei capele naturale.În dreapta,într-o scobitură în stâncă de formă neregulată,licăre o candelă.Privesc altarul şi vreau să-i spun magului cât e de frumos.Dar magul nnu mai e.Era cu o secundă în urmă.Îl urmasem pas cu pas.Îmi amintesc cum la intrare se trăsese puîin în strânga să-mi facă loc să trec.Acum nu mai era.M-am întors în galeria prin care venisem.nici acolo nu era şi nici lumina mierie prin care abia trecusem nu mai era.Era întuneric ,jilăveală şi frig.Ştiam că până afară e foarte puţin şi cu toate astea mă cuprinse o teamă care se transforma în înţepeneală.Simţeam o amorţeală a minţii.Apoi s-a stins.de fapt nici nun pot spune dacă sunt sau nu în subteran.parcă nu coborâsem deloc.Mă trage gândul să ies dar mai vreau să mai văd o dată altarul acela atât de mic şi de încărcat de sfinţenie.Mă întorc.O ceaţă albastră învăluie chiliuţa.Flăcăruia pâlpâie la fiecare respiraţie sau gest dar nnu se stinge.În minte mi se înfiripă convingerea că nu se va stinge nniciodată.Mă uit de jur împrejur.Deodată ochii îmi fug în sus.Tavanul cel scund e plin de stele.Ating tavanul cu mâna dar stelele sunt tot acolo.Ce se ăntâmplă?Simt nevoia să mă aşez şi asta fac,mă aşez jos şi-mi înfund fruntea în palme.E prea mult pentru mine ?Nu ştiu să primesc acest dar ?Coexistenţa realului şi irealului mă derutează.Se aude un fâşâit de frunze uscate.Ceva mi se pare că se schimbă dar nu mă pot ridica.Aştept ca un animal vănat să apară vânătorul.Peretele din faţa mea se schimbă.Totul curge.Stânca de mainainte pare acum un nisip instabil care se scurge la bază şi este absorbit ca apa de pământ.Treptat,mişcarea se amplifică.Toţi pereţii se scurg.Cascade mici de nisip care par că vor curge la nesfârşit.O frică rece şi adâncă mă cuprinde.Intrarea ăn capelă nu mai este.perdeaua de nisip curgător a cuprins totul.Stelele din tavan se rotesc pe nişte traiectorii aiurea care lasă  dâre de lumină.

-Oare de când curge  ?

Mă trezesc vorbind cu glas tare.Nu-mi răspunde imeni.Pipăi solul de sub mine.Este încă stabil.Cascadele de pe margini par să nu aibă nnimic în comun cu el.În spatele candelei care luminează nestingherită,perdeaua de nisip se subţiază.Parcă zăresc ceva dincolo.Vreau să mă ridic.pot.Rămân faţă în faţă cu candela.Mă tem şi de propria respiraţie.Mi-e simplu şi omeneşte,frică.Tăcere.Curgerea s-a oprit.Stânca nu mai este.În spatele candelei mai plouă praf fin,auriu.Mă uit în jur.Mica încăpere s-a transformat într-un dom imens.Se luminează de peste tot de parcă ar răsări soarele.

-Unde mă aflu,oare ?

Simt o nevoie organică să mă mişc,să fac ceva.Pornesc spre spaţiul din spatele altarului şi mă cufund în pulberea strălucitoare.Aş vrea să nu se mai termine !

Abia acum încep să mi se limpezească gândurile şi devin conştientă că am intrat în altă dimensiune.Sunt vie şi totuşi am parcurs o cale înainte sau înapoi,cine ştie,dar în mod cert se naşte în mine dorinţa de a continua.Pe măsură ce înaintez mă cuprinde un fel de somnolenţă.Praful rămâne în urmă iar în faţă se deschide o sală cu pereţii perfect netezi.Înălţimea nu o pot aprecia,pare nesfârşită.Sala are o lumină proprie care izvorăşte din pereţi.Înaintez cam la întâmplare,oricum la întoarcere nu mă mai pot gândi. De fapt nu mă pot gândi la nimic.Mintea mi se goleşte.Un singur punct de sprijin îmi rămâne între realitate şi vis,între viaţă şi moarte : Kogainon.

Din depăartare,din faţă,răzbate un sunet surd  ca de toacă.Ciulesc urechile.Este chiar o toacă.Capăt curaj.Vreau să văd.Vreau să ştiu.Grăbesc pasul.Drumul se naşte sub pas şi mă înţeapă în talpă cu spărtura lui de piatră.Mă doare.Înseamnă că trăiesc.Totul se contractă,dispare,se şterge sau nu mai ştiu ce se petrece.În faţă apare un templu rotund,mic,alcătuit din foarte multe coloane rotunde.Deasupra lui sunt stele.Pe cerul zilei strălucesc stele.Sclipitoare.mari.Dintre coloane apare magul sau omul sau ce-o fi el.Mă proveşte,îşi deschide larg braţele şi spune :

-Ai ajuns !

Mă bucură vederea cuiva şi mai ales a cuiva cunoscut.

-Da,am ajuns dar nu ştiu unde....

Magul mă cuprinde cu mâna dreaptă peste umeri şi zice :

-La capăt.La capătul drumului tău.Vino !

Lucrurile par a se complica.Unde să mă duc,cine mă aşteaptă,cibne este el,care drum ?

Aparent simplificate,căile se pierd în fel de fel de întrebări.

-Te aşteaptă Marele Preot,Zalmoxis,aşa cum ţi-ai dorit.L-ai căutat mereu în gândurile tale,l-ai chemat de atâtea ori şi l-ai întrebat atâtea lucruri.Acum nu trebuie să te temi.Ţi-a sosit timpul tău.

Mă simt depăşită de experienţă şi întreb repezit şi sec :

-Unde ai dispărut din faţa altarului ?

-Nu am dispărut nicăiri.am fost cu tine mereu.Am fost cu tine şi în poiană la urcare când te-ai odihnit,şi în noaptea de veghe dinaintea plecăării dar tu nu m-ai văzut decât în momentele de conştiinţă profundă aşa ca acum.

-Mă simt ameţită şi mi-e somn,asta simt acum.

-Nu te teme,aşa e starea asta confuză,e trecerea care se face destul de greu,dar se va linişti.Eşti tare,ai trecut  dincolo în formă materială.Asta e ceva deosebit.Restul s-au pierdut şi de aceea nu s-au mai întors,de fapt nu s-au mai văzut la întoarcecre.Acum te rog să priveşti înainte.Eu trebuie să mă retrag.

Toaca a mai bătut de trei ori şi a tăcut.Dintre coloanele care păreau fără sfârşit a venit către mine un om fără vârstă,înveşmântat în alb.A întins mâna dreaptă şi a spus :

-Vino,copilă !

A pornit apoi spre dreapta şi nu departe s-a aşezat pe un bloc de piatră.

-Şezi !

Apoi şi-a încrucişat mâinile pe genunchi şi a zis :

-Ştii unde eşti ?

-În peştera din Kogainon,cred...-răspund şovăitor.

-Ştii cine sunt ?

-Zalmoxis,Omul –zeu.

Răspunsurile mi-au alunecat de pe buze cum lunecă şarpele prin iarbă.El râde înveselit şi îşi ascunde ochii îbn spatele palmelor deschise.

-Zalmoxis sint,dar nu sunt zeu iar tu nu mai eşti de mult în peştera din Kogainon.

-Dar unde am ajuns.Doamne !

-Ţii minte altarul ?

-Da.

-Ei bine,ţii minte pereţii curgători şi praful de aur ?

-Da.

-Atunci ai trecut în altă dimensiune,în altă falie spaţiu-timp.

Se opreşte şi mă priveşte cu ochii lui verzi şi mari.Pare atent ca pentru a se convinge de ceva,apoi continuă:

-Îţi spun toate astea pentru că ştii despre ce vorbesc eu aici.

Aşteaptă confirmarea mea.Ce să spun ? Ştiu,nu ştiu,ce să ştiu ?Răspund cum mă duce mintea mai bine :

-Am citit despre asta şi mmi-am închipuit cum ar fi dar n-am mai făcut o asemenea călătorie.Şi mă tot gândesc cum am putut trece în formă materială ?

Oftează;îşi sprijină chipul în palmă

-Uite aşa,aşa au trecut mulţi,aşa am trecut şi eu.

Mi-e jenă să mai cer explicaţii unui asemenea Om universal.Îmi caut nişte cuvinte şi cu tremur în glas,articulez :

-Zalmoxis,Marele Înţelept.

Marele Om ridică spre mine o privire smaraldină şi pentru o fracşiune de secundă o lumină o străbate.

-Îmi place cum mă numeşti.

-De multă vreme îmi doresc să fi ajuns aici – am continuat parcă fără să fi auzit aprecierea. –am adunat în suflet întrebări,dorinţe şi speranţe şi am căutat mereu un capăt de drum.

-Cel mai greu ai găsit Kogainonul,aşa-i ? – îmi răspunde el în ritmul alert al vorbirii mele.

Pare că face totuşi un efort oarecare ca să ţină pasul.

Îmi pare nespus de rău pentru repezeala mea.Îmi dau seama că structura lui nu-i permite o asemenea goană.Şi apoi,unde ne grăbim ? Ajunşi până aici,faţă în faţă ,avem tot timpul din lume să discutăm.Nu ne mai presează nimic.

Lumina blândă a unui soare nevăzut ne învăluie şi tot timpul am senzaţia de rotaţie plutitoare.Parcă am gravita amândoi în jurul unui ax nevăzut.

-Axis mundi.... – îmi scapă cuvintele printre buze.

-Da,axis mundi este o idee,o abstractizare.Sper că acum înţelegi că nu poate exista ca loc geometric într-un haos în continuă transformare.

-De4 ce în Carpaţi ? de ce aici ?

Se gândeşte puţin alegându-şi cuvintele.În faţa lui învăţ  cu respect şi umilinţă lecţia răbdării.

-Aici,în aceşti munţi se pot deschide mai lesne porţi temporale.De4 când s-au ridicat,Carpaţii au concentrat în adâncul lor energii e care le eliberează în vortexuri.

- La fel ar trebui să fie şi în ceilalţi munţi.

- Nu chiar la fel; în special din cauza curburii lor.

Tace şi abia după câteva secunde de gândire zice blând :

-Uită-te, să vezi.

-Ce să văd ?

-Carpaţii  - îmi răspunde liniştit.

-Dar unde suntem ?

-Suntem deasupra lor şi ne depărtămmereu.Uită-te acum dacă vrei să-i vezi,apoi vom pleca mai departe să-ţi arăt începuturile căci pentru asta ai venit la mine.

Am privit în jos şi am văzut o horă de nori,pietre ape şi păduri.Situaţia mă depăşeşte,este foarte mult pentru mine dar trebuie să merg până la capăt.

-E o iluzie ?

-Nu,aici nu-i loc de iluzii.

-Hipnoză ?

-Nu,hipnoza ar fi fost mult prea puţin.

-O realitate ?

-Dar ce poate fi real într-un Univers în continuă mişcare  ? Posibil să o percepi ca pe o realitate.

-Şi acum ?

-Acum plecăm spre Sirius,steaua noastră din Constelaţia Pleiadelor.

Se opri şi mă înfăşură în blânda privire care îmi devenise familiară.

-Voi avea voie să povestesc ?

-Vei avea dacă vei putea.

În minte mi se îmfiripă un fir de descântec din negura vremii :

" .....Şarpe Balaur caută dacă

În Valea  Neagră

Lacrimă clatină cetină neagră

Şi zămisleşte din nour de stele

Dorinţele mele,

Fă-le Tu stele,înflorite....."

-Stai  -sună categoric  -de unde ştii descântecul ?

-De nicăieri,vine aşa fir cu fir din adâncul meu.

-Să-l spui tot,aşa cum îţi va veni în minte dar nu acum,când ajungem,e foarte important,e o mantră mai veche decât tot ce-ţi pot eu arăta.

Se cufundă apoi în adâncă meditaţie şi în jurul lui pluteşte un nor de lumină albă,curată.Cu ochii jumătate deschişi,Zalmoxis străbate lumi după lumi şi eu mă duc după el în trena puterii sale care mă poartă pe o rază.Mă gândesc dacă voi putea spune la destinaţie cuvintele pe care nu le ştiu,pe care nu le-am auzit; cuvinte care se nasc spontan pe măsură ce unul face loc celuilalt.Zalmoxis pare un sfinx în flăcări.Simt cum mă încurajează dăruindu-mi viziunea întregii sale măreţii.

In faţă se vede o umbră cenuşie,sferică şi lângă ea o alta cam de aceeaşi dimensiune.Între ele întunericul străpuns ici-colo de stele şi mai departe doi sori.Ridic braţele spre un Înalt atotcuprinzător şi inexistent în egală măsură.

Dintr-o dată ştiu.

-Sirius,Zalmoxis....Sirius !

-Aşa e. Iată,de aici venim noi,aici e casa noastră cea veche sau ceea ce a mai rămas din ea.

Viteza pare să crească vertiginos şi,peste faţă ,încep să simt degete fugare ca de aer.Apoi totul devine confuz,se amestecă susul cu josul şi am senzaţia că mă pierd,că leşin sau că mă descompun.Zalmoxis devine hotărât în gesturi.Mă prinde de mâna stângă şi nu mă lasă pradă iluziei.Pare să fi trecut cu bine când nebunia începe din nou.În adânca sa tăcere şi concentrare,Omul-zeu pare să  treacă printr-un impas.Îi simt limita,neputinţa,disperarea că mă va pierde la final.Temperase prin propriile puteri ritmul infernal al deplasării şi acum era epuizat.Mă scăpa printre degete,mă vedea cum mă volatilizez şi ştia că mai avem o frontieră de trecut.Eu nu ştiam.Mă zbăteam fără ţel între nimic şi nimic.La un moment dat mă face să conştientizez ce trebuie să se întâmple.Trecem  o falie mare şi trebuie să coborâ pe planetă.Atât a fost destul .Am realizat  momentul.M-am mobilizat.Am înţeles într-o fracţiune de secundă cât de mare este puterea gândului,cât de covârşitoare  forţa de concentrare pe un scop,cât de viabil încă este programul "explorare  " sălăşluit în om.

-Danada,suntem aproape ajunşi,adună-te !

Sunase sobru şi autoritar dar era un glas de lumină şi blândeţe.Eram pe punctul să ântorc capul să văd cu cine vorbeşte dr  mi-am dat seama că numai noi doi eram acolo.Ţmi chemase numele de taină,numele de facere pentru a mă fixa în noua realitate pe care aveam să o cunosc.Credeam că acest procedeu nu se mai folosea dar mă înşelasem.Era la fel de puternic şi eficient ca şi alte dăţi când se chemau sufletele rătăcite sau se trimiteau farmece grele pe capul ştiu eu cui.Clipa fugară de surpriză a fost suficientă pentru a-mi reveni total.Simţteam aerul şi îmi devenise clar că ne mişcam spre surafaţa planetei.Totul era cenuşiu şi tonurile de gri vibrau de la argintiu până la negru.

-E atât de trist,atât de stins !

-Toate sunt la fel,doar lumina din noi le face altfel.

-Şi Pământul ?

-Şi el.Lumina din ochii tăi desparte sau nu griurile în culorile pe care le ştii şi pe care le cauţi aici.Aici trebuie să le creezi din nou pentru tine şi pentru cei care din multe cauze le-au pierdut.Trebuie să-i ajuţi.

In alunecare lină am ajuns pe sol.Era pietros şi rece.

-E noapte ?

-Nu, aşa e mereu şi aşa va fi şi dincnolo pe măsură ce soarele se va stinge.

-Şi e frig.

-Încă mai simţi ?

-Simt ca prin vis,ca într-o aducere aminte....

Ne mişcăm fără greutate spre o construcţie.Din urma noastră se ivesc din piatra seacă fir timide de iarbă. Zalmoxis zâmbeşte împlinit.

-Mai sunt oameni aici ?

-Mai sunt nişte atlanţi.Mai stau până ce se vor stinge definitiv cei doi sori,apoi vor veni din nou pe Pământ.

-Din nou ?

Nu prea pot fi atentă.

-Cu mult timp în urmă,cei doi sori roşcaţi pe care îi vezi pe cerul negricios străluceau ca şi soarele Terrei şi Siriusera o planetă dublă plină de viaţă.Dar erele au trecut una după alta şi într-o bună zi nu s-a mai făcut amiază după zori ci doar o seară fără de sfârşit aşa cum o vezi.Planeta era frumoasă şi bogată iar oamenii mai paşnici decât pământenii.Atmosfera s-a stricat,aerul era greu de respirat deşi nu letal pe termen scurt.

- Cum pe termen scurt ?

- Adică au mai putut respira trei-patru generaţii,după care au început să apară mutaţiile genetice de adaptare.Oamenii se urâţeau,se micţorau şi figurile li se schimonoseau.Osiris şi Seth au hotărât plecarea primului eşalon spre alte planete,oriunde condiţiile le-ar fi fost preielnice.

- Dar osiris şi Seth sunt zei !

- Nu sunt,ai să vezi,ai să-i vezi. Aşa trebuia să ştie unii oameni ca să putem dormi liniştiţi.Acum să-ţi spun mai departe până ajungem la sanctuar,căci nu vom putea stamult nici chiar acolo.În Pleiade nu au găsit un alt loc bun pentru trai şi au mers mai departe.

- Nu vreau să te întrerup dar spui lucrurile astea aşa de parcă s-au dus la marginea pădurii să taie nişte lemne.

- Chiar mă întrebam când sesizezi uşurinţa cu care se deplasau şi tehnologia de care dispuneau.

- Ce întrebare ? Ăştia zburau nu glumă.Nimic nu le stătea în cale.Dar de unde ştiau că vor găsi ceva  aşa ca Terra?

- Asta-i taina,nu ştiau dar puteau supravieţui un timp mai indelungat şi sperau să găsească.

- Sperau ?

- Păi ce puteau face altceva  ?

- Zalmoxis,devii nespus de uman .

- Şi cine te-a făcut să crezi că sunt altceva ?

- Mă sperii,omule. Mii de ani s-a vorbit despre tine şi despre ceilalţi ca despre zei şi acum....... ?

- Şi acum,ce ? Nu poţi crede că suntem doar oameni călători între timpuri galactice ?

-Hopa,hopa,stai că aici sunt nişte chestii.

Între timp am ajuns în faţa uşii sanctuarului.Nu este de fapt un sancttuar dar aşa-mi place să-l numesc şi aşa îl voi numi de aici înainte.Câteva trepte,trrei,cinci,cine le mai ştie ? Uşa de deschide şi intrăm.Mă aşteptam în adâncul fiinţei mele la ceva extraordinar,la o uşă ca-n basme.Când colo,o uşă ca toate uşile pe care le lăsasem în urmă pe Pământ,cu o clanţă obişnuită.Mă rog,câine-câineşte  am intrat.

Înăuntru lumină,cald şi culori. Totul,obiectele,pereţii,era frumos colorat şi aşezat în ordine.O sală mărişoară cu mozaic veneţian pe jos şi pe pereţi. M-a zguduit aspectul clasic de palat descoperit de arheologii noştri. Nişte oameni se foiau fără vreo treabă de ici-colo. Toşi purtau haine lungi,albe şi fără tăieturi ca Zalmoxis.Pe lângă pereţi,bănci lungide granit şlefuit sau poate de marmură.N-am apucat să le văd mai bine de aproape pentru că un omuleţ scurt şi grăsuţ venea repejor în întâmpinarea noastră frecându-şi mâinile şi începe să vorbească spre Zalmoxis :

-Ei,cum aţi călătorit ?

-Binişor,nici nu şi-a dat seama că e pe o navă.

-Până la frontiera aerului am vorbit şi a trecut uşor.

-Ei da,da,frontiera e grea. A leşinat ?

-Da,de multe ori,trebuie refăcută şi abia apoi îşi poate descărca programul.

-Radiaţiile ?

-Nu,radiaţiile nu au afectat-o,are o structură foarte puternică dar ştii ceva....?

Toată discuţia se poartă repede,într-un ritm alert şi simultan ne deplasăm spre un culuar spre deapta. Brusc,omuleţul se opreşte şi-mi întinde mâna :

-Îmi pare bine,Seth.

Dacă până acum totul a mai fost cum a mai fost,acum cu siguranţă am murit şi am înviat într-o clipă. Cred că ochii mi s-au făcut cât casa şi am bâlbâit ceva de genul :

-Şi mie...

În timp ce-mi strânge delicat mâna zice :

-Bine,bine,hai,lasă ,vorbim mai târziu.

Apoi priveşte spre Zalmoxis cu aceeaşi ochi negri ,blânzi ca şi ai lui :

-Zalmoxis,repede la odihnă !

Pleacă grăbit înapoi pe unde venise, pe unde venisem toţi trei.Privesc interogativ la ghidul meu.

-Ce-i ? El e. Ţi-am spus,toţi suntem oameni.

-Şi eu ? Ce caut eu aici ?

-Tu aduci în memoria ta lumea nouă şi vie. Noi suntem făoturi deja vechi şi obosite şi nu mai putem înfrunta exteriorul biosistemului nostru.Tu vei proiecta în lumile noastre imagini şi date revigorante şi în acelaşi timp îţi vei răspunde la întrebările despre Creaţie şi Evoluţie ; şi ar mai fi ceva....- şovăie – noi am ajutat la evoluţia culturală a Terrei,tu ne vei ajuta pe noi să supravieţuim încă nişte cicluri  cosmice .Tu poţi prin forţa ta umană să străbaţi cu datele întregi bariera de radiaţii care altfel le-ar distorsiona.

Nu mi se pare nimic anapoda în pledoaria lui şi mai mult decât atât strigătul de ajutor este clar şi emoţionant deşi mascat sub modestie.

-În ce navă m-ai adus ? Eu nu-mi amintesc decât că m-am aşezat pe o piatră.

-Oh,nimic spectaculos,ai s-o vezi !

-Şi de ce eu ?

-Tu ai avut răbdarea şi tăria să-ţi învingi teama de necunoscut şi de urmările sale şi să vii la peşteră de atâtea ori cât a fost necesar să te pregătim pentru desprindere.

-Da. Se pare că mare prostie am făcut.

Ironia omenească izbucneşte şi colorează viaţa aceea seacă şi monotonă.Zalmoxis zâmbeşte.Zâmbeşte oare sau se înneacă în fericire ? Dumnezeu ştie ! Eu aflu doar că felul omenesc de a fi este ceea ce lipseşte aici şi mai ştiu că pentru cele ce voi vedea şi auzi merită să le răsfăţ inimile bătrâne cu scântei de veselie.La urma urmei,ce-o fi o fi.Mă mai întorc sau nu.Ce importanţă mai are în asemenea situaţii ?

-Ar trebui să te las să te odihneşti dar aş rămâne cu tine de teamă că neştiind multe vei răsturna totul cu susul în jos.Mă uit la copilul bătrân de ere şi fără vârstă şi zic în cel mai pământean mod  :

-Stai omule,stai cu mine şi spune-mi mai departe poveştile tale.

Suntem în faţa unei uşi care se deschide spre o odaie simplă ca o chilie de mânăstire cu o masă şi un pat.Îmi doresc instinctiv să miroase a busuioc şi în clipa următoare se întâmplă.Îmi dau seama că de fapt eu creez din memorie toate astea,nişte holograme într-un spaţiu gol,într-o reţea deschisă .Mă relaxez.Deci ăsta-i jocul.Mă întind pe pat.Omul-zeu rămâne în picioare lângă uşă.

-Nu,nu aşa – zic şi doresc un scaun bun şi moale –acum poţi să şezi.

Marele sfinx se aşează ca pentru o confesiune fără sfârşit.

Nu ştiu cât voi sta în această stare şi nici nu pot spune că mai simt ce înseamnă oboseala dar ştiu că trebuie să-mi păstrez toate caracteristicile umane intacte. O sete grozavă mă răpune.O sete de apă,de apă clară de izvor.Sentimentul nu se potriveşte cu situaţia.Aici n-am văzut pe nimeni preocupat de apă sau hrană.Încerc din răsputeri să-mi înfrâng starea,sau,poate s-o uit.Dar nu trebuie s-o uit.Trebuie să creez apă.Nu trebuie să uit nimic din ceea ce mă face făptură materială.Mai sunt,oare materială ? Ceea ce văd este sau nu este ? Văd cu ochii sau doar în mintea mea se construiesc nişte scenarii stranii ? Totuşi văd.Percep semnale,simt lucruri,atingeri.Am percepţia clară a spaţialităţii.Exist.Sunt în altă dimensiune,aerul e uşor dar vibraţia materială este foarte aproape de a mea. Deci noua lume e tot materială.

 Pe măsură ce mă adaptez acestei noi stări îmi dau seama că lipseşte ceva,familiar,odihnitor,Timpul.

Da,îmi lipseşte timpul meu planetar.nu mi-a mai rămas decât ti8mpul biologic pe care îl port cu mine în fiecare celulă.Mă încearcă o uşoară stare de confuzie şi deprimare.Am tot ce vreau,pot avea tot ce-mi imaginez dar......mi-e dor.Mi-e dor de neputinţele şi limitele,de necunoscutele mele terestre; de răsărit şi de asfinţit, de misterul hazardului,al vieţii,al morţii.Aici nu există nici una din aceste spaime şi bucurii.Totul este perfect,plat,aşa cum ne dorim îm prostia noastră să fie.Totul este perfecct pentru fiecare în parte fără a pune la socoteală o linie comună, o armonie.

Fără  contrarii,fără alternative,sec şi straniu.Duritatea binelui ?Ameţesc.Se face negru în minte şi aud de departe,departe vocea magului :

-Nu acum,nu acum ; eşti ajunsă prea departe pentru asta.

O zvâcnire caldă îmi deschide ochii şi Zalmoxis îşi ridică mâinile pline de soare de pe faţa mea.Sunt din nou aici,acolo,acum,în prezentul continuu al planetei acesteia oropsite de uiatrea cerului,într-un spaţiu magic.

-Să mergem,hai Danada,ai stat prea mult.Să ne întâlnim cu ceilalţi .

-Da,să mergem –răspund ca prin vis.

Sunt într-o stare incertă,între veghe şi vis.Mă uit în jos şi văd şosetele mele cu care am plecat di peşteră. Asta a fost.Acum mă simt bine pe picioare.

-Nu în jos,nu în jos  - îmi spune blând călăuza mea.

-Mi-e sete Zalmoxis ; mi se usucă sufletul.

-Şi....?

Vorba lui trădează o amară neputinţă.Omul care  putea atâtea,care putea zbura prin cer,nu putea face apă din vis. Eu trebuia să pot.Eu trebuia să nasc izvorul din dorul meu pământesc.Şi l-am născut.

-Apă Zalmoxis,uite apa,spiritul ei de care vă e dor.

Fâşia de apă se rostogoleşte din perete fără odihnă.Răcoare şi aer curatViaţă.

Din multe părţi se aud glasuri care comentează ceva.

-Au aflat ?

-Da.

-De asta aţi părăsit planeta,nu mai aveaţi apă şi pierduserăţi comuniunea cu spiritul ei.

-Da,era frumos,era la fel ca pe Pământ până în ziua ăn care a dispărut apa.

După apa a dispărut cea mai mare parte din cer ,păsările, florile,vieţuittoarele ,toate s-au stins în chinuri pe care noi le-am văzut şi nu le-am putut evita. Vocea magului ar fi plâns dacă ar mai fi ştiut să plângă.

Se trezise în mine inconştienţa omului de rând care simte că are o annume putere asupra lucrurilor.

-Bătrâne,hai să facem un izvor aşa cum trebuie.

Din faţa noastră s-a înălţat o stâncă,aşa va în Carpaţi şi în jurul ei iarbă şi flori pe solul jilav mustind de la izvor.Apoi altul,altă piatră şi sub ea un licăr de lumină topită a început să curgă tot mai curajos.Pereţii camerei s-au topit şi sanctuarul s-a topit de parcă ar fi fost făcut din ceaţă.Cerul negricios s-a umplut de stele.Imaginea pietrelo,a munţilor,a izvoarelor se multiplica.Viaşa susura peste tot.Lumina s-a făcut vie.cerul s-a născut din nou.Sirius se trezea din moarte printr-un vis omenesc proiectat în afară.L-am privit pe mag şi cu glasul inimii i-am şoptit :

-Păstraţi visul .

M-am aplecat şi am adunat în căuşul palmei apa.Apoi am băut.Am băut apa visului şi a amintirii,apa dorului şi din suspinul inimii am reclădit din cenuşă în Valea Plângerii, speranţa.

Simţeam că lucrul meu acolo s-a sfârşit,că nu voi mai sta mult şi voi încerca să mă întorc,aşa că am plecat spre locul de întâlnire cu oamenii cu nume de zei.Erau acolo,aproape şi eu am cutezat să-i întreb :

-Vă rog pe voi,oameni,să-mi povestiţi taina Atlantidei şi cum de nu s-a pierdut amintirea peste timp.

Dintre ei,Seth m-a privit si mi-a spus :

-Vei şti,îţi vom spune tot şi chiar mai mult decât te vei pricepe tu să întrebi pentru că întrebările tale se vor opri într-in punct de unde nu vei mai putea să întrebi ; noi îţi vom spune ca un dar pentru tot ce ne-ai adus inapoi.

-Cum,oare,am făcut eu asta ? Eu sunt un nimeni pe Pământ.Mie mi s-a părut un joc în care nici nu ştiu de ce am intrat şi din care nu ştiu cum voi ieşi.Poate nici nu voi mai putea ieşi vreodată.

-Îţi vine greu să înţelegi dar timpul liniar al Pământului are farmecul său.Tu îl porţi în tine,în memoria ta şi prin forţa concentrării gândului îl recreezi oriunde ai fi.Prin tine am reînviat în materie şi redescoperim această experienţă uitată.

Îmi vorbea Osiris,omul care civilizase Egiptul şi de acolo întreaga lume.Mă cuprinde teama că nu voi fi la înălţimea cerută,că mă voi trezi în iarba moale a muntelui de unde am plecat,că voi.....cădea...

Totul în mine,fiecare particulă materială se ăncovoaie sub forţa impactului şi peste toate,o voinţă de nestrămutat mă împinge înainte.Trebuie să dau amintirile,visele mele acestor oameni pierduţi în nemurire  care tânjesc după odihna vizuinii,după dragoste şi căldură,după suflet.Mă concentrez şi mă distilez în iubire de oameni,de viaţă.Osiris simte frământările mele şi îmi respectă prin tăcere zbaterea.Ochii lui adânci vorbesc limba uitată a înaintaşilor,rar,cald,pe înţeles şi în magia tăcerii din care renaşte o lume,o alta se desprinde din legendă.

Ar fi putut începe cu "a fost odată" dar prezentul fără de sfârşit îl face să spună "este"şi odată numit, verbul etern se transformă în miriade de întruchipări.

"Pâmântul,acest juvaier al Soarelui-Ra, este primitor şi blând în lumea îngheţată  a focului stelar nesfârşit şi neînceput.Materia fără fărmă abia se formează şi seva proaspătă izbucneşte de peste tot.Ochii profunzi ai atlanţilor,copii ai necuprinsului Atlas se miră  în faţa spectacolului vieţii.Aici,acum în strigătuşbubuiotor al Facerii se iveşte sâmburele vieţii,cu ei,printre ei,pentru ei.Este Terra. Al treilea ţinut al soarelui,paradis şi infern,stăpânit de bogăţia vieţii şi ticăloşia morţii. Aici venim noi străbătând perdelele de nori ale atmosferei.E cald şi jilav şi miroase a nou.Aici von adăsta şi vom încerca să învătăm să murim. Dacă am putea!"

Îi simt gândurile şi mi le citeşte pe ale mele.Firul pleacă mai departe." Pe această planetă care fierbe  şi cacre va fierbe în continuare până în ultima zi a existenţei sale,am găsit petece de pământ,largi,bune,pline de vegetaţie luxuriantă şi de tot soiul de vieţuitoare.Le-am numit pe fiecare în parte după rostul lor. "

În timp ce Osiris îşi deapănă lent epopeea terestră,în jurul nostru se configurează un holospaţiu identic.O secundă îmi amintesc cerul albastru străbătut de nori albi de vară.Programul Sirius,trezit din amorţire preia tot ce i se dă.Întunericul mat se transformă în cer iar norii albi invadează înaltul.Puterea de preluare şi multiplicare a programului este atât de mare încât nu mai are nevoie de sprijin mental.Odiseea a început de la capăt.Mă simt depăşită de situaţie şi de bucuria realizării  şi trebuie să rostesc numaidecât vorbele care mă înneacă valuri-valuri:

-Aţi avut totul în cer şi pe pământ,cum aţi ajuns în situaţia asta ?

Osiris se cufundă în întristare şi eu mi-l imaginez cu o lacrimă are în suflez.

-Aşa e.Am avut totul.Tehnologia care ne făcea să părem supraoameni.Cheile programului OM.Dar goana neostoită după putere ne-a distrus.

Mă macină curiozitatea.Ani la rând mă străduisem să şterg trăsăturile omeneşti şi să mă emancipez.Acum mi se cerea rememorarea şi introducerea în program a fişierului închis.Mi se cereau sentimente,trăiri,proiecţii.Ce era asta ?ce se întâmpla ?

-Osiris,după învăţăturile rămase de la tine am căutat să fiu altfel decât sunt.Acum îmi ceri să contrariul.....

-Dar...nu am lăsat nici o învăţătură –îmi răspunde el surprins –poate unii dintre voi au găsit texte fără importanţă uitate la plecarea noastră.

-Nu,nu.Unii dintre vooi nu au plecat,au continnuat să veţuiescă printre oameni şi i-au învăţat lucruri foarte folositoare,agricultura,matematica,ingineria,...medicina... .

-Mai lasă-mă  -răspunde el foarte iritat  -poate au luat şi numele noastre...

-Da,şi le-au transformat în nume sacre de zei.

-Zei ? de cînd ai venit tot îi dai înainte cu zeii .Ce sunt zeii ?

-Nu te face că nu ştii,întreg Egiptul s-a plecat mii de ani la picioarele tale şi ale lui Isis.Oameni au murit pentru a vă apăra doctrina,ritualurile....

-De unde toate astea ?Ce s-a petrecut acolo  ?de unde ştiţi voi de Isis ?

-Din istorie,din inscripţii,din fresce...

-Care inscrpiţii ? Ştiţi scrierea de atunci ?Noi nu scriam,stocam informaţia pe computere cu comandă verbală.

-Sunt hectare întregi cu imagini ale voastre în mormintele din Valea Regilor.

-Morminte .Nu aveam mormminte.Atlanţii nu mureau şi nu mor.Vorbeşti de date şi fapte mult mai tinere decât noi.Toate s-au petrecut mult după plecarea noastră.

-Şi construcţiile din stâncă ?

-Erau casele noastre.

-Atunci.....

-Lasă-mă să-ţi povestesc şi să-i chem şi pe ceilalţi să se mire de cum au avoluat lucrurile.

Sunt de acord şi chiar mă încântă ideea unui consiliu dar mai sunr câteva treburi de terminat în programul Sirius;implementarea sentimentelor,a afectelor,a imaginaţiei ,intuiţiei .Acum înţeleg că tot ce nu vom face împreună acum va rămâne nefăcut pentru multă vreme.

Osiris  surâde ghiduş.E frumos, e soare, e cald.Chiparoşi întunecaţi se ridică până hăt departe la orizont.Aerul se îmbată de arome de flori.Sisius naşte dragostea,această experienţă unică,tulburătoare şi omenească.

In omul-zeu sau ce-o fi fiind el se naşte dorinţa copilărească de joc.Căci jocul este cel ce naşte iluzia iar iluzia aduce fericirea.Mergem încet şi la fiecare pas răsar tot felul de lucruri care aminteau de cele lăsate dincolo,acasă.

-Ai văzut începutul Universului ?

-Nu,nu l-am văzut.N-aveam cum,sunt prea tânăr pentru asta.

Îmi răspunde sacadat de parcă s-ar apăra de ceva.Nu-l înţeleg.Cred că ştie ceva mai mult şi nu vrea să spună.Trec peste asta cu amărăciune dar ştiu că voi reveni asupra problemei.Vine cel mai greu moment.Spiritele de pe Sisius vor reveni la forma materială.Viziunea devine halucinantă.Chipuri se cristalizează de peste tot.Nici o clipă nu am fost singuri.El ştia asta dar u voise ,poate  să măsperie.Fără să vreau,aproape mă gândesc la moartte.Face parte din mine şi nu o pot lăsa la o parte.

-În sfârşit ai adus-o.De mult o aşteptam.

-E doar o chestiune de imaginaţie şi,sinceră să fiu,mă gândeam că te vei supăra.

-Da de unde ? Abia acum ne vom putea odihni după o mulţime de eoni de repetări şi.....-tresare.

Îşi dă seama că secretul coexistenţei lor cu începutul Universului a fost deconspirat. Mă simt bine ca un prădător care a întins o capcană.Voi strânge laţul şi mai tare.Ce-o fi o fi !

-Adam,Adam Kadmon ,acesta este numele tău.

Tace.Îşi aşează vârfurile degetelor mâinii drepte peste gură.Ochii în pământ.

-Tu ştii,ştiai...-şopteşte clar.

Jocul merge mai departe.Omul din mine şi-a exersat tertipurile de vânător şi a înşelat o dată în plus istoria.

-Acum să-mi spneţi tot,aşa cum a fost,nu poveşti pentru copii.Îmi spuneţi şi plec lăsându-vă în urmă paradisul pe care din prea multă infatuare şi tehnologie l-aţi pierdut.Aţi crezut cu ardoare în puterile voastre şi nu aţi luat în calcul frumuseţea,iubirea,visul şi dincolo de toate teama de a u pierde ceea ce nnici nu ai.

-Pe cine vrei să vezi ?

-Aş vrea să văd pe cât mai mulţi dar nu-mi stă în putere să însufleţesc pe nimeni.Asta o veţi face voi cu priceperea voastră.

-Şi eu  ?

-Nu ştiu,poate tu ai rămas între două lumi.Poate tu te poţi materializa sau ,eşti o fantomă.

Osiris de cu glas cristalin.

-Fantomă.Nu sunt fantomă.Toţi cei salvaţi au rămas suspendaţi între lumi.

Plec respectuos capul în tăcere.Nu- pot combate,n-am urgumente,n-am cunoaşterea minimă necasară.El ştie că mă îndoiesc dar tace.

Clipele sunt ani sau poate ere şi eu ăncep să mă grăbesc.Un mecanism interior îmi spune să mă grăbesc.Mă gândesc doar că îl pot vedea pentru că vibrăm cu aceeaşi frecvenţă.Stările analoge se recunosc.Mai muult nu ştiu.Aşa ar trebui să fie.

-Eu v-am imaginat pe toţi ca pe nişte oameni. Ingineri, medici,profesori, fizicieni şi aşa mai departe.Aşa v-a creat mintea mea.

-Şi nu erai departe. –raspunde plin de bucurie -.Nu erai departe deloc.Asta am şi fost,mai puţin profesori,asta e ceva născocit de voi.Noi am fost în primul rând militari şi tehnicieni.Restul l-aţi adăugat voi.

-Ei bine,Egiptul găsit de voi trebuie să fi fost cam sălbatec,după mintea mea deşi dispunea de mari resurse.

-Da,o parte dintre noi s-a oprit acolo dar nu era sălbatec,nu era deloc.

-Ai plecat de mult de acasă.Urmele voastre ies la iveală de peste tot sub mîinile destoinice ale arheologilor.

-Bine,atunci uite cum a fost.

Şi liniştit începe să depene mitul Atlantidei celei dispărute cu zeci de mii de ani în urmă.

-Am aterizat pe Terra vie şi caldă şi ne-am stabilit pe cel mai mare continent din mijlocul aceanului ca să fim apăraţi de curiozitatea oamenilor.Vedeam clar limba de pământ ce se întindea de la Polul Nord la Polul Sud.Pentru noi era bună.Încă din cer am botezat apele din dreapta Atlantic iar pe cele din stânga Pacific.Aşa,dar încă nu ştiam  nimic de furtunile şi uraganele de acolo.Am construit oraş după oraş.Din piatră ca să fie durabile pentru că nu intenţionam să mai părăsim locul.Oraşe mari.impunătoare şi aeroporturi şi drumuri.Oamenii găsiţi acolo ne ascultau i ne venerau.I-am învăţat să facă agricultură,irigaţii,comerţ şi le-am şoptit câte ceva şi despre societate şi polotică,dar nu a fost destul.

-Şi nici nu vă grăbeaţi –am adăugat cu vădit interes de a continua.

Mă temeam că se va opri şi ăsta era ultimul lucru pe care mi l-aş fi dorit.

-Păi nu ne grăbeam.dusesem cu noi destulă tehnologie iar resursele planetei erau nelimitate.

-Cred că aveaţi tehnollog noastră actuală.

-da,cam aşa şi poate ceva mai mult în lassere şi electromagnetism.Oricum,era bine.

-Vă bazaţi pe cenrale nucleare ?

-Da.Exact.De unde ştii ?

-Unul dintre marii filozofi ai lumii a lăsat o amplă descriere a lumii voastre.Apar acolo nişte canale de fugă supradimensionate care nu pot fi decât anexele unei centrale termonucleare.

-Da,da  -se însufleţeşte  - apa de răcire din reactor.de fapt acolo a fost cel mai mare necaz.

-Cam câţi eraţi  ?

Oh,eram cîteva zeci de mii.Începusem să ne amestecăm cu oamenii locului.Îţi dai seama că nu pot aprecia cu exactitate numărul.

-Bine,bine şi mai şi veneau din spaţiu.

-Da.La Nazca veneau şi plecau mereu navele noastre.Erau locuri ferite de ochii curioşilor.

Îmi place ce aud pentru că îmi confirmă bănuielile.

-De fapt,de ce aţi fugit de pe Sirius ?

-Asta-i altă poveste dar am să ţi-o spun imediat.

Se oprşte de parcă ar fi pierdut ceva prin gânduri. Apoi  rosteşte calm şi hotărât :

-Cheamă-i totuşi pe cei de are îţi aminteşti .Ne vor ajuta.Eu totuşi sunt inginer .Împreună te vom învăţa mai uşor.

Rămân cu gura căscată.Cum să-i chem ?ce naiba crede atlantul ăsta despre mine ?

Apoi,ca orice pământean de bun simţ fac semnul crucii şi mă rog"ajută-mă Doamne cu mare mila Ta".Osiris zâmbeşte enigmatic,misterioşii săi ochi se umplu de lumină şi şopteşte ca pentru sine:"n-aţi uitat".

Spre surprinderea mea toţi cei pe care pot să îi numesc apar de nicăieri,Isis,Seth,Horus,Nephtys,Ma'at.Brusc se încheagă ca oameni.N-am să uit asta niciodată şi nici n-am să pot descrie în cuvinte minunea.Fie să rămînă aşa.

Erau acolo încă mulţi alţii şi printre ei Zalmoxis şi Rama şi Krişna şi Odin şi nici nu mai ştiu cine.Erau gălăgioşi şi bucuroşi.Îşi recăpătsaseră identitatea şi acum nu-şi dădeau rând la vorbă.Tot oameni !

Fiecare era diferit  dar se citeau câteva grupe mari .Ceea ce mă mira era că nici unul nu era înzorzonat cu semne şi podoabe aşa cum îi ştiam din picturile rămase.Fuste,pantaloni,cămăşi cu mânecile suflecate,aşa ca noi.Le plăcea ceea ce vedeau şi apreciau în gura mare transformarea.Grupuri,gruppuri ne înconjurau tot mai aproape să audă mai multe despre Terra.Pe cele vechi le ţtiau bine pe toate,pe cele noi le apreciau şi le comentau.Ajunsesem ca în legenda Turnului Babel.Osiris era în culmea fericirii.

-Ne ştii pe toţi ?

-Foarte mulţi dintre noi vă ştiu şi vă amintesc mereu pe toţi.

-Las' că-i bine,e foarte bine !

-În harababura asta nu mai ajungem la nici un rezultat.

-Lasă-i să-şi trăiască bucuria,se vor regăsi şi se vor răspândi fiecare la treburile lor.

Aşa şi era. Unii dintre ei deja îşi aminteau cum trebuiau procesate şi rearanjate imaginile,informaţiile.Alţii discvutau replicarea programului de viaţă materială.Alţii îşi aminteau sau descopereau sentimentele.

Până una-alta Osiris părea dispus să facă mărturisiri dintre cel mai importante.

-Ştii,noi suntem dintre primele forme de manifestare a materiei organizate pentru un nivel înalt de gândire.N-am fost chiar contemporani cu începutul absolut dar ne amintim detaliile din povestirile raselor bătrâne.Toată Calea Lactee e plină de rămăşiţe ale civilizaţiilor foarte vechi şi germenii celor ce vor urma.Născuţi direct din informaţia primordială,cei vechi nu aveau religie şi nici credinţă.Ei,pur şi simplu existau,ştiau totul şi lăsau evenimentele să se desfăşoare.Abia începând cu noi s-au pus bazele religiei din cauza singurătăţii care ne-a învăluit odată cu lărgirea fără precedent a Universului material.Ni se părea că nu mai este numeni ca noi sau în jurul nostru,dar nnu era aşa.Distanţele tot mai mari păreau imposibil de străbătut şi nnu ne rămăsese decât forţa nestăvilită a gâmdului.El putea alerga cu viteze înfricoşătoare.

Îl întrerup;trebuie să-l întrerup

-Exact asta trăim noi acum.

-Deci aţi ajuns şi voi în punctul mort.

Apoi continuă fără să mă privească

-Căutările şi tehnologia o luaseră razna de tot.Unii îşi dezvoltaseră calităţi telepatice,suprasenzoriale.Cererea de energie era tot mai mare şi se impunea un nou tip uman.

-Extrtaordinar,exact ceea ce trăim noi.

Simt că mă sufoc.Îmi vine în minte o sintagmă celebră"ceea ce este sus este şi jos".

Osiris completează elegant ideea"ce a fost,va mai fi".

Îmi vine să râd prosteşte.Ne completăm cu fraze din textele ezoterice ale Terrei.Hermes Trismegistos ar râde de noi.

Osiris mă întreabă scurt:

-Îl ştii ?

-Pe cine ?

-Pe Hermes.

-Nici nu ştiu dacă a existat cu adevărat .

-Ei bine,vorbeşti cu el.

-Nu.

-Ba da.

-Nu se poate.

-V-am lăsat câteva cărţi de căpătâi la a treia sau a patra întrupare dar poate nu le ştiţi pe toate.

-Ba da le avem cam pe toate dar nu înţelegem chiar tot.

Clătină din cap ca pentru sine.

-Bun,să revennim.Am creat un genom,o fiinşă cu totul aparte,un nemuritor.

-Şi ?

-Şi în nebunia noastră am creat tot mai mulţi.

-Ei ?

-Ei,aceşti nemuritori nu s-au mai mulţumit cu lumea în care trăiau şi au vrut să plece în spaţiu.Foamea de energie pentru plecare a dus la forţarea instalaţiilor şi artunci s-a produs explozia.În afară de cei care au auzit dinainte şi au fugit restul s-au volatilizat.Instrucţiunea de reactivare a programului de refacere în caz de cataclism s-a deteriorat.

-Aşa s-a întâmplat şi cu Atlantida ?

-Da,dar la o scară mult mai mică.

-Atunci ?

-Când ?

-Pe Terra.

-S-a dezintegrat reactorul principal din golful Atlantic.Pământul s-a zguduit din rădăcini.Continentele au luat-o în derivă.Din insula principală au rămas doar câteva fragmente risipite în Pacific.

-În Pacific ? Tu vorbrşti de  Aku-Aku.

-De unde ştii ?

-S-au găsit statui şi temeliile unor ziduri.

Osiris cade ca într-o transă.Inima lui e prea plină.

-Auzi,Isis i-au găsit.

Isis stă gata să izbucnească în lacrimi

-Mai spune Danada,mai spune,deci s-au salvat în ultima clipă.

Nu mai am ce să spun.Nu mai ştiu nimic altceva.Abia îmi imaginez două,trei chipuri de piatră.Programul îi replică.Cei prezenţi înlemnesc.Muţi de uimire ating abia cu degetele granitul rece.Mă îmfior.

-Aceştia sunt prietenii voştri ?

-Nu,ei sunt dintre noi dar nu sunt prietenii noştri.

-Cum de n-au mai putut ajunge aici ?

-Încă nu ştiu,Danada,încă nu ştiu,dar voi afla.

-Deci explozia a zdruncinat planeta din temelii.

-Da,norocul a fost că reactorul s-a înfundat la mii de metri sub apă,altfel ar fi fost ştearsă toată suflarea de pe Terra pentru veşnicie.

-Mii de metri....păi s-au ridicat apele până la cer.

-Da,până foarte sus.

-A fost un potop ?

Plimbă uşor capul în stânga şi în dreapta.

-Da,sigur că da,a fost un potop.

-Şi voi cum v-aţi salvat ?

-Am părăsit Atlantide cu câteva luni înainte.Luasem cu mine un grup şi am pornit spre Est.Ştiam că trebuia să mă îndepărtez cât mai mult dacă voiam să scap.

-Până la urmă puteaţi distruge întreaga planetă...

-Nu,nu dispuneam de o asemenea încărcătură dar cauza a fost orgoliul,încăpăţânarea,dorinţa de aschimba mersul firesc al lucrurilor. În Univers sunt foarte multe civilizaţii ca ale noastre doar că unele s-au născut ceva mai devreme iar altele sunt pe cale de a se naşte.În galaxia noastră sunt câteva mii dar nu sunt prea dornice să stabilească contacte.În general,ştim unii de alţii dar cam atât.

Mi se confirmă cele mai negre gânduri;sunt şi alţii şi printre ei,unii foarte puternici,alţii de o nepăsare strigătoare la cer.Dau uşurel din cap.Ca o adiere,Isis vine lângă mmine.Pare că vrea să spună ceva dar încă nu se hotărăşte.Osiris îşi frânge mâinile  îngrijorat.

-Imediat după structurarea materiei conform tiparului organic,situaţia a scăpat de sub control.Produşii materiali au căpătat autonomie şi independenţă de reprogramare.Au început să apară diferite variante ADN dintre care unele de o extremă violenţă sau de o tot atât de mare irespponsabilitate.Acum lucrurile nu mai pot fi oprite.

Parcă o perdea cenuţie mi se ridică de pe ochii minţii,"păcatul originar".

Isis şopteşte tristă şi îngândurată :

-Mai mult decât păcartul originar.Voi ştiţi de pomii Paradisului şi tot repetaţi metafora asta fără a pătrunde înţelesul deplin.Vi se pare un joc,o poveste,chiar o irealitate.În fond,este întreaga cauză a decăderii omului prin autoalterarea stării primordiale.

O privesc cu mare delicateţe.Acestei femei îi datorăm aproape tot ceea ce ştim în arta vindecării.Nici nu mai ştiu cum să mă comport.Aştept.

-Odată încercată clonarea,trebuia să se instaureze şi regula reciclării materialului,cel puţin a celui genetic.Metoda aleasă a fost drastică-moartea.Atâta timp cât exerciţiul cosmic al vieţii rămâne nestăvilit în exprimare,se impune moartea.

-Dar oamenii suferă din cauza ei...

Când pronunţ aceste cuvinte mă gândesc la toţi cei dragi care nu mai sunt.Isis mă prinde dellicat de vârful degetelor.

-Oamenii suferă pentru că nu pot uita că au început prin a fi nemuritori.

Tot vorbind,obsev cum se apropie de noi încă nişte persoane.Am obosit dar trebuie să rămân trează.Veghea,veghea lucidităţii.Doare dar lămureşte lucrurile.Şi aş mai vrea să aflu mai mult şi să se termine cu bine.Dar simt altceva.Torpoare,moleşeală.Modestele mele puteri energetice sunt secătuite.Cuvintele fug,se amestecă,se înghiontesc.Mă cufund într-o lume caldă,strălucitoare,fără margini.

-Mai repede,o pierdem....

Sună vocea Marii Magiciene.

-Lăsaţi-o mai încet,mai încet....-zice în timp ce mă ajută să-mi revin.

O atingere ca de aripă de înger şi lucrurile care o luaseră razna se repun la locul lor.Îmi revin greu,sunt foarte obosită.Sunt experienţe grele,prea grele.Contactul direct cu adevăratele puteri ale cosmosului poate fi mortal.Doar bunăvoinţa şi intervenţia rapidă m-au salvat de la pirderea între lumi.Mă dezmeticesc greu.Isis şi un alt personaj îmi ţin capul în palmele lor.Sunt pe jos.Osiris dă câteva ordine scurte.Apar încă nişte personaje care mă ridică încet pe verticală.Restul urmăresc scena de la distanţă.Par foarte îngrijoraţi.Simp o căldură plăcută care mă înfăşoară de la picioare şi urcă încet spre cap invadându-mi întregul corp.Aud sunete delicate,plăcute care amintesc de muzică.Apoi totul tace şi mă simt bine.Încerc să merg.ppot şi simt că aş merge până la capătul lumii.Îmi amintesc sunetele şi recreez muzica în minte.Adunarea dă semne de plăcere şi încântare.Oamenii se împrăştie care încotro.Dintre cei rămaşi o recunosc pe Ma'at .Ne strecurăm pe sub un pâlc de salcâmi de un verde crud.

-Acum că eşti bine,uite,Ma'at,Horus,Seth,....

Despre Horus nu mă aşteptam să fie altfel dar privindu-l pe Seth nu pot să nu mă întreb în sinea mea  -şi şarpele ?

Bărbatul zvelt cu privire magnetizantă surîde cu două şiruri de dinţi strecuraţi între buzele vineţii.Tresar.

-Şarpele .

-Aşa vine vorba,nu sunt şarpe dar se povesteşte că aş avea inteligenţa unui şarpe.Sunt inginer ca şi Osiris şi văd că el nu te înspăimântă deloc.

-Ce oameni minunaţi sunteţi şi câte s-au spus şi scris despre voi !

Îmi scapă,efectiv îmi scapă replica.Nu-mi pare rău.Aş vrea să-i văd pe toţi.Îi caut din priviri.

-Uşurel,uşurel ,ai văzut ce-ai păţit adiniaori  -intervine Horus.

-Da'de unde numele astea ale voastre ?- întreb cu curaj pentru că îi văd prietenoşi.

Răspunsul se lasă aşteptat.Parcă cei prezenţi aşteaptă să se creeze o stare anume pentru a pătrunde în adâncurile destăinuirii.De fapt această atmosferă de misterpermanent mă cam derutează şi chiar mă oboseşte dar nu mă pot lupta cu ea; face parte din ritual sau cine mai ştie ce se va dovedi ca este.De jur împrejur se creează ambianţa terestră.Ce altceva putea ieşi din mintea unui pământean.Doar că totul este amestecar aiurea,nou şi vechi şi foarte vechi  convieţuiesc unul lângă altul.Simt cu tărie necesitatea reinstaurării timpului meu.Mă sfiesc să spun ceea ce simt.Chiar şi aici cuvântul rostit te domină.Osiris apare de nu ştiu unde cu un personaj foarte rafinat şi elegant.Pare să ştie deja rolul meu în acest context.Ajunşi aproape,personajul plăcut la vedere se recomndă :

-Toth,iată eu sunt Toth.

Mi se pare ciudat,toţi mă cunosc,nimeni nu se aşteaptă să mă recomand deşi ne despart zeci de mii de ani şi din păcate nu pot spune cât spaţiu.Par mai preocupaţi de starea mea de funcţionare şi de planurile lor de remodelare..Spun la întâmplare :

-Aş vrea să refacem Egiptul din timpul când eraţi acolo.

-Sigur,sigur  -răspunde Toth – ar fi o idee.

E amabil şi grăbit.Recompun imagini familiare din Delta Nilului.

-Atât a mai rămas ? –Toth se miră.

-Este mai nimic  -continuă el –nu-i nimic facem noi restul.deocamdată e bine.E minunat,în special ,că am reuşit împreună să reactivăm programul de refacere.

-Această refacere nu vă va aduce sfârşitul ?

-Da,sigur că da,dar nemurirea este mai grea decât reconversia.Oricum spiritul nu se pierde.

-Ka-ul –mă arăt şi eu tare cunosătoare.

-Aşa,aşa ,ai citit cartea.

-Am citit din ea.

Nu apuc să termin de vorbit că o rafală de zâmbete şi de râs mă înfăşoară.

-Ce e ?

-Era jurnalul de bord al misiunii noastre.

-Ei !?

Dacă întraga experienţă este deconcertantă apoi acum am pus punct.Sunt perplexă.Mă aşteptam ca piramidele să nuu fie morminte,ca templele să fie clădiri administrative,ca Valea Regilor să fie cartier rezidenţial ascuns de soarele arzător dar la Cartea Morţilor să fie jurnal de bord era prea de tot.

-Dar textele conţin formule rituale,sacre...

-Sacre.Aşa zici. –sare Toth.

-Da.Eu aşa ştiu şi nu numai eu.

-Ai văzut vreodată originalul ?

-Oooo.Nu.Eu nu ştiu egipteana veche. Şi nici nu-s cercetător .Sunt un om de rând care ştie nişte lucruri şi care am ajuns aici din nu ştiu ce cauze.

-Bine,Acum hai să intrăm la răcoare sun sfinx.

Uşa dintre labele dinainte ale impunătorului leu se deschide şi parcurgem un coridor bine luminat cu becuri electrice.de o parte şi de alta ,pereţii sunt placaţi cu faianţă albă care amplifică şi mai tare lumina.Din spate aud vocea lui Horus :

-Mai încap douăzeci de persoane,nu vă înghesiuţi.

-De cănd am ajuns aici mă tot întreb în sinea mea cum de mă înţeleg eu cu aceşti oameni.În ce limbă ? Şi nu găsesc răspuns.Cu toate acestea ei continuă să-mi vorbească şi eu le răspund.Totul pare să aibă coerenţă şi sens.Sau poate,ei le înţeleg pe toate spontan.Gândul fuge la diferite sisteme de comunicare şi-mi dau seama că eu pot vorbi cu ei cam ca în vis.Adică,sunt menşinută într-o stare de transş superficială suficientă pentru a prelua mesaje mental fără treceri prin cuvânt.la fel formulez răspunsurile.Deci folosesc matrici de gândire ale programului universal de comunicare.Buza ămi cade bosumflată când îmi dau seama că nu voi putea spune celor de acasă ceste lucruri.

Am mers câteva secunde prin coridor şi întrăm sub o boltă intr-o încăpere asemănătoare unei camere de consiliu.Arată ca un forum roman.E răcoare şi aer curat.Fiecare ăşi caută o poziţie convenabilă.Mă simt blocată.

-Ei acum să-ţi povestim.

-Eu întrebasem despre numele voastre.

-Numele.La momentul acela nu existau nume proprii pe Pământ.Cât despre cosmos,aici nu funcţionează numele.Ceea ce zici tu că sunt nume ,sunt atribute,exprimă abilităţi sau funcţii.Toate ni le-au atribuit oamenii după plecarea noastră.De fapt, noi am vorbit direct cu foarte puţini oameni.

-Bun,Şi problema Universului ?

-Zi tu Osiris,asta-i problema ta.

-Universul material şi energetic coexistă de foarte multă vreme.Materia şi energia sunt într-un schimb permanent.Dincolo de ele există o structură informaţională.O matrice.

-Tu înţelegi ce spune omul ăsta ? –mă întreabă Horus cu grija vădită  de a nu pleca la drum cu stângul.

-Înţeleg şi să ştiţi că pe pământ se discută mult pe tema asta.

Osiris contiună hotărât să nu lase  problema nerezolvată :

-De câte ori structurile materiale eliberează prea multă energie,ele intră în distrucţie.Energia liberă reconfigurează materia şi tot aşa.Trecerile dintre stări apar ca nişte vârtejuri.

-Pâclă şi vânt.

-Exact.Pâclă şi vânt în care pâcla este materia iar vântul energia.Liniile de forţă ale câmpului energetic organizează protomateria în structuri atomice.

-Dar spaţiile dintre ele sunt mari  -zic.

-Da,dar identitatea elementară a atomului se conservă.

-Deci totul este rarefiat şi relaţionat concomitent.

-Da.Există forţe de menţinere a memoriei structurii atomilor,dacă putem exprima aşa empiric acest fapt.

-Holograme intenţionale.

-Ei,dar văd că aţi evoluat tare,oameni buni,nu vă mai duce nimeni cu poveşti –se miră şi se bucură Osiris în acelaşşi timp.

-Fără supărare  -zic  - nu aţi nimerit omul potrivit.Vouă vă trebuia un om de ştiinţă şi v-aţi procopsit cu un profan autentic dar cu memorie şi imeginaţie,

-Ei lasă, lasă . Aşa au apărut programele OM,STEA,PLANETĂ etc.

-Dar şi VEGETAL,MINERAL.CUNOAŞTERE.Vezi tu ? Povestea ta e pur materialistă.Oamenii cred în Creaţie,ei au zei cu care comunică,se simt supuşi destinului.Nu-i poţi dezamăgi,nu le poţi tulbura mintea şi sufletul

-Puterea gândului este infrnală,Danada.Tu ne-ai adus înapoi în materie prin ea.Tu eşti acum pe Pământ şi dormi într-o grotă dar mintea ta transcende spaţiul şi timpul.Tu eşti doar o fărâmă din colosala forţă creatoare a Universului.Ce spun eu nu atinge Creaţia care este de nepătruns începând cu prima idee şi primul proton.Discutăm doar nişte concepte.Nu vreau să te întristei din cauza noastră.

Se opreşte,e puţin trist.Mileniile de cercetare au cizelat ideile sale la nivele greu de suportat.Îşi trece mâna dreaptă peste creştetul capului.

-Cum mă vezi tu ?

Asta mă aruncă într-o încurcătură mare.Cum îl văd eu ?Ce să-i spun ? Ca pe un om ? Ca pe un zeu ?Ca pe un zeu care se preface a fi om ?Tac.Nu pot răspunde.

-Nu-ţi pot răspunde.Mai bine spune-mi mai departe ideile tale.

-Oricum ţi le spun.E vremea vorbelor.Ele trebuie rostite cu vorbe omaneşti.Voiam să te fac să te gândeşti la asemănarea dintre neuron şi Arborele Sephirot.

-Extraordinar ! Dar poate fi un caz particular.

-Nu asta-i problema.Întrebarea este de unde ştiaţi voi cum arată Arborele Sephirot când nu  aţi putut vedea neuronul decât câteva mii de ani mai târziu ?

Se încinge el ,mă încing şi eu.Ceilalţi ne privesc uimiţi.Am să merg până la capăt şi dacă pic de proastă în faţa unei asemenea fiinţe ,nu-i mare lucru.

-Dar dacă unul dintre voi ne-a povestit sau arătat ?

-Asta era ! Preoţii de pe lângă temple ştiau anumite lucruei,poate chiar toate şi le împărtăşeau anumitor discipoli dar la acea vreme generaţia oamenilor-zei era departe.Anumite descoperiri atestă cu mari rezerve existenţa lor dincolo de zecz-cincisprezece mii de ani.Schimbările de civilizaţii au fost multe şi complexe.Vârfurile şi căderile s-au succedat fără încetare.Au murit lumi şi s-au născut altele din nimic.Doar omul,sămânţa lui a rămas să experimenteze mai departe această stare a materiei,această structură.

-Ceea ce spui este valabil pretutindeni.

Pare şocat.Pare să nu ştie nimic de marii gânditori ai Pământului.

Vreau să întrerup discuţia care poate degenera în polemică.

-Vreau să văd şi alte urme ale degradării planetei voastre.

-Dezastrul,vrei să zici.-intervine Toth.

-Oarecum – răspund.

-Ar fi bine să-l vezi ca să ştii unde nu trebuie să ajungeţi.- continuă vorba Horus.

-Să ştii că mă întreb cum de am scăpat numai cu dispariţia unui continent

-Chiar că aţi scăpat –adaogă Isis,dacă nu plecam cine ştie ce s-ar mai fu întâmplat.

-Nu pot să cred,Isis.

-O,ba da.Trufia culturilor supratehnologizate este fără margini.

-Dar voi,supravieţuitorii,cum aţi plecat ? – întreb vădit interesată de gradul de sinceritate cu care mi se va răspunde.De când am ajuns în această lume m-a mirat nespus modul maşinal de abordare a oricărei situaţii.Aproape îmi lipseşte explozia de stări emoţionale ale semenilor mei.Toţi sunt corecţi,sunt perfecţi şi identici.Trăiesc....,dar ce spun eu ?-trăiesc oare ?Mă poartă gândul la nişte clone cu care trebuie să comunic şi care,printr-o ţntâmplare fericită,îmi cer să creez o hologramă în dorul Pământului  care nu li s-a şters din memorie.Sentimente contradictorii mă sfâşie.Încep să nu mai ştiu cum să-i abordez.Pot imagina case şi ape.grădini şi munţi,ceruri cu stele ,zile şi nopţi dar nu pot imagina drumul personalităţii umane.Nu pot construi punţi către ceva sau cineva perfect,de o perfecţiune sufocantă.Îmi dau seama cât de importante sunt micile defecte care ne însoţesc de-a lungul periplului numit "viaţă".Nu pot dărui acestor oameni modelul devenirii verbului"a fi"

În acest punct începe marele mister al Creaţiei.Ni s-a dăruit modelul de "a fi",imboldul iniţial şi mai departe totul a mers şi merge după o altă lege,după Liberul Arbitru.Suntem ,dar cu acestă stare fiecare dintre noi este liber să facă ce vrea,bun sau rău.Pentru asta nu va răspunde nimeni şi asta nu o va judeca nimeni.Restul sunt scorneli.Şi peste toate ca un corolar stă Legea determinării,a lucrului "de făcut" care ne poartă mereu înainte,care ne face să nu abandonăm ceva început,sau dorit,sau gândit.

În devenirea sa continuă,materia ajunsă la inteligenţă experimentează mereu,etapă cu etapă algoritmi deocamdată necunoscuţi.

-Danada,unde eşti ? Unde ai plecat ?

-Departe Seth,acasă ,acolo unde nu am terminat ceea ce am început.Mă gândeam că poate,şi voi aţi cunoscut etapele voastre de căutare şi neîmplinire.Şi mă mai gândeam că ,poate, şi voi aţi murit demult pe Pământ şi vă este dor să mai trăiţi o dată visul de dragoste pentru tot ce aşi lăsat în urmă.

-Iată cel mai frumos cadou pe care puteai să ni-l aduci cu tine.Sentimentele tale clare ca apa de izvor.Ai dreptate.Dincolo de corpurile noastre ,purtăm încă memoria celor ce au fost.Trăsătura energetică a vieţii trăite se păstrează.

-Prea ştiinţific,Seth.Dorul şi dragostea nu ascultă de doctrine şi de calcule.Ele sunt frumoase aşa spontane şi imprevizibile cape la noi.Auzi Seth ?Spune-mi mai bine cum au născocit oamenii povestea ta şi a lui Osiris ?

-Auzi Osiris –zice Seth pus pe glumă –despre ce poveste spune fata asta ?

Omul-şarpe,simbolul răului râdea.Era nespus de uman şi nimic din ceea ce făcea nu ar fi trădat fire unui ucigaş cu sânge rece.

Osiris pare foarte interesat.Toţi cinci se strâng în jurul meu şi aşteaptă ca nişte copii basmele Terrei.Este clar că ei nu ştiu nimic din ţesătura de basme ,mituri şi legende cu care i-am înconjurat pentru nimic altceva decât a depărta de la ei uitarea.Căci,se pare că oamenii ,aşa puţin cât i-au cunoscut,i-au iubit.

-Gata ? Spui ? –întreabă Horus şi-şi freacă mâinile.

-Spun şi dacă greşesc să mă iertaţi,aşa am auzit eu după douăzeci de mii de ani..

-Tii ! E o vreme ! –zice Ma'at glumeaţă.

-De mult,la începutul amintirilor lumii au venit în Deltă  patru zei.Ei au coborât din carele lor de foc în deşert şi de acolo au ajuns pe jos până la vărsarea Nilului în Mediterana.Eraz doi bărbaţi şi două femei.Se numeu Osiris şi Isis,Seth şi Nephty.Ei erau fraşi şi soţi în acelaşi timp.Osiris a civilizat Egiptul,i-a învăşat pe oamenii locului scrisul, ştiinţa construcţiilor, agricultura, irigaţiile,contabilitatea.El era un erou civilizator.Gelos,Seth s-a hotărât să-l piardă şi cu ocazia plecării acestuia în ţinuturile  nordice l-a asasinat.L-a închis într-o ladă şi l-a lăsat să se asfixieze.Isis l-a căutat şi l-a găsit dar nemilosul Seth l-a furat şi l-a sfârtecat în  multe bucăţi.Apoi a împrăştiat bucăţile în toată Delta ca să nu le mai găsească nimeni.Isis şi Nephty l-au găsit din nou şi l-au refăcut şi înviat pentru puţin timp.În această stare,Isis a conceput cu Osiris pe unicul lor fiu ,Horus.Starea lui Osiris s-a agravat şi sufletul lui a plecat în împărăţia morţilor.Mult mai târziu,Horus îl răscumpără de acolo cu preţul unui ochi.Osiris însă nu mai poate fi niciodată viu cu adevărat.Eol devine un zeu al vegetaţiei care marchează ciclurile anului agricol prin apariţia şi dispariţia sa din lumea oamenilor.

-Extraordinar !

-Mai am.

-Spune.

-Apoi aţi instituit cultul Soarelui-Ra,aţi construit minunate temple şi piramide şi aţi ridicat o castă preoţească puternică şi bine instruită care s-a menţinut la putere câteva mii de ani.

-Opreşte-te  -zice plin de haz Seth – iată ce a rămas din urma noastră. Ce ziceţi ?

-Danada,poţi să crezi că o mână de oameni scăpaţi ca prin urechile acului din dezastrul Atlantidei ,odată ajunşi în Egipt ne-am fi omorât între noi ? –zice Toth.

Şi continuuă :

-Când am ajuns acolo eram mai mult morţi decât vii.Cu oamenii locului nu puteam comunica pentru că nu le ştiam graiul iar ei nu erau receptivi la sistemele telepatice în care lucrăm de exemplu cu tine acum.Mai mult ne ascundeam.După multe chinuri am ănceput să deduc baza lingvistică a beduinilor şi să pot seta sistemul de comunicare.Atunci am început să vorbim mai întâi între noi şi apoi cu ceilalţi.Noi aveam o limbă bine pusă la punct şi şcoli şi universităţi dar totul s-a prăpădit.Cei care rămăsesem ne gândeam doar la ziua de mâine.A fost grea etapa învăţării decodării gândului şi alcătuirii sistemelor matematice de aşezare a sunetelor în forme intenţionale numite cuvinte.Hainele ne erau deja rupte şi a trebuit să improvizăm ceva altfel am fi ieşit în evidenţă.Nu suntem rude nici unii dintre noi dar sistemul tribal se baza pe relaţiile directe şi de aceea am fost asimilaţi drept fraţi,soţi,fii.Nici măcar Horus nu este fiul lui Isis.Emai tânăr dar atât.După o vreme,Osiris a plecat ce e drept spre Asia Mică şi nordul Maditeranei în căutarea altor suprsvieţuitori.Între timp,noi ceiolalţi,am strâns legăturile cu ceilalţi.I-am obişnuit cu scrierea şi cu puterea numelui.Când s-a întors Osiris,toţi eram deja bătrâni.Clima deltei ne-a afectat rând pe rând.Ne-am îmbolnăvit iar medicamentele s-au7 terminat.Plantele medicinale aveau acţiune bună dar prea lentă.Rând pe rând am murit,în termeni umani.Locul nostru a fost luat de cei care ne erau aproape şi probabil gustul puterii care este îmbătător i-a determinat să se ascundă în spatele chipurilor desenate sau să nu apară deloc în faţa semenilor lor sub pretext că sunt deosebiţi-zei.Nimic spectaculos.

-Dar Toth,nu aţi fost voi singurii supravieţiutori ? –întreb jenată de starea emoţională creată de rememorarea faptelor.

-Nu,sigur că nu.Au fost mulţi risipiţi pe tot globul dar nu prea ne ştiam între noi.

-Danada –zice Horus-tu cum ai ajuns la noi ?

-A adus-o Zalmoxis –răspunde Osiris în locul meu.

-Ah,Zalmoxis,cel din Carpaţi.

-De fapt cum ai reuţit să te desprinzi din timpul tău ?

-Nu mă întreba pe mine ,Horus,eu ştiu mult mai  puţin decât tine.Eram într-o peşteră pe muntele Kogainon şi am trecut printr-o poartă temporală.Zalmoxis era cu mine şi m-a condus o vreme,apoi,odată ajunşi aici a dispărut.M-aţi preluat voi,mai întâi Isiris şi apoi grupul vostru.Nici nu ştiu cum mă voi întoarce dar sunt sigură că vreau să mă întorc.Şi chiar aşa,unde-i Zalmoxis ?

-Zalmoxis e un om tare de treabă.A vrut să ne ajute pe noi .Ei nici măcar nu-i din Sisius,e din Lebăda şi a plecat acolo.Dar ,nu te îngrijora,va veni să te conducă înapoi la timpul potrivit. –m-a liniştit Horus.

-Deci voi sunteţi materiali doar pentru mine ?

-Nu,...acum nu  -zice Isis – acum suntem din nou materiali permanent.Aveam nevoie de modelel informaţionale pe care ni le-ai adus tu şi pe care le pierdusem.

-Isis,tu eşti medic ?

-Da,asta am fost dintotdeauna şi înainte de plecarea ta îţi voi da învăţătura şi meşteşugul vindecării pentru tine şi cei dragi.Atât pot face eu pentru tine.

-Îţi mulţumesc,mult,mult de tot.Şi ziceţi că veţi reuşi să refaceţi planeta cu puţinul pe care am putut să vi-l aduc eu ?

-Deja am făcut multe.Vino să vezi !

Afară se înserează.Mergem alene pe un drum  pierduţi fiecare în propriile gânduri.Mă sint păstrătoarea legendei , o părticică dintr-o memorie gigantică.Mă gândesc la limitele noastre de acasă,la barierele pe care nu le putem depăţi,la faptul că ele ar trebui aduse aici ,în acest context,altfel se va strica din nou totul.

Îmi dau seama că Terra e doar o poveste născută din dorul de a crea continuu al omului,un paradis al Universului şi că noi nu prea ne dăm seama de frumuseţea în mijlocul căreia trăim.Măcinaţi de  gânduri mici şi amplificând la paroxism nevoile zilnice ajungem să realizăm splendoarea planetei abia când trecem dinclolo.

Aerul care pe alţii îi ucide,solul care dezintegrează tot ce atige,imperiul microorganismelor ,al viruşilor şi bacteriilor care ne consumă de vii şi cu care convieţuim,Terra Mirrabilis,tărâm fermecat făcut parcă pentru a naşte legende.Doar aici,dincolo de timp înţeleg frumuseţea timpului,farmecul vieţii.

Spontaneitatea formelor,a sunetelor,a situaţiilor,sentimentele,nu încap în repetări robotice.Există o frumuseţe anume în inocenţa naturii,în jocul său duios şi ucigător în acelaşi timp,în experimentele sale neştiutoare şi netemătoare de greşeală,în forţa sa de eliminare şi de promovare a celor mai neaştepate situaţii .

Tot ce fac eu aici nu este decât o altă moarte.Este o zădărnicie.Mă sfâşie îndoiala.Nu modelele mele .nu imaginile mele trebuiau aduse aici ci sentimentele,deprinderea de a crea sentimente şi de acolo totul ar fi mers mai departe.Dar răul era făcut.O voce interioară îmi strigă :"opreşte-te!".

Vreau cu toată tăria să mă opresc dar ochii din jurul meu sunt fericiţi.Au ajuns să se mulţumească cu atât de puţin.Cu filme vechi deformate de memoria instabilă a unui om în transă.

Şi totuşi,până unde voi merge,până unde ?

-Nu te mai zbuciuma,Danada –îmi şopteşte Isis.

În ochii săi de chihlimbar joacă luminile apusului.

-Faci foarte mult.Noi suntem fericiţi că ai ajuns până aici.darurile gânduli tău sunt inestimabile.Sentimentele pe care te temi că nu ni le-ai dat sunt aici,în inimile oastrre.Dă şi temele rele,invidia,ura,exagerarea,toate sunt cu mult mai bune decât nefiinţa absolută.

Gândul mise umple de compasiune pentru aceşti oameni exilaţi în pustiul propriei uitări.Căci asta este boala lor.În saltul final şi-au pierdut memoria şi codul de acces în textura memoriei universale.

-Voi meritaţi mai mult decât cioburile memoriei mele,eu nu vă pot reconecta la spaţiul akashic.Asta veţi face singuri din urma mea.

Isis mă priveşte cu ochi vii ţi-mi spune plină de nerăbdare :

-Mai spune micuţule om,mai spune-ne legendele pe care noi v-am învăţat să spuneţi ,altădată.

Simt că între mine şi Isis va rămâne o poartă deschisă permanent,o comunicare de suflet pe care nici un cataclism nu o mai poate opri.

Simt că dincolo de vibraţia sufletului său deosebit,Marea Magiciană care uimise cu misterele sale o lume ,se temea.Strălucirea savantului se ştersese de atâtea neputinţe.Deşertul de pe Sisius era mai aprig decât fusese Sahara.Priveam înainte şi mă rugam lui Dumnezeu să-mi dea inspiraţia unor plăsmuiri stabile şi bune.O zvâcnire îmi străbătu mintea.Asata era.Ei nu aveau un soare viabil.Planeta lor agoniza.Încercările mele ar fi urmat să se şteargă oadată cu plecarea mea dacă nu am fi creat împreunăceva viabil.Puterea de aprinde un nou soare în cer nu o aveam şi nu o voi avea niciodată.Făcusem o mare greşeală când dădusem memoriei puterea de a se materializa.Era o amăgire.Trebuia să repar răul imediat.

Îi voi trezi la realitate şi le voi spune că singura alternativă viabilă esra să plece pe Lebăda,acolo unde era Zalmoxis.Imaginile lor de fum vor mai dăinui o vreme pe Sisiusul muribund iar când noaptea cosmică se va înscăuna pentru multă vreme ,vor muri încă o dată cu planeta aceasta intrată în reciclare materială.

-Uitaţi ce vreau să vă spun  ....-şi încep să le argumentez plannul meu.

Toţi mă privesc halucinaţi şi plini de tristeţe.Nu voi lăsa să se petreacă+ asta.

-Să mergem –zic –să le vorbim şi celorlalţi.Trebuie acţionat repede.Câţi sunteţi ?

-Câteva sute.-răspunde Toth.

-Şi restul ?–zic

-Care rest ?Atâţia am rămas din catastrofă.

Învăţasem de la Zalmoxis teleportarea prin porţi galactice dar ştiam că îmi va fi greu cu mulţi deodată.Câtă nevoie aş fi avut acum de ajutorul lui.

Toth şi Osiris adună lumea la un loc.Eu mă gândesc profund la Zalmoxis şi îl chem,Umbre şi iar umbre se adună unele lângă altele în disperarea de a scăpa din infern.Zalmoxis nu răspunde.Trebuie făcut altceva. Gândesc cu întreaga capacitate a minţii mele chiar dacă ar fi să mă coste revenirea ce  mai  contează ?Kogainonul,asta tebuie să fie.Recreez mental imaginea muntelui,a peşterii.Un murmur se ridică din toate părţile.Din munte coboară Zalmoxis urmat de câţiva decenei.Toţi sunt atlanţi,şi vii şi emană forţă nelimitată şi dragoste faţă de umbrele din faţa lor.Nu sclipesc şi nici nu emană halouri ca –n poveste.Vin cu pas hotărât şi apăsat.Sunt doisprezece.

-Ai făcut treabă bună,Danada. –tună vocea omului-zeu.

-I-am cam adunat pe toţi pentru marele salt.Oricât am încercat n-am reuţit să-i întrupez.

-Bine,bine,asta şi trebuia să faci.Ia spune,îţi răspund la numele date de tine ?-întreabă curios ca un coppil.

-Parcă ar răspunde,parcă nu;îmi răspund la cuvinte,cereri şi idei.

Mă cuprinde pe după spate şi-mi zice:

-Asta pentru că u sunt numele lor.

Aş fi vrut să arate altfel.Să fie înalţi,cu haina lungi ,albe,bătrâni,cu feţe de patriarhi.Aş fi vrut să fie ca în visele mele pământene dar nu erau aşa.Erau un grup de tehnicieni veniţi să rezolve o problemă.Nu aveau însemne care să trădeze vreo ierarhie.Singurul lucru straniu erau ochii negri , de o adâncime nemaivăzută.

-Ce-i Danada,nu prea semănăm cu imaginaţia ta.

-Nu,deloc.

Răspunsul vine sec şi incisiv,aproape ca un reproş.Adevărul se află dincolo de visele şi dorinţele mele şi nu se aliniază acestora ci invers.Ei au venit cu tehnologia lor să salveze ceea ce se mai putea salva dintr-o civilizaţie valoroasă dar care s-a sinucis.Atât.Eu am privilegiul de a fi martora acestui fapt iar plăsmuirile mele rămân distracţiile mele şi gata.Încerc să-mi păstrez calmul în faţa acestei demonstraţii de forţă a logocii simple.Mă gândesc la ce am învăşat,la ce pot acum,la ce îmi oferă materia în continuă devenire.Voi continua.Mereu mă îmbărbătez cu aceste cuvinte.Trebuie ca în spatele acestor mişcări să fie altceva,altcineva care şrie şi aşează fiecare lucru la locul său fără milă sau ranchină.Mintea mi se înfundă în misterul factorului creator,al divinităţii,în misterul lui Dumnezeu şi şriu că de aici mai departe nu  voi trece.

-Şi acum ?

-Acum plecăm.Luăm cu noi câţi putem încărca şi mai revenim.-răspunde Zalmoxis preocupat de cele ce vor urma.

-Şi cei care rămân ?

Ar fi bine ca până la îtoarcerea noastră să le laşi amintirile tale,i-ar ajjuta mult.

Zalmoxis este sobru şi hotărât.Nu lasă loc de echivoc.

-Pot să consider  -zic – că totul face parte dintr-un plan început cu ceva vreme în urmă ?

Nu răspunde nimic.Mă priveşte şi organizează mai departe plecarea.

-Zalmoxis,cine eşti tu ? Vreau să mă întorc pe Pământ.

-Ai să te întorci,sigur ai să te întorci dar mai întâi mergi cu noi mai departe.Mă gândesc în sinea mea că nimic nu mă leagă de lumea lor.Îndoiala ţşi face loc în sufletul meu.Un moment greu.Mă refugiez în amintirile de acasă.

O lumină galbenă.plăcută mă învăluie.Nu ştiu de unde vine şi nici nu vreau să ştiu.Mă las în voia senzaţiei plăcute.Pajiştea de munte se aşterne lmătăsoasă şi jilavă.Aerul proaspăt mă învăluie cu arome de răşină şi fân.Insectele zumzăie şi mă retrag undeva mai la umbră.Mi se face sete.Vreau să beau.Mă aplec spre locul din care aud susuruş unui izvor.Simultan,mâna mi se afundă în nisipul tern al planetei muribunde.A fost doar un vis dintre multele pe care le-am trăit aici.

În  faţă,câteva nave de construcţie banală înghit şiruri lungi de oameni.Umbre.Pe solul arid ,par nişte şerpi uriaşi cu mişcări sinuase.Caut cu privirea tot ce plăsmuisem până atunci.Este.Departe,în spatele meu.se zbate să fie în continuare.Oamenii gesticulează şi vorbesc de-a valma.Aud dar nu înţeleg.Ceva s-a rupt.Închid ochii de parcă m-aş apăra de ceva.În prima secundă se lasă un întuneric complet ăn faţa mea.Apoi fleşuri din viaţa de acasă.Foarte aproape mă surprinde vocealui Osiris

-Gata,acum mergem noi.

Deschid ochii şi văd  cargoul care ne va duce Dummnezeu mai ştie unde.O imagine ciudată îmi străfulgeră în minte.Viitorul.Omul stelelor mă îndeamnă delicat pre viitor.Pornesc.Totul pare uşor şi firesc.Sunt între prieteni.

Pasarelă,scaune,tramvai galactic.Toţi împreună vreo douăzeci.Zalmoxis vine spre noi cu o mină mulţumită pe faţă.

-Gata,mergem în Orion.

Toţi se înveselesc.Bucurie şi împlinire.Ţi-au regăsit sentimentele.Măi,să fie !

-Nu te bucuri,Danada,nu te bucuri ?-zice Horus cel vorbăreţ şi continuă –ai să vezi leagănul civilizaţiei atlante.Ai să ne vezi pe noi cei adevăraţi.

-Ei,cum să nu mă bucur ?!

Mă copleşesc anii lungi şi grei de ucenicie în care m-am străduit să învăţ să-i pot auzi,să-i pot vedea dar,mai ales,să-i pot înţelege.În tot acest timp . ei erau lângă mine dar eu nu-i pputeam simţi.Au aşteptat răbdători,cu răbdarea nemuritorilor,să ajung la momentul final,să depăşesc limitele obişnuinţelor gândirii şi să-mi pot ridica mintea spre stele.Nu ştiu dece,dar aici,acum,toate astea sună banal.Mă simt un copil bătrân rătăcit pe cărări nebănuite.Oricât de autentică ar fi închipuirea,există un moment în care devine convingătoare prin încărcătura sa de fapte pe care le aşteptam altfel şi care s-au dovedit a fi altfel.

Să te mişti liber în cer,printre stele pare un vis dar nu peste mult timp va fi o realitate accesibilă a generaţiilor viitoare.Deocamdată ,sunt aici şi constat că întregul proces de adaptare nu a fost decât o acordare conştientă de vibraşii , o demoonstraţie matematică de stabilire a unui scop şi de aprofundare a voinţei.

Voinţa va fi instrumentul capital în depăşirea convenţiilor devenite comode dar limitative.

Horus are în el e sete inepuizabilă de comunicare.Nasul acvilin încearcă să-i dea un aer savant dar ochii jucăuşi neagă îîntreaga seriozitate a feţei.El este peste tot,ascultă,răspunde,întreabă,intervine.Ce mai tura-vura,se bagă în orice.Restul nici nu mai contează dacă Horus e pe aproape şi el e pe aproape mereu.Nu-mi pot imagina inginerul sau ce-o mai fi fiind din spatele lui.Năstruşnică împlinire a materiei.

Ceilalţi nu-l prea bagă în seamă decât când vine vorba de treburi serioase,dar atunci îl ascultă cu atenţie.Aşa îmi dau seama că jucăuşul e un factor important.Prin contrast,Toth e taciturn.Prcă ar dormita continuu.Oricum,toţi fac echipă şi asta se vede.Cine poate vorbi -Horus:

-Ce stai aşa triată,făptură ? De când am plecat,abia ţi-am auzit glasul.

-Mă gândesc unde ajungem şi cum va fi acolo.

-Nu te mai gândi,ajungem şi gata.

-Îmi amintisem de Sfinx.Oamenii cred că el priveşte spre Orion şi că stă acolo ca un semn,un simbol de aducere aminte a faptului că de acolo au venit nişte oameni şi tot acoloo au plecat.

-Sfinxul,da,priveşte într-adevăr spre Orion.Noi am venit şi am plecat mereu din Orion dar nu în Egipt.

-Totuşi,Egiptul păstrează ammintirile despre voi.

-A fost ultima manifestare marcantă a culturii atlante dar noi ne-am retras treptat spre nordul Indiei.

-Oare voi sunteţi misterioasa populaţie blondă care a străbătut Cânpia Indusului la un moment dat ?

Îmi răspunde fără ezitare:

-Nu,noi nu suntem blonzi iar faptele despre care vorbeşti s-au petrecut probabil după plecarea noastră.

-Să fi fost nişte triburi nordice ?

-Tot ce e posibil-îmi confirmă ipoteza de parcă ar şti ceva.

-După cum îmi răspunzi,mi se pare că am fost temeinic monitorizaţi cel puţin câteva zeci de mii de ani.

Glasul meu trădează nervozitate.Sincer vorbind,nu-mi place ideea observatorilor galactici.Nici nu vreau să mă mai gândesc.

Horus mă ia pe ocolite.

-Îţi aminteşti cum l-ao cunoscut pe Osiris pe Sirius ?

Da.A fost o apariţie spontană.

-Şi zalmoxis ?

-Ce-i cu el ?

-Nnu l-ai numit tu om-zeu ?

-Da.

-Şi acum nu vorbeşti cu el de la egal la egal ?

-Ei.

-Aşa a fost şi cu noi.

-Cum ?

-V-am descoperit şi am venit printre voi.

-Ca la plimbare.

-De ce te enervezi ?

-Nu-ţi imaginezi câţi au crezut în voi.Câţi s-au rugat vouă şi uneori au murit pentru credinţa în voi.Şi când colo ?

Pentru prima oară,Horus este descumpănit.

-Ştiu asta.

Răspunsul mă surprinde.Opresc în gât o remarcă tăioasă.

-La început ,am încercat să ne facem înţeleşi,dar n-am putut.Apoi.lucrurile au patinat.

-Şi,cam cât aţi stat printre noi ?

-Cam zece mii de ani.-face o pauză. Uită-te mai bine în jur.

Nu mă pot lăuda că înţeleg bine diferenţa dintre zeu şi nemuritor.Mă întreb dacă Horus vrea să spună că zeii sunt trecători ca şi oamenii,doar că durează mai mult.Se poate concepe  ceva stabil într-un vârtej material continuu ? După mintea mea , nu.Judecata mea îmi poate juca feste.Nu trebuie să mă las pradă imaginaţiei.Doar legătura permanentă dintre imaginaţie şi raţiune,poate păstra linia de plutire.De ce mă frământ ,oare ?Ceiilalţi s-au şiniştit din conversţie şi dorm.Până şi năvalmicul Horus a aţipit.Şi nici n-am apucat să ântreb cât mai avem de străbătut.Simt o stare plăcută de abandonare.Voi adormi şi eu.Îmi aşez fruntea în degetele răsfirate ale mâinii stângi.Închid ochii alene şi mă cufund în scenarii de necrezut.Mă văd în carne şi oase dar în acelaşi timp îmi dau seama că unele lucruri din viaţa trecută au dispărut .Hrana, apa, oboseala .Fruntea îmi alunecă agale spre podu palmei .Parcă s-a aşezat mai bine şi căldura mâinii mă face să mă simt vie.În fond,starea în care funcţionez acum nu se poate defini.Defectele,durerile,suferinţele organice au dispărut toate.A rămas doar o stare de supraconştientizare care îmi dă senzaţie de confort.Şi totuşi,trupul este cu mine,şi mai mult chiar ceilalţi sunt tot întrupaţi.Pot remarca o anume diversitate a trăsăturilor,chiar.Şi ar mai fi ceva;starea lor este stabilă. Materie structurată,deci.Cum pot fi nemuritori ? Unde sunt legile anduranţei,ale perisabilităţii,ale dezintegrării,ale reciclării ?Nu mai sunt. Odată cu ieşirea din chingile atracţiei gravitaţionale,toate au dispărut.Aşa devii nemuritor.În frunte îmi apare o senzaţie de ameţeală penru câteva clipe.Scutur capul de parcă m-aş apăra de ceva nevăzut. Îl aşez în spătarul scaunului.Privesc afară.Constelaţiile s-au răstrunat.Lumina neagră a spaţiului intergalactic se transformă uşor în galben.Aş vrea să privesc şi de cealaltă parte a navei dar hublourile sunt închise.Apoi totul devine violet,vioriu,transparent.Nori de diferite culori se răafiră pe lângă noi. Corpuri cereşti se desenează ca nişte imagini fantomatice.Privesc plină de curiozitate şi mă simt ca un copl neştiutor aruncat într-un carusel uriaş.

-Trecem a doua falie –zice Horus de lângă mine.

Nici nu l-am observat când s-a trezit.

-Navele astea sunt vechi şi se simt trecerile dar nu mai facem mofturi-continuă el ca o scuză.

-Şi cum trec ? Mie mi se pare că ne răsucim ca o săgeată în zbor.

-Chiar aşa.Asta-i toată chestia.Ne rotim şi inişiem un vârtej foarte puternic care străbate vortexul principal fără deviaţii semnificative de traiectorie.

-De aceea am ameţit mai devreme ?

-Da,ameţeala şi senzaţia de somn decurg din viteza de rotaţie.Dacă ai observat mai toţi păreau să doarmă în tot acest timp.

-Eu cgiar m-am mirat dar nu am avut pe cine să întreb.

-De acum înainte să întrebi orice,fără sfială pentru că lumea complet ouă în care ai intrat are nespus de multe taine pentru tine. Acum ,de exemplu,ne pregătim să trecem de ultima poartă spre Cetura lui Orion.

-Iar vom înţepa vottexul ?

-Da.

-Au fost trei porţi .

-trei cu tot cu asta dar primele două sunt foarte aproape şi par a fi una singură.

Ocupaţi cu discuşia,totul a trecut mai uşor.De fapt mă învăţasem să mor şi să inviez la fiecare nouă încercare.Ceilalţi erau vioi şi prietenoşi.O uşoară rumoare a străbătut grupul :

-Am ajns.

Cuvintele reverberau în diverse graiuri,unele cunoscute,altele de un straniu al conceperii articulării aproape muzical.Nu era nici o voce guturală,sfâşietoare sau înfricoşătoare.Erau limbile cerului.Îmi dau seama cât de convenţional este un limbaj.Logica conexiunii dintre stare,obiect şi sunet este complet aleatorie pentru mine.Şiruri de sunete deschise sau închise compun şi recompun secvenţe atribuite unui cu totul alt domeniu material.Este un spectacol unic.Îmi dau seama abia acum că am stat lângă oameni din toate colţurile galaxiei şi nu am sesizat măreşia momentului.Mă surprinde că toţi reacţionează la fel.Bucuria este o stare unică.Unitatea omului se manifestă nu neapărat prin trăsăturile comune ale structurilor materiale ci ,mai ales prin gama de sentimente pe care o dezvoltă în raport cu o situaţie dată.

Bătrâna Atlantidă îşi cheamă copii acasă.Cât au aşteptat oare această clipă ?

-Să mergem,Danada,- îmi şopteşte Isis la ureche.-lasă gândurile.Acum trebuie să părăsim nava care va pleca după ceilalţi.

-Voi aveţi case ?

-Avem ,avem casele noastre din care am plecat acum ceva vreme spre Terra.

-Câţi ani galactici ar fi ?

-Cam trei.

-Trei ani ? deci eu,de câtă vreme lipsesc de acasă după socotelile astea ?

-De vreo sută de ani....

-Vai de mine.....au murit toţi,la ce m-aş mai îmtoarce ?

-Ba nu.Nimeni nu e mort şi tu pare că ai lipsit doar câteva ore,hai,cel mult zile.

-Ei !

-Asta-i curbarea spaţiului şi a timpului. Ştii ?

Ce să ştiu ?De unde să ştiu ?Abia câţiva savanţi meşteresc la teoria asta.

-Mergeţi fetelor ?

Se aude vocea lui Toth.Nici chiar el nu mai este întunecat.

Ce-or fi avut pe Sirius de erau aşa de îmbufnaţi ?Voi afla.Voi rămâne printre ei şi voi afla până la urmă.Ne mişcăm încet.Nici nu-mi dau seama că suntem pe altă planetă.E la fel ca pe Pământ. Atmosferă, gravitaţie, relief, construcţii.Mintea mea alimentată cu viziune terifiante sau angelice din SF-urile de acasă refuză realitatea.În loc de monştri sau heruvimi,văd oameni normali care se manifestă aşa ca noi.Trăsături comune îi fac plăcuţi la vedere.Sunt doar puţin mai serioşi.

-Atlantida,deci ce-i asta ? O ţară , un continent, o planetă ?- vorbesc singură.

Se pare că am fost trecută uşurel în directa supraveghere a lui Toth. Sau nu ?

Ieşirea din navă seamănă cu ieşirea dintr-un tren de mare viteză.Dale gălbui de gresie fină se aştern sub picioare.Sunt în ciorapi.Aşa am rămas de la plecarea din peşteră.Jenant.Halal vizitator galactic.În pantaloni de munte şi ciorapi de bumbac.Ochii celor din jur întreabă mut ce fel de încălţări or mai fi şi astea ?Râd şi eu .

-Oare cum aş fi arătat cu bocanci ?

Îmi înfund capul între meri şi merg mai departe.

-Lasă,Danada,găsim noi ceva.

-Spune-mi,Isis,aici nu mai ţine treaba cu proiecţia mentală ?

-Nu,aici este ca pe Terra,mai greu. Ştii...câmpul magnetic....

Apoi se adresează ghiduş lui Toth :

-Trebuie să âncălţăm fata,Toth.

Sobrul Tith se trezeşte la realitate şi se încruntă scurt.

-Ce ?

Situaţia devine reconfortană prin umorul său.Nimic din existenţa noastră nu le este ecunoscut.Aşa a fost mereu.Aşa trebuie să fie.Oare egiptenii ştiau despre aceste lumi şi despre posibilitatea apropierii de ele ? Trăiesc cu senzaţia că mă afşu în centrul unui iperiu galactic.Peroane,spaţii vaste,oameni şi iar oameni.Flori,peste tot flori care de care mai ciudate şi mai frumoase.Oameni liniştiţi,calmi.Pe un perete se vede  un panou uriaş cu paginile de sticlă.Se foloseşte ca ghid,videofon sau hartă.Totul pare însufleţit.Mobilele se ajustează instantaneu la cerinţele ocupantului.Tehnologia asta a lor atât de avnsată te aruncă n braţele paranoiei.Oricum,însoţitorii mei mă conduc cu eleganţă spre ieşire fără să mă lase să produc neplăceri.Mă înfioară gândul că nu a fost decât o sală de aşteptare.Cum or fi casele,atunci ?Afară e plăcut,călduţ şi luminos.Vegetaţie multă şi amestecată.Mă gândesc la cine voi merge ?

-Danada –zice Horus-la mine nu-i cine ştie ce dar sunt singur şi nu trebuie sî pregătesc pe nimeni pentru venirea ta.Ce zici ?

De parcă eu aş putea să zic ceva.dau din umeri.Ce pot să spun ?De ce nu m-au trimis înapoi pe Terra ?

-Mergem Horus,ştiu că te deranjez dar dacă nu m-aţi trimis înapoi acasă la mine,asta trebuie să fac.De aici,mă tem că nu prea ştiu singură drumul spre Pământ.

Râde.S-a înviorat.Cel mai greu moment a trecut.

-Pe mine nu mă deranjezi doar că îţi va fi mai greu să înţelegi viaţa noastră.Ceilalţi au familii şi pentru ai lor ar fi un şoc vederea unui străin după ce mama sau tata au lipsit de acasă atât de mult timp.

-Gata.Am pornit.Pe unde ?

Salut reverenţios grupul care rămâne prins în nişte discuţii.Toţi îmi răspund la salut şi privirea lui Toth mă petrece câteva clipe în timp ce plec alături de Horus.Intrăm în ceva ca un taxi.

-Sunt magnetice ?

-Da,sunt magnetice.Străzile poartă maşinile.

Mă uit în toate părţile.Case frumoase,elegante.Străzi drepte,curate,de fapt nu le atinge nimeni.Oamenii nu merg pe jos decât foarte puţin.Nu pot face diferenţa între zonele centrale şi periferice.Nu văd temple.

-Totul este electric ?

-Totul este nuclear.Aşa a fost şi în Aatlantida.

Horus se străduieşte din greu să stea în barajul întrebărilor mele şi se vede treaba că vrea să fie o gazdă bună.Nu în fiecrae zi primeşti oaspeţi din capătul Universului.Aşa aş face şi eu..Dacă n-ar fi el ,aş fi pierdută.

-Ajungem imediat.Oraşul se numeşte Rual.

-Şi ceilalţi ?

-Prin prejmă.Vor veni mâine dimineaţă.

Între timp s-a înserat.Cerul vânşt aprinde stele mari,luminoase.Parcă suntem mai proape de ele.Străzile sunt luminate de jos şi par nişte şerpi de lumină.Nun văd oameni pe stradă.

-Nu circulă oamenii pe stradă ?

-Ba da ,dar u pe arterele de mare trafic.Ei,gata ,am ajuns.

Coborâm pe marginea drumului şi maşina porneşte singură înapoi.Strada este ca oricare alta.Construcţiile frumoase lasă loc unora aiurite rău de tot.

-Nu construiţi pe verticală.

-Nu mai mult de două etaje.

-Şi cum a fost pe Terra când nu aveaţi electricitate ?

-Am făcut o centrală din reactorul navei.

-Mai taci, şi ţinea un continent ?

-Nu,de unde, Atlantida n-a fost niciodată un continent.A fost o locaţie cât un oraş mare.Ce era să facem ?Apoi am rămas mai mult decât era programat şi unii s-au încântat rău de tot.

Aici,discuţia se opreşte în faţa nei case.O uşă,o carrtelă,am intrat în universul cel mai ascuns al unui atlant.Pe Pământ sunt case mult mai impunătoare.Totul este practic şi modest dar foarte evoluat.

-Câte camere să fac ?

Întrebarea cade ca o piatră.Mă uit ca trăsnită.Ridic mâinile a neputinţă.

-E bine aşa cum e.

-Da,sigur,sigur –îşi dă seama că vin dintr-o lume mult mai modestă.

Acum s-a încurcat de tot.Mă aşez pe cave care trebuie să fie canapea şi care aş dori nespus să rămână aşa.

-Aşa,-zic ca să rup starea de încordare –cât ţine noaptea aici ?

-Opt ore.Ca şi pe Pământ.

-Sirius era altfel.

-Avea doi sori.

-Ce căutaţi voi acolo ?

-Este halta intermediară.

A trecut,momentul de timiditate a trecut.Îmi dau seama că nu o putem ţine aşa toată noaptea într-o filizifare.Oricum temele sunt deja discutate şi subiectul pare să agonizeze .

Pare cufundat în visare.Pune ochii în pământ şi deschide braţele a neputinţă.

-Şezi lângă mine atlantule .

Vine cu pas moale,şovăitor ; nu mai este viteazul vesel,plin de mândria civilizaţiei sale superioare.Se aşează timid lângă o pământeană perisabilă dar încărcată de forţa creaţiei.

-Ce eşti tu,Danada ? –şopteşte stins şi ochii lui mari caută în gol.Doreşte acelaşi adevăr pentru care eu stau spânzurată între viaţă şi moarte.

Îi iau mâna cu degete îngheţate ăn palmele mele calde.Nu fuge,nu se retrage.Pare vrăjit.Aici se petrece ceva.Minunea.Căldura trece încet spre trupul care pare că se trezeşte dintr-o lungă agonie.Degetele mâinii stângi se strecoară spre fruntea înaltă.Întreaga lui figură trădează plăcere,încântare.Se lasă pradă mângâierii.Mai vrea.Mâna continună gestul simlu şi plin de tandreţe.Încă o dată şi încă o dată.Apooi se odihneşte calm şi drăgăstos pe gâtul alb,imaculat.Fericirea îl inundă.Ridică uşor dreapta şi încearcă să repete gestul.Din ochii lui curge o lume de vise neştiute nici chiar de el.Trupurile se unesc într-o îmbrăţişare firească şi nesfârşită.Totul e pace şi linişte şi bine.Capul se lasă uşor pe umăr.Cuvintele nu mai au loc.Jocul iubirii nu permite vorbe; poate doar metafore postume.În poala visului  aroganţa dispare.Totul se topeşte în căldura sentimentului pentru care a tânjit şi pe care nu a îndrăznit să-l descătuşeze decât acum.În murmurul său se împletesc plăcerea şi regretul  celor pierdute.Corpurile se preling lin unul pe lângă celălalt.Se transformă ,se unesc în unul singur.Totul pare nat5ural şi firesc.Este un vis devenit realitate.Dragostea izbucneşte la cote nebănuite .Se aprinde un foc ,pământean,devorator,purificator ; un foc în care se contopesc înalte calităţi şi delicate sentimente.Comuniunea crează o identitate nouă,un om complet care,după nenumărate căutări şi-a găsit împlinirea,şi-a găsit întregul.Se distrug convenţii şi se remodelează traiectorii de evoluţie.Dragostea umană,simplă,copleşitoare care te acaparează în totalitate ,iatăce lipseşte acestui om.O floare uitată a înflorit pe planeta lui şi el este primul care o redescoperă.Un mugure de speranţă,o frântură de vis acoperă cu aripa lor frumuseţea clipei.Horus e fericit.Ceva îmi spune că va rămâne veşnic.Va fi aşa ? Eu ştiu că tocmai această incertitudine dă farmecul iubirii.El învaţă acum.

-Mă arzi,Danada –gângureşte ca un copil.

-Acum ştiu de ce nu m-ai lăsat să merg la ceilalţi.

-Nu puteam să te las.

-Zalmoxis ştia ce se va întâmpla.-rostesc aşa ca să mai detensionez clipa.

-Zalmoxis e tare şiret.

Nu ştiu de ce nu mă mir.Totul a decurs omeneşte şi foarte normal.Un bărbat,o femeie,doi străini,două lumi s-au intersectat,s-au cunoscut .Aşa e jocul şi asta e legea lui.

Horus s-a redescoperit ca fiinţă,ca om universal şi acest lucru a meritat întreaga sa zbatere şi recluziune de pe diferite planete.Unii se descoperă firesc,la ei acasă,pentru alţii este ceva mai greu.

-Horus,mă bucur pentru fiecare moment trăit alături de tine dar mă gândesc cum va fi când va trebui să plec.

Mi se usucă gătul,înghit ăn sec.El stă nemişcat şi pare că nu se mai satură ascultând.Apoi spune liniştit :

-Mai spune,spune orice,şi mai ales,mai rămâi.

-Dacă pot voi sta,voi mai sta sau .....poate vom pleca împreună... oricum pentru cei de acasă am murit deja.

-Cum aşa ?

-Am murit când n-am mai putut înţelege ce se petrece în jurul meu.Când am simţit că omenirea vrea să se întoarcă din drum.Şi nici nu plânge nimeni  în urma mea.

Tace şi tăcerea lui mă descumpăneşte.

-La ce te gândeşti ?

-Sunt un privilegiat.Ascult o voce care păstrează în ea începuturile lumii.Ceilalţi au pierdut acest moment.

Apoi zice :

-Din sufletul acesta, din dragostea aceasta ai născut frumuseţile de pe Sirius,nu ?

-Aşa am vrut dar ele au pierit odată cu plecarea noastră.

-Poate da,poate nu,oricum mie unul mi-a plăcut.

Mi-e somn.Adorm instantaneu.Somnul vindecător şi reconfortant.În vis revăd imagini de pe Pământ.Poiana,drumul,dialoguri.Nu ştiu cât am dormit.Mă trezesc şi alături găsesc trupul fericit al celui care a descoperit puterea visului.Doarme sau mă aşteaptă să mmă trezesc ?Un zâmbet larg mă convinge că aştepta să mă trezesc.Apoi dispare pentru câteva momente.După un timp se aud murmure care se apropie.Sunt ceilalţi.Adulţi înăcriţi de calcule puţi faţă în faţă cu un copil somnoros al Universului.Râdem.Dintre toţi,poznaşul Zalmoxis pare foarte mulţumit de fapta sa.Zice:

-Spune Danada cum ai reuţit să-l domesticeşti pe Horus ?

-Horus,unde-i Horus ?

-Nu prea pot să explic,astea sunt chestii personale.

S-au adunat toţi în jurul meu.

-Ai vrea să mergi acasă sau să rămâi ?

-Am visat despre acasă....

-Nu,chiar ai fost acolo.Tu faci atât de uşor salturile de parcă eşti făcută pentru asta –intră în vorbă Horus cu un aer vinovat.

-Nu ştiu,eu nu fac nimic,gândul meu continuăsă stea suspendat între lumi.

-Ţii minte Isis  -zice Toth –şi noi am încercat asta dar nu ne-am mai putut întoarce.

-Înseamnă că aducerea mea aici n-a fost întâmplătoare.

-Nu,deloc –răspunde Toth şi continuă –numai că lui Zalmoxis i-a fost greu să te găsească.

Zalmoxis dă din cap afirmativ.

-Fiţi serioşi,sunt milioane de aomeni care trăiesc aşa.Zalmoxis nu ar fi trebuit să aibă nici o digicultate.

-Nu-i aşa –zice Zalmoxis – îţi aminteşti starea prin care ai trecut pe Sirius ?

-Da,mi-a fost un pic rău.

-Da,da,ai murit şi ai reînviat de câteva ori.Ceilalţi nu şi-au mai revenit ,n-au avut structurile biologice destul de consolidate.

-Au mai fost şi alţii ?-întreb cu tristeţe în glas.

-Da....au fost mulţi dar n-au putut trece porţile.

Privesc în ochii lui adânci şi-mi scapă :

-Cartea Morţilor.

Zalmoxis mă strânge la pieptul său :

-Porţile,trecerile nu sunt pentru toţi.

Toth se simte dator să intervină :

-Cartea Morţilor n-am apucat s-o verific în totalitate.este un sistem de ghidare insuficient aprofundat.

-Care dintre ele ? – zic în continuare

-Cea egipteană ?!

Horus care este tot timpul lângă mine ,intervine brusc :

-Care alta ?

-Cea tibetană  zic.

O clipă am crezuzt că s-a produs un scurt-circuit.Mirare amestecată cu bucurie se citeşte pe feţele tuturor.

-Ce aveţi,oameni buni ?

Osiris zice :

-Dacă există şi una tibetană,înseamnă că un prieten al nostru trăieşte

Acum prind momentul şi zic :

-Că tot veni vorba,ia spuneţi-mi numele voastre cele reale.....

Nu cred că-mi vor dezvăli acest secret,dar eram datoare să mai încerc o dată.Spre surprinderea mea ,mă consideră deja una de-ai casei şi încep : Theuth , Asisha , Ors , Eishir , Saret , Antar , Sene

-Astea le ştiu deja,credeam că aveţi altele.

-Le ştii ?De unde le ştii ?

-Au rămas scrise pe monumente sau în papirusuri.

-Atunci ştii şi numele celui dinTibet .

-Nu.Ei au fost foarte închişi şi necomunicativi.Oricum,după cum vorbiţi ,este tot un atlant.

Osiris continuă :

-Da,alt atlant dar care a ajuns în Hymalaia.

-Nu ştiu dacă trăieşte,deşi ar fi aproape imposibil să-şi fi prelungit atât viaţa  pe Pământ.

-Când am părăsit Atlantida   -zice Zalmoxis  -ne-am aşezat mai întâi în nordul Africii şi am aşteptat să se calmeze lucrurile şi să e mai adaptăm şi noi la noile condiţii.Luasem cu noi două navete spaţiale şi le ascundeam de ochii oamenilor.Chiar şi noi ne ţineamla distamţă.Aşa era mai bine.Am ascuns navele în munţii Atlas şi tot acolo ne-am făcut şi tabăra.Nu era greu.Sahara era pe atunci plină de verdeaţă şi ne dădea tot ce aveam nevoie.N-am putut salva mare lucru din arhivele atlante dar îl aveam cu noi pe Toth.El s-a apucat să refacă istoria evenimentelor din amintire dar ţi-a dat seama că un asemenea text ar încurca tare de tot mersul firesc al dezvoltării Pământului.Atunci l-a codat.Între altele ,textul conţinea şi formulele de trecere dintre diferite nivele galactice.Aşa a apărut Cartea Morţilor.Am numit-o aşa pentru noi înşine  ne consideram morţi pentru poporul nostru.

-Apoi,probabil v-aţi despărţit...

-Exact.Eu şi cu grupul meu am pornit spre Europa şi am rămas acolo pânăce am aflat că grupul lui Osiris s-a stabilit în Egipt.De fapt mi-a spus-o chiar Osiris când a venit în Tracia.Din Tracia ,a plecat spre Orient cu gândul că ar mai trebui să fie şi pe acolo cineva.Aşa a şi fost.Acolo,în munţii Hymalaia l-a găsit pe Phyra,colegul său care se tabilise la rândul său şi întemeiase o colonie.

-Şi voi credeţi că acest Phyra trăieşte ?

-Chiar dacă nu mai este pe Pământ,el trăieşte atâta vreme cât a lăsat codul de trecere.

-Staţi puţin,nu ştiu nimic despre acest Phyra dar ştiu că numele primului rtege de origine divină din Tibet a fost Dygun.

-Cum ? –Zalmoxis sare ca ars.

-Dygun,este cel care la mânie a rupt coarda de argint care îl lega direct de cer....

-Stai ! –de data asta este rândul lui Toth să întrebe mai departe.

-Era legat direct de cer ?

-Da.se spune că se ducera să se culce în cer în fiecare seară dar era năvalnic şi cam beţiv.

-Şi ce s-a întâmplat cu el ?

-Într-o bună zi s-a ridicat la cer ca un curcubeu şi oamenii au zis că a murit.De atunci nu a mai fost văzut.

-Copă a cerului –zice plin de încântare Zalmoxis –deci Dygun a plecat din Tibet directla cer.

-Da.

-Horus –zice Osiris –Dygun trebuie căutat.Vezi că şi-a păstrat numele vechi.

Horus plimbă palma mâinii stângi peste suprafaţa unei mese şi din aceasta începe să apară imagini asemănătoare computerelor noastre.

-Ăsta-i computerul,nu ?

-Da,acum hai , să-l căutăm.

-Şi pe Terra se lucrează la fel.

-Ştiu dar încă ne vine greu să comunicăm în spaţiu.

Horus caută cu grijă adresele la care poate răspunde Dygun sau Phyra.

Zalmoxis prinde ocazia să se mândrescă puţin :

-V-am spus că vă aduc un om care ştie ce-i cu el !

Horus întoarce spre mine ochii lui frumoşi plini de dragoste,se pare că nu i-am gezamăgit şi că vom contiua să fim împreună.Cine poate şti ?

Deodată zice :

-Ia să vedem....

Toţi suntem în jurul lui

-În banca galactică de date nu apare

-Caută-l la metişi  -zice Zalmoxis –s-a născut pe Terra ca şi mine.

-Aşa,că bine zici.S-a născut pe Terra.Uite-l  !!!

Nu-l văzusem niciodată pe Horus sau Ors ,cum se umea de fapt,atât de entuziasmat.Trecusem împreună prin multe stări emiţionale dar entuziasmul coppilăresc de acum nu-l scosese la iveală.Se schimbase mult în bine şi ceilalţi împărtăşeau părerea mea.osiris şi Toth discutau ceva în atlantă fara a ţine seama că eu nu înţelegeam nimic.Mă considerau prea mult de-a lor.Pe de o parte mă cam simţeam în plus iar pe de alta ar fi trebuit să fiu mândră dar mândria o lăsasem de mult în urmă.Din monitor se formează un cub holografic şi apare un personaj la fel cu noi dar fie din cauza distanţei ,fie din ci8ne ştie ce alte cauze era mai şetrs.Se înfiripă o conversţie pe cinste între cei de faţă.Apoi se lasă liniştea.Dygun dispare ca în legendă.Cubul dispare.Monitorul vibrează şi apare programul de stand-by.După mult timp aud vocea lui Seth.

-Danada.tu rămâi cu Ors şi faceţi mai departe ce este de făcut.Noi trebuie să plecăm în Lebăda.Zalmoxis va termina transbordarea celor de pe Sirius.Ne revedem cât de curând pe Pământ.

Apoi,în loc de rămas bun zice:

-Tu....să ştii că rămâi protejata mea şi a lui Isis.Oricând ai nevoie de noi te vom asculta şi te vom ajuta.

Ochii lui verzi lucesc sălbatic.Ştie de câte ori l-am invocat.Ţtie câte aş fi vrut să-i spun.N-am timp să fac nici o remarcă.Omul-şarpe pleacă spre alte depărtări ale cerului.

-Ăştia sunt ei –spune Ors âmpăciuitor.Aşa am fost şi eu până să te cunosc pe tine.Seth te iubeşte foarte mult şi te va ajuta întotdeauna,şi Isis la fel dar ei u sunt liberi.

În acest timp.palma lui stângă închide computerul .Nu mă scapă din ochi nici o clipă.

Îmi sună în urechi cuvintele lui Ors.

-Ăştia sunt ei.Aşa au fost mereu.Fac lucruri minunate dr nu sunt capabili să păstreze dragostea.

-Ors,spune-mi,mai înainte s-a vorbit în atlantă ?

.-Nu,nu,era limbajul universal din care se desprind toate celelalte.Nici eu nu-l mai ştiu aşa de bine,e teribil de vechi şi oricum la o nouă remodelare a spaţiului cosmic se va modifica în funcţie de algoritmul nou.Să lăsăm asta,acum.Ce facem ? Mai rămânem pe aici sau plecăm spre casă ?

-Vii cu mine ,Ors ?

-Da...aşa se pare ...vin cu tine dacă mă iei.

-Atunci să mergem pe căile noastre.

Inima îmi saltă de bucurie .Nici nu credeam să se întâmple aşa.credeam că totul va rămâne o aventură de care îmi voi aminti până la moarte.

-Auzi,zi-mi şi mie ce-a vrut să spună Seth ? Eu îl ştiu ca Marele Şarpe,ucigaşul lui Osiris,geniul răului...

-Seth nu l-a ucis pe Osiris.I-a zădărnicit planul de organizare a Egiptului.Atunci,osiris a plecat în Tracia în căutare de noi aliaţi.

Vorbind aşa ne strecurăm către uşă.Afară e noapte.În faţa casei sunt câteva dale gălbui de gresie.Stelele mari cât pumnul par să se răstoarne peste noi.

-Hai să ne aşezăm de plecare ,Danada.Abia aştept să ajung pe Pământ.

Mă aşez ca pentru meditaţie şi Ors copie ca în oglindă poziţia.Întindem fiecare mâinile unul către celălalt.Degetele se unesc şi formăm un tot.Începe o rotire uşoară spre stânga.Apoi se amplifică.Sunt perfect conştientă de tot ce se întâmplă.Nici măcar nu îmchid ochii.Nici nu ameţesc şi nnici nu mă mir când începem să ne ridicăm.Din nou norii coloraţi,ceţurile sclipitoare şi frigul spaţiului cosmic.Steloe nasc,mor,explozii la mare depărtare,bubuituri înfundate.Materia naşte şi moare fără âncetare.Noi ne rotim continuu şi astfel străbatem neantul.Nu pot privi în urmă.Dar în ochii lui Ors văd eternitatea care se eliberează de perfecţiune.Suntem atât de mici încât şi un fir de nisip ne-ar ucide şi totuşi calea ne este deschisă;avem cu noi cheile.Mă rog continuu ca totul să se termine cu bine.Mereu altfel,totul este la fel în orice parte.Viaţă şi moarte împreună,fără graniţă.Scrâşnet de distrugere şi ţipăt de creaţie.Mă gândesc la trecerea prin vortex.Instantaneu,văd cu ochii vieţii falia,şarpele spaţiu-timp cum se încovoaie.Noi trecem lin prin vis către un alt vis.Mai trecem prin câteva inele.Asta ne arătase Seth când l-am numit Omul-Şarpe.Vreau să surprind totul dar nu pot.Bogăţia de informaţie este copleşitoare.Mă tem că nu voi ţine minte mai nimic.Am depăşit momentul cunoaşterii gradate,de acum toate merg în bloc.Mmomentul Adevărului Unic nu încape în cuvinte.Mă gândesc deja la intrarea în atmosferă.Legile fizicii se dezic.Nu arde,nu doare.Nu mai pot stăpâni mintea.Se comportă ca o busolă aşezată pe un magnet.Simt că voi muri dar îmi place.Strâng mâinile lui Ors.Le strâng cât pot de tare.Închid ochii.Mi-e frig.Mi-e foarte frig.de jur împrejur a jilav.Un frig greţos cu un miros greu de mucegai.Ors mă mângâie pe frunte şi-mi şopteşte uşurel :

-Gata.te-ai descurcat de minune şi m-ai adus şi pe mine.Să ieşim la lumină.

Deschid ochii şi văd peştera.Stau pe nisip ud.Ors stă lângă mine.Pare îngrijorat şi fericit în acelaşi timp.

-Ai făcut-o.ai reuşit.sunt mândru de tine.

Privesc zăpăcită în toate părţile.Capul îmi vâjâie şi mă ridic cu greu de parcă n-ar fi picioarele mele.Merg.Mai mult el mă poartă spre nu ştiu unde.Mâinile mele sunt vinete şi crispate de parcă au înţepenit pe ceva nevăzut.merg ca un robot.Simt cum încep să mă încălzesc.În faşă se zăreşte o geană de lumină.Iuţesc pasul.Aerul proaspăt îmi invadează plămânii.Încă puţin.Soarel mă învăluie.Mă arunc în iarba caldă.Îmbrăţişez pământul.Mi-e sete.Ors mă veghează cu blândeţe.Ştie cât este de greu.Ne ducem la un şipot de apă şi acolo,Ors reînvaţă să bea.Apa rece,gustoasă,mă readuce la viaţă.

-Ce-a fost asta, omule ?

Râde bucuros.

-Tunelul.Asta e cea mai grea etapă.

-Care tunel ? Nu-mi amintesc nici un tunel.

-Când ai să te linişteşti ai să-şi aminteşti.

Mă cuprinde în braţe şi mă ascunde la piept ca pentru a mă apăra d ceva nevăzut.

-Te-ai comportat extraordinar.

Dacă nu i-aş vedea hainel ,aş crede că nici nu am fost dincolo.Îmi găsesc bocancii lângă intrare.Mă încalţ liniştit.Strâng şireturile.Mă uit în peşteră.La câţiva paşi de la intrare se vede un perete de stâncă.E doar o grotă mică.În stânga ,pe un prag de piatră ,arde o candelă.Mângâi marginile intrării.Mă gândesc că deocamdată nu aş mai avea puterea să intru.Fac semnul Sfintei Cruci.Pornim spre vale.pe măsură ce coborâm,Ors devine tot mai deschis şi mai uman.Îl chemă Ursu şi e geolog.Mă opresc şi mă întorc spre intrarea din munte.Peretele de stâncă apare neted,compact de sus şi până jos.Vreau să mă întorc.Ursu mă opreşte blând :

-N-o mai căuta,e doar în sufletele noastre.

-Ştii ce cau ?

-Bineînţeles,ne leagă un mare mister.

Pun pas după pas.La o vreme de tăcere zic :

-E o poartă temporală,nu ?

-E mai mult decât atât.

-deeci şi tu crezi în ea.

-Sigur că da,dar nu o puteam trece singur.

-deci,chiar am fost dincolo ?

-Chioar.

-Amândoi ?

-Da.

-Şi acum ?

-Acum suntem aici.

Mă înnec în întrebări.Ursu se opreşte o clipă.Se întoarce în cărare şi-mi spune:

-Suntem aici,împreună şi vom fi cine vom vrea să fim.

Ochii lui lucesc în soare.Coborâm alene ocolind cabana.Mergem spre poiana florilor,a viselor,poiana misterelor.

-Oare cât a trecut ?

Ursu priveşte spre soare.

-Cam trei ore,poate patru.

-Trei ore ?

Nu-mi vine să cred.Trei ore în care erele geologice s-au rostogolit uele peste altele.trei ore în care mi s-au revelat misterele eternităţii.Nu se poate.Nu poate fi adevărat.

Ursu îşi trece mâna prin păr.

-Linişteşte-te Ada.

-Ada ?

-Ada,aici,acum.

-Da,deci totul este adevărat.

Stâncile se prăvălesc din stânga drumului.Izvorul şipoteşte sub talpă.Uite poiana.Vine seara.Ne oprim.Ursu adună găteje ppentru foc.Căutăm ciuperci.Pădure îşi desfăşoară poala plină de bunătăţi în faţa noastră.Ciuperci,mure.agrişe.Stau în lumina misterioasă a amurgului cu mâinile pline de roadele pământului parcă le-aş aduce ofrandă cerului.În cerul gândului meu se aude un râs diafan.Osiris râde copilăreşte de darurile mele.Ridic poala bluzei şi fac pungă din ea.O umplu de-a valma cu de toate.

Între timp,un fum subţirel se ridică din locul în care ursu stă pe iarbă.Îmi face semne cu amândouă mâinile,spre el,spre fum şi de sub fum se văd lucind primele flăcărui.Îmi simt inima plină de bucurie şi mă duc repede spre foc.Lumina scade repede,stele mici,puzderie încep să clipească pe cer.Umbrele Kogainonului îmbrăţişează discret eterna poveste a hranei,a docului,a oamenilor ,a basmelor.Ursu frige ciupersi în ţepuşe din crenguţe.Eu aleg fructele de frunze.Arunc frunzele în flacără şi mireasma lor umple oiana.Tăcem.Ne face bine tăcecrea aceasta ancestrală de dinainte de decoperirea cuvântului.Doar gândul se învârte nebuneşte şi sfredeleşte ianltul noţii.Pădure foşneşte,a frunze,a paşi uşori de fiară.Nu simt nici frică,nici îngrijorare.Sunt acasă pe deplin.Mă uit la Ursu.Omul din faţa mea este acela cu care am străbătut vălurile morţii.Cine eşti tu ? Bărbatul zâmbeşte cald,larg şi în ochi îi joacă lminile focului.Ne uneşte o eternitate.

-Şi ţie ţi-e dor de ei,Danada ?

-Şi mie....mi-e dor

-Haide,zii !

-Horus-Ors omule-zeu.

Vorbel se leagă încet,gândul ah,gândul rămas între doouă lumi.

-Vor mai veni aici ?

Întreb cu teama negării şi cu speranţa afirmării în suflet.

-Da....sigur....vor veni la timpul cuvenit.

-Îţi place planeta ?

-Da, e mult mai frumos decât înainte.

Cuvintele ţâşniseră din pieptul nemuritorului ca o ploaie de primăvară.

Îi caut privirea şi îmi sprijin ochii într-ai lui.Ursu întinde mâna şi-mi cuprinde degetele mâinii drepte.Le aproppie delicat de buze şi le sărută.Taina nopţii se aşterne peste toate.Undeva,în inima Kogainonului,zorii văd doi tineri coborând din poiana fermecată către viaţă.

-Adio Seth,nu mi-ai lăsat timp să-ţi spun,îmi place surâsul tău !

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                                                                     

• Acasă
• Despre noi
• Contactaţi-ne
• Ştiri
• Galerie Foto
• Carte de oaspeţi
• Blog
  • Suflete ravasite
  • Drum infundat
  • Pierdut in Babylon
  • Cele 22 de arcane majore din tarot
• Echipa noastră
• Calendar Evenimente
• Atingerea linistii interioare
• Zamolxis
• Autocontrolul si puterea gandului
• taina samanului
• aplicarea metodelor de autocontrol in viata de fiecare zi
• Viziune asupra legaturii dintre Terra si Sirius
• viata unui saman
• Fapte de viata comentate
• Lumea subatomica
• Comentarii la Scoala de la Amarna
• Terapiile complementare
• puterea gandului-forta de temut
• cronica akasha
• conversatie cu un vampir-parafraza
• Samanismul si restul lumii

Căutare site

paranormal si vindecare

ana.pleskovoi@yahoo.com