Suflete ravasite
Ca în fiecare dimineaţă,mă trezesc pe la şapte;dau perdelele la o parte şi deschid larg fereastra.Azi ,mă izbeşte în faţă aerul umed,înnecăcios al unei dimineţi de toamnă.26 octombrie.Ce poţi să faci pe o asemenea vreme?Cafeaua îşi împrăştie aroma tare în cameră;pe marginea scrumierei fumegă obosită o ţigară.N-am decât două alternative:rămân în casă şi mă cufund în melancolie sau plec aiurea pe străzi ca să pierd timpul.E prea devreme,totuşi pentru ieşit din casă!
-Toamnă nesuferită-bodogăn singur-măcar să nu fie aşa de umedă !
Ascult buletinul de ştiri,apoi rubrica meteorologică:va ploua !
-Mare scofală ! Cine nu ştie că în octombrie plouă ?
Nimic nu-mi place,nimic nu-mi convine.Mai precis, sunt cu fundul în sus.
-Hai,repede,îmbrăcarea şi la drum !
S-a făcut opt şi jumătate iar începând de pe la ora nouă,toată lumea se mişcă mai cu spor.Câteva raze anemice de soare încearcă în zadar să rupă cenuşiul cerului şi dau un aer şi mai trist momentului.Între timp,ceaţa subţire se sparge.
-Cheile,banii uşa ; gata !; am plecat !
Poarta cade grea din urmă.Vreau să merg încet ca la plimbare dar pasul se grăbeşte fără voie.
-Unde mă grăbesc ?
N-am nici o treabă anume ,dar merg în continuare repejor şi ca după un itinerar dinainte stabilit.Ceva mă împinge înainte.Bulevardul îşi prezintă ca de obicei viaţa lui trepidantă şi lipsită de sens.Unii vin,alţii se duc;se salută,se schimbă câteva cuvinte fugare şi totul se rostogoleşte mai departe,Un colţ,două,o lungime de stradă încărcată cu vitrine,negustori cu mătura în mână în faţa prăvăliilor.Forme,culori,glasuri.Mergând aşa,mă gândesc să trec pe la nişte librării să văd ce mai e nou şi cotesc strâns la dreapta.La câţiva paşi de la colţul străzii,mă întâmpină în uşa Anticariatului unde obişnuiesc să merg mereu,negustorul :
-Hei,bună dimineaţa coane'.Da' unde,unde ,aşa devreme ?
Vederea lui îmi dă o stare de bine.Ne cunoaştem de multă vreme şi de fiecare dată când ne întâlnim, e o reală plăcere să stau de vorbă cu el.Bătrânel,cu bărbuţă mică,albă,perfect îngrijită,cu ochelari groşi şi bine prinşi în ramele negre,rotunde,este omul potrivit la locul potrivit.Degetele sale uscăţive mi-au deschis de nenumărate ori cărţi al căror conţinut mi-a marcat existenţa.
-Bună dimineaţa,iaca am plecat din casă de plictiseală şi tocmai mă gândeam să văd ce mai e nou.
-Apoi cu vreme asta...ştii ?
Dintr-o dată, tomul vocii sale devine misterios.Ochii îi sclipesc după lentilele groase.
-Ştii ? Tocmai şi-a scos madam S. biblioteca la vânzare.Cred că ar trebui să intri să vezi câte ceva !
Îşi freacă mâinile nervos,apoi îşi aşează bine pe corpul firav jecheţica din lână cafenie şi tuşeşte sec cu înţeles.
-Gata nea'Antzoane;ia să vedem ce ai mata aici?!
Spun asta şi întind mâna spre uşa veche din lemn crăpat de vreme,cu geam din sticlă verzuie şi clanţă de bronz.
El se trage politicos mai la o parte ,parcă să-mi facă loc.
Înăuntru mă întâmpină parfumul dulce –prăfuit al cărţlor vechi adormite pe rafturi.Mai la o parte, o stivă de cărţi încă nearanjate se odihnesc la picioarele unui fotoliu vechi căptuşit cu catifea muştar.
-Stai,stai şi te uită poate,cine ştie ?
Apoi,ca din întâmplare zice:
-O cafeluţă ? Ceva ?; că tot n-ai alta de făcut.
Îmi place ideea şi aprob.Anton pune pe uşă tăbliţa cu ÎNCHIS şi pleacă spre fundul prăvăliei să pregătească o cafea aşa cum numai el ştie.
Îmi scot pardesiul şi-l atârn de clanţa uşii de la intrare.Îmi frec mâinile să le ususc şi să le încălzesc şi mă aşez pe fotoliu.Alături e o măsuţă rotundă cu o broderie superbă pe ea ; de cealaltă parte a mesei,încă un fotoşiu ca şi primul.Rafturile pline cu cărţi se întind până la capătul din spate pe o distanţă cam de patru metri.Acolo,după o draperie grea de pluş, ros de timp ,de culoarea tutunului,Annton oficiază ritualul cafelei.Se aude sfârâit,clinchet,în fine vine un miros extraordinar..
-Ia să vedem.
Mă uit la stiva de cărţi;sunt peste doouă sute.Fel de fel.Romane,filozofie,călătorii,zodiace,cine să le mai ştie?Iau una la întâmplare.Ce-am nimerit ?Un Homer editat în 1920.Deschid cartea şi nici nu apuc să citesc bine dedicaţia că apare Anton cu o tavă pe care aburesc două ceşti pline cu cafea.Afară s-a hotărât să plouă.Anton pune tava pe măsuţă şi mă îndeamnă:
-Hai,ia vezi,am mai ţinut aşa, pentru situaţii alese , câteva linguriţe de cafea bună.
Ridic cu evlavie ceaşca aceea care,în sine e o operă de artă.Nu mă mai satur apreciind calitatea lucrăturii,modelul,firul discret de argint strecurat printre flori şi frunze.
Las cartea deschisă cu faţa în jos peste teanc.În acel moment,privirea îmi fuge înspre baza grămezii unde descoperă ceva de un format mare,impunător.
Anton zice:
-A venit ieri la mine cu nepoat'sa şi le-a adus.Le-am luat la grămadă.A venit tânăra s-o ia în Franţa, la ei ,că nu mai are pe nimeni.
-A vândut casa ?
-Da ,şi noul proprietar o vrea goală.
-Le-ai luat ieftin ?
-Am dat cât a cerut.O ştiu de-o viaţă.Ştii,ea a fost mereu singură şi eu...la fel... şi...
Anton se îmbujorează câteva clipe.
-Chiar aşa,îmi amintesc că era mereu singură.
Iau una după alta câte o înghiţitură de cafea.E mai bună decât cea de acasă.Las ceaşca pe măsuţă cu grijă şi oftez;apoi zic:
-Ia să vedem ,ce-i aici !?
Mă aplec pe o parte spre cărţile acelea mari şi groase,dar nu ajung la ele decât cu vârful degetelor.
-Ei,se lasă greu...
-Cred că te aşteaptă -zice Anton de parcă ar şti ceva dar ţine secret.
Mă ridic şi mă duc la stiva de cărţi cu hotărâre fermă de a scoate la iveală volimele acelea.Încep să degajez cât pot ceea ce se află deasupra lor.Secundele trec şi pe măsură ce mă apropii începe să mă macine curiozitatea.
În fine,trag cu putere de marginea uneia dintre ele.E un atlas geografic vechi,rupt,jumulit.Coperţile cartonate au fost cândva frumos legate în piele scumpă,cafenie.Au rămas doar petice.Pe prima pagină,o dedicaţie cu o scriitură frumoasă,cursivă şi o semnătură. Îl închid şi îl deschid de câteva ori .
-Pare din secolul trecut.
Vizibil bucuros de interesul pe care îl arăt,Anton zice :
-Cred că, după legătură ,e de prin 1900.
-Le-ai cercetat şi dumneata,nea' Antoane ?
Căzut pe gânduri,acesta răspunde melancolic :
-Da.. ,le-am văzut de prima dată,sunt trei.
-Hai,nu spune !
-Da.Sunt trei ;poate că unul dintre ele să fi lunecat mai în spate.
Mai deschid o dată atlasul.La început nu observasem mapele plic de pe interioarul coperţilor. O deschid pe cea din faţă cu speranţa că voi găsi acolo nişte hărţi vechi pe care să le înrămez pentru frumuseţea lucrăturii lor. Deja luasem hotărârea de a cumpăra cele trei tomuri ;cât putea cere pe ele? Eram un om cu destui bani ca să nu mă gândesc serios la preţ.Bunacuviinţă mă obliga oricum să cumpăr ceva, odată ce am trecut pragul magazinului şi am fost primit ca un oaspete şi un prieten vechi.De ce nu aceste cărţi?
Surpriză ! În loc de hărţi,din plic ies la iveală mai multe file scrise cu măna;mai caut şi mai găsesc.Găsesc şi în mapa din spate.Răscolesc repede după altele din celelalte volume.Alte file ! Multe,multe de tot ;cât încăpuseră bine înghesuite . Le privesc.Sunt scrise în limba germană veche,în alfabetul gotic cursiv.Cred că aparţineau celui care făcuse dedicaţia.Citesc.Sunt foi ale unui jurnal. Le pun frumos la loc,fiecare fascicol la locul său.
-Eu...iau atlasele astea !
Ochii întreabă iscoditori :Cât?
Anton mă priveşte;o lacrimă căt o boabă de piper îi joacă în colţul ochiului :
-Altceva pe bani ; astea de la mine.
Nu-mi vine să cred.Mă zăpăceşte întreaga poveste.Insist :
-Totuşi...!?
-Nu,te rog ia altceva cu ele dacă chiar vrei să laşi un ban.
Mă uit în jur,parcă nu mai văd nimic.Aleg la întâmplare nişte cărţi de colecţie ca să valoreze ceva.
Scot banii şi plătesc.Mulţumesc pentru tot cu căldură şi dragoste.Când ridic tomurile în braţe, îl văd pe Anton fericit.Parcă ar fi fost copiii lui.Le împachetăm,le protejăm de ploaia de afară şi le ascund sub pardesiu.
-Salut,nea'Antoane,să ne vedem cu bine !
-Salutare !
Uşa se închide în urma mea şi tăbliţa " INCHIS " rămâne la locul ei.
Mă grăbesc spre casă cu comoara în braţe să văd ce conţin acele cărţi.
Ajung,deschid poarta,străbat aleea,urc scările şi intru în casă.Cu toate că e doar amiază,afară e întunecat.Aprind lumina şi mă aşez la birou să citesc.
Am citit totul,cam două sute de pagini,de două-trei ori.În primul rând dedicaţia mă punea în dificultate.Scria:" Prietenului meu Anatol "; fără dată,fără alte adaosuri şi părea să fie un scris de femeie.
M-am luat cu treburile şi am uitat pentru o vreme de atlase şi de jurnalul din ele.
După vreo săptămână,paşii m-au dus din nou pe la Anticariat.Căutam o altă carte veche.Era închis.Obloanele erau trase până jos şi n-au mai fost ridicate până în ziua de azi.
N-aveam pe cine să întreb despre Anton.Madam S. Plecase şi ea între timp.
Rămăsesem singur cu enigma acestor file de jurnal pe care,cu nerăbdare,încercam din nou să le ordonez cumva.La o lectură rapidă păreau disparate,răvăşite.Parcă se umblase printre ele în căutare de ceva şi fuseseră amestecate.Cel care căutase ceva în textele acelea cu siguranţă nu găsise.Cine ştie ?Nu conţineau date relevante despre o anumită încadrare în timp dar,dată fiind epoca editării atlaselor,se putea deduce cu aproximaţie perioada de început a secolului XX.
M-am hotărât să le recitesc cu răbdare şi să le aşez într-o ordine logică.Poate nu întâmplător ajunseseră la mine.Singurul lucru clar era că autorul lor a fost un bărbat care nu mai avea pe nimeni.După limba în care erau scrise era un intelectual şi aparţinea în mod sigur culturii europene.
După câteva pagini cu conţinut confuz legat de dispariţia unor rude apropiate sau părinţi,autorul alunecă în liste de lucruri ce par necesare pregătirii unei expediţii.
Le-am citit.Ideea refacerii itinerarului acestei expediţii reale sau imaginare,cum o fi fost ea ,începuse să mă fascineze.Textul lăsa impresia că expediţia fusese ceva real care se desfăşurase pe parcursul a cel puţin trei ani.Patru bărbaţi din care unul era numit constant şi enigmatic " profesorul "plecaseră într-o călătorie de câteva luni în Siberia. Nici măcar nu ştiu dacă era o călătorie de dragul călătoriei sau una cu un scop ştiinţific. Un singur om m-ar fi putut ajuta în dezlegarea acestei enigme şi acele nu mai era ; acel Anatol din jurnal ;poate posesorul jurnalului,poate iniţiatorul proiectului.Mă gândesc de ceva timp la personajul enigmatic despre care ştiu doar că are un scris frumos,impecabil şi de o gramatică ce vădeşte o cultură deosebită.Lunile trec şi într-o dimineaţă mă trezesc primăvara.Între timp alte şi alte lucrări,obligaţii,felii obişnuite de viaţă s-au derulat fără încetare . Jurnalul îngălbenit doarme neatins pe colţul biroului.Din teancul de file aşezate îngrijit una peste alta,una scoate spre exterior un colţ ca din întâmplare . Îl împing uşor cu vârful degetului.Colţul se îndoaie puţin dar rămâne pe loc.Aşa deci ! Nu-i nimic ! Am să-l aşez.Ridic binişor restul foilor şi încep să-l îndrept.Între timp ,ochii îmi cad pe câteva cuvinte scrise parcă de o altă mână...."dinspre Baikal vine iarna şi sunt încă departe de a putea pleca din tabără.Max şi Dean sunt foarte bolnavi...".
Parcă la celelalte lecturi nu sesizasem nici diferenţele de scris şi nici tensiunea din spatele cuvintelor.Deci omul care scria aceste cuvinte trecea printr-o încercare grea şi fiind singurul care lipsea din lista numelor,era în mod sigur Anatol. Aşadar, Anatol plecase într-o călătorie nebunească pentru acel timp,însoţit de alţi trei bărbaţi dintre care doi probabil englezi şi un al patrulea numit " profesorul ".
O rază de soare se joacă pe teancul de hârtii şi pe mâinile mele.Firişoare infime de praf dansează în aerul călduţ.Din pagină se ridică uşor o siluetă subţire ca de fum.Încet,încet se conturează trăsăturile mari : trupul subţirel , hainele cenuşii care îl acoperă ,bocancii murdari . Capul acoperit cu păr bălai,răvăşit şi umed se remarcă prin trăsături fine , delicate . Ochii verzi , sclipitori , marchează o zonă de lumină sub fruntea înaltă . Sprâncenele drepte , blonde , trădează fermitate şi curaj . Personajul vine parcă de pe un drum desfundat , mocirlos şi coboară din pagina veche direct în mijlocul camerei căpătând concomitent dimensiuni normale.
- Max şi Dean vor muri , sigur vor muri , au malarie , ajută-mă , ajută-mă...
Totul devine straniu. Aerul vibrază ciudat .
-Tu eşti Anatol ?
- De unde ştii ? De unde îmi cunoşti numele ?
Devine nervos , agitat . Îşi frământă degetele unele peste altele . Apoi îşi trece mâna prin părul năclăit de apă şi noroi .
-Vine iarna şi vor muri toţi . Profesorul deja s-a dus .
Continuă să vorbească singur deşi mă priveşte cu ochi sticloşi ; îmi dau seama că nu mă vede .
-N-am rezistat , n-am fost în stare să înfrunt Siberia .
-Anatol,tu eşti proprietarul jurnalului.
Îi vorbesc şi îl simt de parcă ar fi aievea.Mirosul greu de mlaştină răzbate din hainele lui.El există dar nu-şi dă seama deocamdată unde se află.Imaginea vibrează puternic.Ori de câte ori încerc să-i vorbesc,totul vibreză în jurul lui.
-Unde eşti Anatol ? Spune-mi ca să te pot ajuta.
-Sunt... nici nu ştiu unde sunt,undeva pe Obi sau pe un afluent al acestuia...nu mai ştiu,nu mai ştiu....
Imaginea vibrează atât de tare încât începe să devină confuză.Încerc să-l calmez ; trebuie să-l calmez.
-Anatol ,totul se va rezolva , linişteşte-te.Eu te ascult şi te văd . Te voi ajuta . Tu mă vezi ?
-Da.
Apoi devine şi mai nervos :
-Doar nu vorbesc cu fantomele !
Ritmul cuvintelor devine din ce în ce mai alert.Se înneacă dar continuă să vorbească.
-Te văd , eşti aici , eşti singura fiinţă vie din jurul meu...
Apoi starea de nervi se agravează ; lacrimi îi răsar în ochi.
-Şi Maşa,Maşa mă aşteaptă ...Maşa mea , Maşa mea...
În mod clar nu-i pot spune că de atunci au trecut mult mai mult de trei ani.Mă arunc nebuneşte în acest joc ale cărui reguli îmi sunt necunoscute. Întind mâna spre el.
-Vino Anatol ! Vino mai aproape să-mi poţi spune mai multe.
El face un pas , apoi încă unul . Întinde mâinile . Acestea tremură vinete , pline de noroi ud .
-Hai , mai aproape , mai încearcă !
Ochii verzi fixează ceva ce cred că este imaginea mea . Se agaţă de această nălucă . Se caţără spre viaţă din abisul dintre lumi.
La rândul meu , întind spre el mâinile calde , vii , amândouă deodată . Şi miracolul se întâmplă . Ne-am atins . Ne-am găsit . Vibraţiile lui se liniştesc treptat . Devine tot mai material , tot mai om . Mai face un pas , un ultim efort . Apoi , dintr-o dată , o mirare adâncă se deşteaptă în pupilele lărgite.
-Unde sunt ?
Confuzia îl cuprinde concomitent cu o undă de bucurie şi speranţă.
-Cine eşti ?
Vorbeşte repezit şi când se grăbeşte , limba în care se exprimă devine imprecisă . Se bâlbâie .
-Unde te vezi Anatol ?
-Într-un birou . Cine eşti ?
-Sunt un om bun , un posibil prieten al tău.
-De unde îmi ştii numele ?
-Din jurnalul tău ascuns în coperţile atlaselor .
-Atlasele , da , atlasele , le-am uitat în cârciumă . Da , da , atlasele.
-Şezi Anatol !
Îi arăt scaunul din faţa biroului. Se uită la tot ce-l înconjoară.
-Lucrurile astea... în ce timp sunt ?
Devine gânditor.
-Nici nu te-am întrebat cum te cheamă !?
-Victor.
-Aşa deci,da ,bine...
Pare să se liniştească.Îmi întinde şi cealaltă mână,îmi cuprinde degetele ,se sprijină de mâinile mele ca să se aşeze ca un om foarte obosit pe scaunul pe care i l-am arătat.Apoi , dă drumul mâinilor şi îşi trece degetele prin păr.
-Pentru tine sunt Tolea , prietene.
Vorbeşte tot repejor,precipitat.Nu ştiu cum să-l fac să se liniştească.Dacă rămâne agitat va fi foarte greu să-şi amintească ceva clar.
-Tolea,eşti bine,eşti la mine acasă ,la Tobolsk.Linişteşte-te şi aminteşte-ţi ultima oprire.
-Mai clar . Nimic nu poate fi mai clar ; toţi sunt morţi .De pneumonie,de malarie,Dumnezeu mai ştie !
-Tolea , spune-mi , ai trecut prin Tobolsk ?
-Nu,n-am ajuns,dacă ajungeam... !
Apoi repetă ca pentru sine :
-Tobolsk,Tobolsk...localitatea asta vine pe Irtâş iar Irtâşul e afluent al Obiului...
-Da,da,ce-ţi spune asta ?
-Un afluent al Obiului,da,da...mlaştinile Irtâşului ,da ,da...ne-au dat gata !
Ochii lui caută undeva departe , în gol . Pare mişcat şi ca trezit dintr-un vis :
-Victore,eu vin de dincolo ! Aşa-i ? Aşa-i ?
Se agită.Nu-i bine. Abia se stabilizase
-Stai omule,stai liniştit.Aşa-i,vii de dincolo,dar acum eşti aici,întreg, viu.
Scăpasem cuvântul şi aproape că îmi părea rău.Reacţia lui însă a fost neaşteptat de bună. Un surâs ! Un surâs a înflorit în ochii tulburaţi de amintiri cumplite.
-Kam , avea dreptate Kam , mi-a spus el ceva dar eu ...
-Kam ?
-Da. Kam mi-a salvat sufletul şi mi-a spus că voi reveni....am crezut că nu înţeleg ce-mi spune . Vorbea greu ruseşte .
-Ştii...
N-apuc să continuu vorba.
-Tu ai găsit atlasele şi foile acelea sau ţi le-a dat cineva anume ?
-Mi le-a dat Anton,un anticar din oraş care a dispărut după aceea.
-Kam spunea că acela care le va găsi şi va înţelege ce conţin ele mă va readuce la viaţă .
Se ridică precipitat de pe scaun şi aşa cum eram în faţa lui ,în picioare,mă cuprinde în braţe.Îmbrăţişarea lui este reală,puternică.Începe să plângă ca un copil.
-Îţi mulţumesc...îţi mulţumesc,frate..
Cuvintele i se înneacă în gât.Mă tem să nu se destabilizeze de emoţie dar el rezistă.E aievea,în casa mea ,în braţele mele, plin de noroi rîu mirositor.
Ne aşezăm fiecare pe câte un scaun,faţă în faţă.Pe locul de unde s-a ridicat au rămas urmele de noroi pe covor.
O lume cu totul nouă mi se deschide în faţa ochilor.Până la urmă , cel care trebuie să reziste şocului şi care se simte nepregătit , sunt eu.Anatol se linişteşte.Aerul din cameră nu mai vibrează.Mi se pare că visez.Multe lucruri despre întâlnirile cu sufletele morţilor nu ştiu dar simt că după această întâmplare voi învăţa .Repet întrebarea :
-Cine este Kam ? Din câte ştiu eu înseamnă şaman sau vraci.
-Da,da,da
Vocea i se umple de buburie.
-Da,şamanul,bărbatul acela care...stai puţin,Victor,tu n-ai de unde să-l ştii....Victor...în ce an suntem ?
Pe măsură ce rosteşte ultimele cuvinte ,devine tot mai lent în vorbire.
-În 2000.
-Cât ???
Sprâncenele blonde se ridică cât pot de sus.Fruntea lină se brăzdează de nenumărate cute.
-2000
Repet calm.
-Aşa mult !?
Apoi tace câteva secunde iar eu nu îndrăznesc să-i întrerup tăcerea.
-Tu ştii când am murit eu ? Te gândeşti ,oare ?
-Să-ţi spun drept ,nu ştiu. Cărţile par să fie de prin 1900.
-Aşa-i,ai intuit foarte bine.
Se gândeşte puţin în tăcere ca înaintea unei destăinuiri.Apoi spune liniştit:
-Am murit pe 26 octombrie 1903 în mlaştinile Irtâşului, într-un cătun cu câteva suflete,oameni simpli,primitivi care trăiau la mila Mamei Naturi şi a lui Dumnezeu.
Înainte de a pune eu vreo întrebare,Tolea continuă :
-Am ajuns acolo singur ; pe ceilalţi i-am îngropat pe drum,unul câte unul. La rândul meu , eram foarte bolnav . Făcusem pneumonie .Atât am apucat ; să ajung şi să văd acei oameni necăjiţi şi luminaţi care au încercat să facă tot ce au ştiut mai bine pentru mine. Plămânii îmi erau nenorociţi complet . Foamea şi ploile m-au terminat. Atunci a venit Kam şi mi-a şoptit că numai sufletul mai poate fi salvat.
-Tolea,Tolea cum a îmceput totul ?
-Aaaa , a început frummos.Ştii,eu sunt geograf şi toamai plecasem în Mongolia ca să scriu o carte despre ţara aceea minunată.
-În Mongolia ?!
-Da.
- Ştii ceva ?
-Ce ?
-Cred că ar trebui să laşi la o parte hainele astea murdare de pe drum...
Zâmbeşte.
-Uite ce murdărie am adus pe bocanci !
-Poţi să te şi speli.
-Da,da...sigur că da.
-Şi spune-mi,acum în ce stare eşti ?
-De unde vrei să ştiu ? Voi afla,vom afla împreună . De fapt nici nu contează pentru că eu nu exist cu adevărat.
-Cum aşa ? Uite,vorbim amândoi de ceva timp..
-Ştiu şi eu ?
-Te-am atins,Tolea ; ţi-am simţit mâinile ş atunci când m-ai îmbrăţişat ţi-am simţit forţa,puterea.
-Da,Victor,dar vezi tu , sunt momente în care memoria mă părăseşte,nu mai înţeleg ce-mi spui sau pur şi simplu nu te mai aud.
-Tolea,Tolea,tu crezi că-i puţin lucru să revii la viaţă după atâta timp ?
-Nu cred,dar simt că sunt încă o formă instabilă.
-Atunci lasă,hai să te cureţi şi să încercăm amândoi,în timpul dăruit de Dumnezeu să legăm firele poveştii tale.
Se ridică sprinten şi mă aşteaptă în mijlocul camerei.Pornim amândoi spre baie şi mă sperie puţin gândul că la contactul cu apa totul poate să dispară. Şi cu mâncarea cum o mai fi ?
Mi-e frică să-l las singur în camera de baie şi în acelaşi timp mi-e jenă să stau cu el.Las uşa deschisă şi mă retrag pe un fotoliu la câţiva paşi mai încolo.Mă aşez în timp ce apa începe să curgă , mai întâi timid iar apoi cu putere.Un miros greu de pământ se răspândeşte în holul băii.Umorul meu îmi joacă feste;gândesc :" ăsta se dizolvă picătură cu picătură !".
Ca un răspuns la dilema mea,Anatol flieră uşurel de sub apa duşului şi fluieră frumos. Iese repede . Abia am timp să-i dau nişte haine uscate.Arată mult mai tânăr şi mai civilizat,poate chiar trădează mai multă educţie decât la prima vedere.Hainele mele nu i se prea potrivesc.Sunt mai largi decât trebuie.Cele vechi trebuie aruncate la gunoi;nu mai sunt bune de nimic.Papucii de casă sunt singurii cu care se poate încălţa.Are picioare mari.
-Fumezi,bei,mănânci ?
-Făceam de toate,aş încerca să văd dacă mai merge.
-Lasă,vedem noi.Spune-mi ce-i cu jurnalul ?
Îşi trece degetele răsfirate prin părul mătăsos.
-Jurnalul,aşa,să vezi cum a fost . De fapt nici nu-i un jurnal adevărat. Când lucrurile au început să se înrăutăţească,am scris câte ceva până s-a terminat hârtia.
-Aşadar oamenii pe care îi regreţi acolo sunt de fapt tovarăşii tăi de călătorie.
-Da,ei sunt.
-Eu am crezut că-i vorba despre nişte rude.
-Aaa,nu ,eu nu am rude.
Se corectează repede.
-Eu nu aveam rude. Am fost singurul copil la părinţi şi nici ei nu mai aveau fraţi sau surori
-Interesant !
-Ce e interesant ?
-Alegerea destinului.
-Da ,acum mi se pare şi mie la fel.
În timp ce conversăm,mergem agale spre sufragerie.E deja amiază şi eu n-am apucat să desfac draperiile greale de mătase galbenă din faţa ferestrelor.
Uşa se deschide uşor şi intrăm în camera inundată de lumină galben-mierie.
-Fă-te comod , te rog ; ca la tine acasă ,te rog .
Mă duc spre peretele cu ferestre largi şi desfac încet perdelele.Lumina de afară e mult mai tristă decât cea din încăpere.Primăvara timpurie aruncă umbrele întunecate ale copacilor dezgoliţi departe peste pământ.Albastrul cenuţiu al cerului stă martor naşterii şi risipirii norilor albi.
-Pot să deschid fereastra ?
Nu pot nega că l-am întrebat cu teama că aerul şi lumina îl vor deranja.
-Sigur că poţi –îmi răspunde cu glas plăcut,moale,calculat –acum sunt pe deplin viu,Victor.Apa m-a întărit.Mă mir şi eu de toate câte se petrec !
-?!
Nu ştiu ce replică să aştept.
-Hai să fim naturali.
Ridic puţin spre tâmplă mâna stângă în semn de apobare.
-Bine,omule.
El surâde şi continuuă:
-Dar vei afla şi despre misterele astea la timpul potrivit.
Prins de emoţia destăinuirii ,îmi caut aiurea de lucru prin cameră.Tolea pare de data asta mai liniştit decât mine.Se ridică din scaunul pe care şedea şi se duce cu paşi degajaţi către fereastra deschisă.Pare că nu se mai satură să tragă în piept aerul rece.În zare se văd grădinile vecinilor.
-Încă n-au înflorit merii.
-Încă nu,e prea devreme ,e aprilie.
-Aşa cum era când am plecat din Mongolia.
-Tolea,zi-mi şi mie ,aşa ca între bărbaţi,nu te miră nimic ?
-Nu,şi îţi spun şi de ce.
-De ce ?
-În tot acest timp am fost peste tot pe unde a umblat ceea ce numeşti tu jurnal.L-am urmat pas cu pas.Am stat lângă cei care l-au avut,l-au dat,l-au deschis.
-Şi de fiecare dată aşteptai cu înfrigurare să-l citescă cineva,să spargă codul.
-Da,aşa a fost.Kam transformase acele cuvinte într-o vrajă.El nu ştia să scrie sau să citească,Doamne fereşte,dar semnele îi vorbeau dincolo de convenţia lor.Unii chiar începuseră să citească dar l-au dat repede la o parte.Nu venise timpul.
-Nu venise,nu.
Ne aşezăm fiecare unde ne place.El,într-un fotoliu larg şi adânc.Eu,pe o canapea în faţa lui.
-Ei !?
-Ei,eram la Djargalat în vestul Mongoliei.Primisem cu două luni de zile în urmă o sumă frumuşică de la o editură din Anglia pentru nişte poze destinate unui almanah.Şederea în Mongolia fusese departe de a-mi consuma fondurile.Apucasem să trimit prin curier de la Ulan-Bathor materialele şi acum eram un om liber.Străbătusem ţara până în regiunea lacurilor Hara-Hurgus ,renumită pentru pitorescul său.La Djargalat era târg mare şi m-am dus şi eu de gură-cască.Într-o cârciumă improvizată într-o baracă, am cunoscut trei bărbaţi. Erau înfierbântaţi de băutură şi vorbeau tare când în engleză,când în rusă .Rusa lor era vai de mama ei dar se puteau înţelege aproape toate cuvintele.Erau,după aspect,oameni de bani-gata,veniţi pentru aventură.Niciodată nu i-am întrebat dacă mai aveau şi un alt scop, mai serios, în spatele lor.În jurul lor erau mongoli de pe ambele părţi ale frontierei.Unii dintre ei vorbeau ruseşte şi povesteau despre frumuseţile fără seamăn ale defileului Irtâşului,despre vânatul bogat din anul acela şi despre tot felul de minunăţii legate de şamani şi vraci care făceau minuni după minuni.
-Izvoarele Irtâşului sunt între Altai şi Targabatai,dar foarte repede adună fel de fel de torente pornite din gheţari.
-Păi,Altaiul cu cei 4500 de metri la vârful Beluha are mulţime de gheţari; şi mai e şi paralela de 50 care nu-i chiar caldă.
-Aşa,că doar ştiu şi eu oarecum lucrurile astea .
-Sunt până acolo cam 1000-1500 de kilometri ;dar să lăsăm asta.Din vorbă în vorbă şi din pahar în pahar,ajunsesem cel mai bun prieten al profesorului. Cum mă uitam aşa,către el ,numai ce dintr-o dată zice :
-Toleo,hai să pornim împreună pe valea Irtâşului până la Tobolsk.Pun eu banii de călătorie !
Aburii beţiei şi poveştile mongolilor despre oameni ciudaţi care trăiesc departe de lume şi civilizaţie îşi făceau efectul.Că hâr,că mâr ,cum n-aveam ceva mai bun de făcut şi nici chef să mă întorc acasă,mă prind părtaş la o asemenea nebunie. Mai bem un rând şi ne hotărâm să plecăm a doua zi ca să nu mai fie timp de răzgândire.Era primăvară timpurie şi ne gândeam că 3-4 luni ne ajung să străbatem drumul până la Tomsk ,mai ales că am fi mers ,în general ,tot la vale.
-Dacă ai fi ştiut ce te aşteaptă ?!
-Dac-aş fi ştiut ? ei bine,tot aş fi plecat.Eu mă satur repede să stau într-un loc.Ne-am luat carne uscată,făină,sare,zahăr,chibrituri şi ceai.
-Că tot veni vorba,nu bai un ceai ? Sau poate, o cafea ?
-O cafea,dar o fac eu.
-Nu-mi spune că ştii să faci cafea !
-Cum să nu !
-Un singur om în viaţa mea făcea cafea fără egal.
-Cine ?
-Anton,anticarul de la care..
-De la care ai cumpărat atlasele acum un an şi mai bine şi care ştia de jurnal şi nu ţi-a spus.
-Îl cunoşti ?
-Sigur că îl cunosc.Am fost mereu aproape din ziua în care a ajuns jurnalul la el .
-Când l-am căutat să-l mai întreb câte ceva nu mai era de găsit iar prăvălia a rămas închisă până în ziua de azi.
-Ţi se pare.
-Cum mi se pare dacă eu trec pe stradă şi văd închis ?
-Îţi spun eu;ţi se pare.Anton e tot acolo şi e la fel de prietenos şi primitor; tu eşti altul . Tu ai pătruns puţin câte puţin în altă lume.O lume refuzată profanilor.O lume de neînţeles pentru ei.
-Stai,stai,stai ; să nu exagerăm. Ştiu că într-un oraş de provincie şi cu un cerc restrâns de preocupări e uşor s-o iei razna dar.... ; sau , poate, tu ai dreptate.
-Să-ţi spun mai departe despre expediţie,cu celelalte ai să te lămureşti singur la timpul potrivit.
-Iar chestia asta cu timpul. Mă cam plictiseşte.Există oare pentru fiecare lucru sau faptă un anume timp potrivit,un anume timp al lui sau al ei ?
-Mai mult decât sigur.
Ochii i se luminează de filmul amintirilor. Apoi priveşte pofticios spre bar :
-Cafeaua ?
-Ei,da,mai că era să uit.Imediat.
Mă duc şi aduc două ceşti pline cu cafea proaspătă,fumegândă.
- Ei,acum să-ţi povestesc mai departe.Dar,înainte de toate, să ştii că nu am venit înapoi pentru o altă viaţă ci doar ca să povestesc cuiva întreaga aventură şi să dau de capătul drumului. Trebuie să spun cuiva ce am văzut şi am trăit eu .
-Tolea,să nu fim patetici. Acum eşti aici şi vei rămâne căte zile ţi-a lăsat Dumnezeu de trăit la a doua socoteală.
-O vreme bine măsurată ; foarte bine măsurată . În fine. Eram toţi patru la Djargalat cu bagajele gata încărcate pe măgari .Am pornit spre izvoarele Irtâşului dimineaţa devreme.Perspectiva era fantastică.Pantele abrupte ale munţilor se continuau cu dealurile împădurite.Crestele albe ale Beluhăi ne străjuiau în dreapta la N-E.Pe nesinţite,pădurile neumblate de picior omenesc ne-au înghiţit în adâncul lor .De multe ori a trebuiut să ne croim drumul cu securea printre tufişurile care sufocau locul.Păsările şi sălbăticiunile erau suverane.Armele atârnau la obâncul măgarilor şi nu trebuia să facem uz de ele.Eram înfierbântaţi de spiritul aventurii şi nu simţeam frica .Nici oboseala nu o simţeam.Am mers câteva zile fără să ne dăm seama dacă am întâlnit izvoarele sau nu.Ape erau risipite peste tot.Tabără după tabără se succedau cu focurile de noapte, cu prepararea hranei şi cu bucuria drumului.
-Aşa-i fiecare început.
-Ei,da,asta aşa-i .
-Când au început greutăţile ?
-Cred că la începutul celei de-a treia săptămâni de la plecare.
-Nu prea ţineaţi socoteala zilelor.
-Era prea aproape.
-Ei !
-La un moment dat ,pe când bănuiam că o apuşoară mai măricică era ceea ce căutam,dă bunul Dumnezeu şi se strică vremea .Aşa,din senin .Începe să plouă.Punem tabăra,adăpostim ce era de adăpostit şi ne punem pe aşteptat în speranţa că va trece.
-Eraţi deja bine puşi pe drum şi nu mai puteaţi da înapoi.
-Şi nici n-am fi vrut.Numai că ploaia aceea a ţinut mai bine de o săptămână.Totul era ud,alunecos,mustind. Nu mai puteam aprinde focul. A trebuit să ne urnim din loc şi mergeam acoperiţi cu foile de cort.Dar şi acelea erau ude. Am dat drumul înapoi măgarilor şi oamenillor care îi însoţeau.De fapt ,ei n-au mai vrut să continue şi ne-au sfătuit şi pe noi să abandonăm.Aşa că am rămas în ploaie,în pădure,înconjuraţi de o mulţime de lucruri grele şi ude şi de frig.Aveam destulă carne dar nu aveam foc.După câteva zile de post,am hotărât să mâncăm carne crudă.Asta a fost nebunia cea mare.Ne-am înbolnăvit toţi.Profesorul,mai ales,s-a umplut de buboaie şi s-a umflat.Avea febră mare.Delira.Într-o dimineaţă l-am găsit mort.Nu avea acte asupra lui dar avea o mulţime de bani ruseşti.I-am luat.În buzunarul de la piept avea o singură fotografie a unei fetiţe pe care scria "draga mea,Maşa ".Atât.Nu vorbise niciodată despre ea sau despre gradul de rudenie care îi lega.Nici nu mărturisise ce văsrtă are el.Pe tot parcursul , glumise şi vorbise cu noi fără încetare.Era sufletul expediţiei;bea mult,bea fără oprire parcă voia să uite ceva.Nici ceilalţi nu ştiau prea multe despre el. Doar că era profesor de antropologie la nu ştiu ce universitate şi că dorise foarte mult să cunoască vechile culturi din podişul şi munţii Altai.
-Şi ce-aţi făcut cu el ? Atrebuit să-l îngropaţi pe undeva.
-Asta am şi făcut.L-am îngropat la marginea pădurii pe malul drept al Irtâşului.Uneori mă gândeam:"ce religie o fi avut ?".
-Tolea,dar după ce ai trecut dincolo nu l-ai regăsit ?
-Nu.Pentru că eu nu am trecut încă dincolo ,ci am rămas suspendat între lumi.Voi trece când îmi voi îndeplini misiunea şi atunci sper să-l regăsesc. Dacă aş fi trecut de-adevăratelea ,n-aş mai fi putut reveni. Kam spunea că dacă treci de tot nu mai ai memorie.Aşa. Ploaia s-a oprit la o vreme.Toţi eram bolnavi. Carnea aceea udă,poate chiar putredă,ne-a făcut nespus de rău.Febra era la ea acasă şi începuseră să ne apară şi nouă buboaie.În faţă se zărea deja stepa.Irtâşul adunase tot ce putea aduna de pe versanţii abrupţi şi era mare.Am rămas pe malul drept.Ne târam răpuşi de frisoane.Nu mai ştiam şirul zilelor şi nopţilor căci totul ni se părea o noapte fără sfârşit.Lui Max i-a venit ideea să mâncăm cărbuni stinşi.Părea să-i mai aline durerile. Nici votcă nu mai aveam.Ne-am rătăcit în mlaştină.
-Înfiorător ! Mlaştina –i nemiloasă pentru cei care nu o cunosc.
-Aşa-i,aşa-i dar noi eram tineri şi nu gândeam la ce ne poate aştepta.Apă şi mâncare nu mai aveam.Sacii cu haine şi ceva alimente îi pierdusem pe drum în ghearele febrei. Aveam doar câte un băţ lung cu care încercam adâncimea apei.Stuful şi papura aveau doi metri.Ici,colo câte un copac căzut în smârc putrezea şi scotea bule de aer.Era înfiorător.Credeai că vorbeşte cineva. Mirosul era îngrozitor.Cerul părea că se rostogoleşte dintr-o dată peste pământ.Zgomote,tăcere,foşnete.Pe mine mă cuprinsese o stare de nebunie şi urlam.Eram aproape unul de altul şi cu toate astea,Dean a dispărut dintr-o dată fără urmă.
-Dumnezeu să-l ierte ! Urât mormânt !
-Am început să urlu şi mai tare.Nu aveam unde să ne oprim sau să ne aşezăm.Soarele începuse să-şi înmoaie lumina.Eram uzi.Tuşeam.Aveam febră.Max,fară veste începe să bea apă din baltă. O linişte totală s-a aşternut ca un giulgiu.Părea că totul s-a oprit în loc.Părea că viaţa însăşi nu mai poate continua această cursă nebunească.Dintre tulpinile de stuf a apărut un om.Am crezut că delirez.Aşteptam să mă prăbuşesc din clipă în clipă când,din spatele lui ,mai apare unul. Apoi altul.Am leşinat.Max mi-a povestit asta până să moară dar eu nu-mi amintesc.Ne-au dus cu ei pe o potecă bună de mers dar ascunsă sub apă.
-Erau oamenii mlaştinii,se vorbeşte mult despre ei ; sunt misterioşi. Să ştii că ,deşi sunt din partea locului,nu i-am văzut niciodată.
-Eşti de aici,Victore ?
-Da,sunt din Tobolsk.Toţi ai mei au trăit şi au murit aici.Pe mine m-au trimis la şcoală la Moskova.Am stat ce am stat acolo ;pe urmă m-am întors şi de atunci n-am mai plecat.Unde să mă mai duc ?
-Lasă Victore,nu contează ;important e că ştii şi crezi ce-ţi voi spune mai departe.
-Ia,zii !
-Într-adevăr , erau oamenii mlaştinii .Aşezarea lor era pe o insulă .Aveau cam de toate : căsuţe ,bărci,lemn ,păsări , vânat.Erau foarte puţini şi mai ales foarte puţine femei.Nu aveau copii.Bărbaţii erau mereu plecaţi la vânătoare .Aveau trăsături frumoase şi nu păreau sălbatici,aşa cum vorbeşte lumea. Regulile de funcţionare ale aşezării erau respectate de toată lumea de bunăvoie . Ei puteau pleca şi reveni oricând pentru că ştiau drumul, dar noi ne simţeam prizonieri.Vorbeau un fel de rusă arhaică ; oricum te puteai înţelege.Kam era şeful dar un fel anume de şef fără pompă şi strălucire.
-Kam era şamanul;doctor,judecător,învăţător,preot,tot...
-Da,şi ne-a luat pe Max şi pe mine în grija lui.Ştiau despre noi de multă vreme ,de când intrasem pe teritoriul lor ,dar ne urmăriseră mişcările în linişte.Ştiau de moartea profesorului.Ne-au întrebat dacă vrem să-l scoatem pe Dean din mlaştină.La ce bun ?
-I-auzi ! Puteau aşa ceva ? Dar cum ?
-Nu ştiu,nu i-am lăsat să facă asta.Apoi ne-au întrebat dacă vrem să ne aducă bagajele lăsate pe drum.Am rămas uimit cât de liber se mişcau în acest teritoriu care nouă ni se părea atât de ostil. Ştiau multe,despre toate cele care sunt pe lume dar mai ştiau şi despre stele şi buruieni de leac ,şi despre un anume Timp sau cum îi spuneau ei Vreme.Fumau cânepă şi nu beau alcool.
-Din câte îmi spui tu,erau un amestec foarte ciudat de civilizaşie şi preistorie.
-Da,şi am stat înrtre ei trei ani şi mai bine.
-Cum aşa ? Parcă aveai malarie şi asta te ucide repede fără medicamente.
-Ei vezi ? Dar acolo aveau chinină din nu ştiu ce ierburi şi îngrijirile lui Kam.
-Trei ani e mult Tolea,e foarte mult.
-Nu-i atât de mult dar atât s-a putut el lupta cu boala.Tot drumul făcusem numai prostii şi pe lângă malarie mai aveam şi pneumonie şi nu mai ştiu câte altele.Max,care a băut apă din mlaştină s-a îmbolnăvit cumplit de dezinterie şi asta l-a slăbit de tot.
-Şi finalul ?
-Finalul a fost de tuberculoză.
-Era multă umezeală acolo ?
-Ploua şi totul era ud dar ei nu se îmbolnăveau.Mai erau şi zile bune.Iernile erau fără sfârşit.Mă rog.
Melancolia lui se cufundă în abisul memoriei . Tresare ca trezit din somn şi revine la viaţă .
-Am recuperat bagajele uitate sau rămase pe drum.Mă bucuram ca un copil pentru fiecare lucru ca de cea mai de preţ comoară.Cu timpul ,am înţeles că acolo ele nu valorau nimic dar mă ţineau legat de o lume care fusese a mea.
-Tolea ....eu....sunt singur pe lume .N-are cine plânge lipsa mea .Ce-ar fi să refacem drumul şi să căutăm oamenii aceia,poate mai sunt acolo ?!
-Să ştii că ai dreptate.
-Acum e mult mai uşor;sunt multe drumuri de apropiere şi nu pare aşa de departe de Tobolsk. Eu sunt sănătos şi rezistent.
Mă cuprinsese o stare de agitaţie.Nerăbdarea mă chinuia.Aş fi pornit chiar în seara aceasta.
-Mai ştii măcar direcţia ?
-Păi,în general,de la Omsk cam 80-100 de kilometri spre stânga,cum am merge noi.
-Ce zici ?
-Zic că s-ar putea să nu mai fie nimic acolo.Merită totuşi să încercăm.
-Aşa,şi abia după aceea ne aşezăm împreună şi scriem o carte.
-Eu zic să facem din jurnal scheletul acestei cărţi.
-Fie cum zici tu , dar de data asta s-o organizăm ca lumea.Cu mine va fi ce va fi dar tu trebuie să trăieşti şi să scrii cartea asta.
-Oh , Tolea ,mereu eşti atât de patetic !
-Hei , omule ,toate au rostul lor ;şi patetismul ,şi lacrimile şi bucuria dar mai ales credinţa.
-Şi taina ,Tolea ; şi taina cea de nepătruns care odată ieşită la lumină pentru tine trebuie păstrată cu mare grijă.
-Atunci nu ne trebuie nici o pregătire . Dacă va fi să găsim acel loc ,îl vom găsi şi dacă nu , atunci ne vom pierde definitiv în imensitatea mlaştinii.
-Poate că ai dreptate...;ştiu şi eu ? Deci închidem uşa şi plecăm?
-O închidem dar nu o ferecăm, căci tu te vei întoarce aici.
-Şi tu ?
-Eu îmi voi termina călătoria şi o voi găsi pe Maşa să-i pot spune că profesorul se gândea numai la ea.
-Dar,Tolea,Maşa cred că a murit de mult !
-Crezi ?
Am plecat cu noaptea în cap.Nu mi-a trebuit nici somn , nici hrană.De la Tobolsk la Omsk a trecut foarte repede.Pe tot parcursul,Anatol a fost tăcut şi a stat cu ochii mai mult pe fereastra vagonului.Privea curios şi parcă încerca să reţină cât mai mult din tot ce-l înconjura . Mai puţin era atent la oameni şi la discuţiile dintre ei.I-am respectat tăcerea.Mă gândeam,la rândul meu ,la ce vom găsi ,dacă vom găsi oameni pe insula aceea uitată de timp din mlaştină.Am coborât undeva,într-o haltă al cărei nume nu-l mai reţin şi am pornit către N-E.
Mlaştina se întinde cât vezi cu ochii.Ici-colo pălcuri de mesteceni ridică spre cerul albastru-cenuşiui trunchiuri pătate.Lăstăriş,stuf.Deocamdată ne strecurăm pe o potecă furişată printre ierburi ţepoase.Drumul este încă tare sub paşi.Anatol scrutează din când în când depărtarea de parcă ar vrea să-şi amintească ceva. Ce ?Probabil nimic nu mai este la fel.Mă uit şi eu cam în aceeaşi directie.Nu văd nimic şi încep să dau semne de îngrijorare.
-Drumul ăsta era atunci ?
-Nu,aici nu era nici un drum ; erau numai ierburi şi tufe de sălcii pitice –răspunde el cu o linişte în glas pe care nu o înţeleg.
De fapt , câte nu înţeleg !? Ce mi-a venit să vin ? Ce caut eu aici ? Ce voi găsi ? Ce vreau să găsesc ?
În faţa noastră se desfăşoară moartea udă pe mii de hectare şi noi ne strecurăm pe un drumeag fără ţintă.Singurul punct de sprijin al raţiunii este faptul că în mod normal acest drum trebuie să ducă către oameni.Dar mai ştii ?
Cerul pare că se răstoarnă peste pământ.Nici o ridicătură,nici o adâncitură.Sălcii şi mesteceni,mai în depărtare nişte arini.Pare a fi un drum fără sfârşit.Mă gândesc la trecut,mă gândesc la destin.Am locuit în Tobolsk aproape 30 de ani şi nu mi-a trecut niciodată prin minte o asemenea călătorie.Anatol înteţeşte pasul.În dreapta se iveşte un licăr de apă.
-Hai,Victore, să nu înserăm pe drum .
Cuvintele lui mă lasă perplex.
-Dar ştii încotro mergem ?
Mă priveşte cu ochi limpezi,plini de lumină lăuntrică. Apoi răspunde cu un oftat adânc:
-Da.
Ridică braţul drept întins spre orizont.În depărtare se zăreşte ceva asemenea unui firicel de fum.
-Extraordinar ! Cum ai văzut ?
Inima îmi bate mai repede.Există o speranţă în toată nebunia acestui drum.
-L-am văzut mai de mult;totuşi mă întreb cum am putut rătăci zile şi zile prin mlaştină data trecută ? Cum s-a putut scufunda Dean ?
Se întoarce către mine o clipă :
-Victore , tu crezi în destin ?
Ce să-i răspund ? Asta mă întrebam şi eu .
-Asta...mă întrebam şi eu - repet maşinal -totuşi , data trecută veneaţi dintr-o altă direcţie .
Nu-mi răspunde . Continuă să meargă cu pas grăbit.Şi mai este până la fum . Dintr-o dată,drumul dispare sub luciul de apă mâloasă .Anatol continuă să meargă şi se uită tot timpul în urmă . După câţiva paşi ,îmi dau seama că el vede reluarea cărării .
-Ţine direcţia !
-Nu te teme , nu mă pierzi !
-Vorbeşte-mi mereu până ajungem dincolo !
-Să ştii că nu mi-e frică .Simt drumul tare sub tălpi . Nu mai este aşa de mult până acolo .
--Nu ,uite , aproape am ajuns.Să nu calci lateral.
-Mă ţin bine.Sunt chiar în spatele tău.
Timpul pare că s-a oprit . Emoţia l-a comprimat la maximum .Ajunşi de cealaltă parte , mă opresc şi privesc înapoi .Întinderea de apă fără de sfârşit pare să confirme temerile însoţitorului meu.Parcă venim de nicăieri şi ne ducem niciunde .
-Ei , a fost ceva -zice Anatol cu uşurare.
-Să ştii că a fost mai greu perntru tine din cauza amintirilor.
-Da , mereu m-am temut să nu luneci ca Dean , să nu te pierd şi pe tine.
Apoi tace.
-Bietul Dean , trebuie să fie pe aici pe undeva.
-Tolea , baţi câmpii ; în primul rând , voi nu veneaţi din direcţia asta ; în al doilea......din Dean nu a mai rămas nimic după atâta timp.
-Chiar crezi că ştii ce e timpul ?
Rămân mut . Bărbatul pragmatic începe să se transforme în faţa mea într-un tip meditativ .Cred că acest fapt mă pune pe gânduri şi mă irită în egală măsură pentru că nu ştiu unde va ajunge.
-Cred şi nu cred ; lasă asta !Mergem fără răgaz ;fumul vertical pare că merge şi el ; netulburat odată cu noi.Ar fi trebuit să fim foarte aproape ,dar distanţa dintre noi şi fum pare neschimbată .
Mă încordez ; mai precis ;simt cum mi se contractă mintea .Trăiesc senzaţia că odată cu trecerea apei am pătruns într-o lume interzisă .Anatol se cufundă în tăceri apăsătoare . Doar când şi când mai scoate câte un sunet , şi acela aşa ca pentru sine. Mergem şi soarele stă să apună de câteva ore dar nu mai apune .Lumina palidă , crepusculară învăluie totul . Tolea se întoarce spre mine cu ochii sclipitori de văpaia misterului şi zice :
-Mirajul,mirajul taigăi Victore ! Te cuprinde o singură dată în viaţă,apoi începi să-i auzi glasurile , cântecul , freamătul .
Nu îndrăznesc să-l înterup . Vocea i se înmoaie în nostalgii necunoscute mie . Ultimele cuvinte se pierd ceţos între rostire şi cântec .Un cântec în tonalităţi aspre ,păgâne , pline de forţa necuprinsei , veşnicei renaşteri .
-Mirajul.....taigăi....
Apoi tace . Se întoarce cu spatele şi continuă să meargă fără grabă , fără presiunea de a junge undeva . El ştie . Ştie ceva ce eu abia încep să învăţ . Ştie cărarea spre lumea umbrelor , spre lăcaşul sufletelor , De fapt ,alături de Anatol , am pornit tocmai spre acest tărâm necunoscut. , aporape interzis celor mai mulţi oameni. Privesc în zare şi fumul continuă să existe acolo,dincolo de gând şi de amintire şi de durere . Raţiunea ,logica se destramă treptat lăsând locul intuiţiei . Şi această intuiţie îmi spune că vom ajuge la destinaţie doar atunci când voi fi pregătit ; numai când voi fi eu pregătit să abandonez legile omeneşti ; altfel ,drumul acesta ar putea continua la nesfârţit . Tocmai aici stă misterul rătăcirii lor în mlaştină . N-au putut lăsa în urmă legile care constrâng intuiţia . Unii dintre ei au fost scoşi din joc foarte devreme pentru că nici nu aveau potenţialul necesar renunţării . Ceilalţi au continuat atât cât le-a permis izbucnirea imaginaţiei dar , nici ei nu au putut face faţă .Trupul lui Dean se odihneşte şi acum pe undeva prin preajmă , poate chiar sub paşii noştri . Mă înfioară această viziune , această perspectivă . Nici chiar Tolea n-a putut continua decât ajutat , dar avea potenţial .Pentru el nu contau jaloanele , despărţiturile dintre "a fi " şi " a exista" . Şi totuşi ; chiar şi el a trebuit să dezbrace pentru a vreme haina trupului şi să caute un alt drum înapoi spre oameni .Şamanul l-a ajutat de mult mai multe ori decât îşi aduce el aminte . De fapt , ce mă ţine pe loc ?Spaima timpului sau obişnuinţa ?
Simt cum în capul meu înfloreşte o lumină caldă, clară, instantanee . Timpul nu există . Este doar o creaţie a noastră . Un transfer nereuşit al duratei dintre nişte evenimente eterne. Timpul cel Mare al Facerii şi al Modelării nu corespunde micilor mişcări . Timpul Unic , prezentul continuu , locul geometric al celor care au fost , sunt şi vor fi pentru logica noastră prea delicată ca să accepte Realitatea..... . În depărtare , din vreme în vreme încep a se auzi tobe .Sunt sunete stinse , rare , înfundate . Străbat cu tristeţe văzduhul .
-Tolea , se aud tobe , Tolea !
-Da , se aud . Suntem aproape . Grăbeşte-te !
Cum să mă grăbesc ? El merge în ritm constant în faţa mea .
-Cum să mă grăbesc , Tolea !? ce tot spui acolo ?
-Aşa ca mainainte ! Hai ,încă un pas ! Încă un pas !
-Să mă grăbesc în duh ?
Anatol nu-mi mai răspunde . Tobele se aud tot mai tare . Sunetul lor înfundat zguduie cerul şi pământul . În aer pluteşte ceva magic . Mintea îmi rămâne fixată pe ultimele cuvinte .
-Să mă grăbesc în duh...
Aşa,va să zică , să primesc iniţierea ; să fac pasul dincolo....
Închid ochii o clipă şi-mi şterg fruntea umedă cu dosul palmei stângi . Pasul mi se face uşor.Nu mă mai tem de mlaştină .Deschid ochii şi văd la câţiva paşi satul ;câteva căsuţe acoperite cu muşchi .Cerul plumburiu cade peste ele vrând parcă să le strivească .Din mijlocul aşezării se ridică o coloană de fum .În jurul focului sunt oameni .Stau aşezaţi pe jos şi doar unul dintre ei bate într-o singură tobă .Magic ,totul e magic . O singură tobă umple firea de vibraţii . Anatol se opreşte în faţa cercului.
-M-am întors ,Kam .
Bătăile au tăcut . Kam ridică o privire ştearsă .Apoi începe :
-Vino înapoi acasă ! Întoarce-te în iurtă ,lângă focul străbunilor ,la tatăl tău , la mama ta !
Vocea este adâncă , pierdută parcă în negurile fiinţei omenşti .
Anatol îi răspunde şoptit :
-Sunt aici !
Şamanul cheamă adânc cu glas de întuneric şi mister :
-Yayyk Han ,Kaira Han......
Apoi vorbele devin tot mai stinse până ce se pierd în plumburiul cerului .
Anatol se înviorează :
-L-am găsit şi l-am adus .
-Să aducem mulţumiri Marelui Bäi Ülgan . Aşezaţi-vă .
Toba reîncepe să şoptească chemarea ancestrală către Cer , către stelele care se refuză prvirii . Amurgul a înţepenit . Noaptea pare că nu va mai veni .Din ierburile înalte care înconjoară aşezarea se aude nechezat de cai .Kam şopteşte vorbe tainice pentru mine iar ceilalţi îi răspund cu sunete ascuţite , guturale .Focul ridică spre înalt limbi galbene de lumină . Ceva din interiorul fiintei mele îmi spune că ar trebui să fie noapte . Simt în nări freamătul aerului rece . Toba tace ; după multă vreme ; în sfârşit tace. Kam se ridică de la locul său . Nu este înalt .Mai curând pare o făptură plăpândă dar plină de forţă ;o forţă misterioasă . Poate din cauza focului , faţa lui radiază o lumină caldă deşi nu zâmbeşte. Pare concentrat dar fericit .
-Sufletul , sufletul tău.....-se opreşte de parcă ar căuta numele meu .
Deschid gura să-l rostesc dar mă opresc . Nimeni nu spune nimic , nimeni nu mă priveşte . Kam continuă :
-.... sufletul tău s-a rătăcit.....s-a rătăcit . Te-a părăsit demult , demult ; să-l aducem acasă....greu .. greu .
Cineva din adunare , o mână doar , aruncă peste foc o ploaie de seminţe . Un fum alburiu înnecăcios se ridică spre cer . Kam se apropie de foc şi trage fumul în piept .
-Să-l aducem acasă , acum , acum,acasă....
Repetă obsesiv aceste cuvinte .
Se ridică în picioare pe o piatră care mai înainte îi ţinea loc de scaun . Cineva reîncepe să bată uşurel toba ;apoi ritmul se înteţeşte,se întăreşte ,devine nebunesc,..
Am urcat o treaptă ! Aihai ! Aihai !
Kam ridică mâinile spre cer :
-Am ajuns la un ţinut Sagarbata !
Respiră greu , pare obosit dar contiună . Ochii îi sclipesc metalic . Glasul devine mai piţigăiat .
-M-am căţărat până sus de to pe Toptî ! Sagarbata !
Întregul trup îi intră în vibraţie . Aerul care îl înconjoară pare că reverberează .
-Mam ridicat până la Luna cea plină ! Sagarbata !
Ritmul vorbirii devine repezit , grăbit ; glasul gâtuit :
-Am trecut prin cea de-a doua Boltă , am urcat cea de-a doua treaptă ! Iată ! Bolta s-a spart în bucăţele !
Imită tunetul şi trăsnetul :
-Sagarbata ! Sagarbata !
În acelaşi moment se termină brusc înserarea şi cade întunericul .
În lumina focului o mână strecoară din nou seminţe în flacără .Parfumul lor fin umple firea .Kam rămâne pe piatră ; suspendat între cer şi pământ .Respiră accelerat . Pieptul i se zbate sub cămaşa groasă de cânepă . Mă cuprinde ameţeala .
-Tu care ai făcut să se rotească cerul înstelat de mii şi mii de ori , nu osândi .....
Nu mai aud nimic . Mă trezesc dintr-o dată strigat pe nume :
-Victore , Voctore ....
Glasul tobei a tăcut . Kam, stă în dreapta mea aşezat pe pământ , calm , cald , uman . În rest , numai căsuţele ascunse printre ierburi parcă dorm .Dimineaţa se ridică cenuşie din spatele trestiilor.
-Tolea ! ,unde-i Tolea ?
Departe ,norii se rup cu scrâşnet de lumină . Se naşte soarele .
-Unde-i Tolea ?
-Sunt aici , Victore, lângă tine .
Privirea îmi zboară spre Kam ; de acolo vine glasul lui Anatol .
-Ce mai e şi asta ?! Tu eşti Kam !
În cer se face lumină . Pânze lungi de ceaţă se risipesc , fug spre stânga . Aerul se încălzeşte . Toate mădularele mă dor şi par de plumb . Încerc să mă ridic în capul oaselor . Sunt ameţit , confuz . Caut din privire locul focului . E acolo şi fumegă încă . Un firicel plăpând de fum se ridică spre soare . Mă ustură ochii şi gâtul şi faţa . Privesc drept spre Kam şi întreb cu cuvinte clare , limpezi,rostogolite încet :
-Unde este Anatol ?
Kam mă priveşte calm :
-Eu sunt Anatol .
-Nu , stai aşa , .... stai ... nu , tu eşti Kam , eşti Kam, şi Anatol mi-a spus asta ... nu , nu poţi fi Anatol.....
Vorbele se învălmăşesc . Bărbatl mă lasă să –mi epuizez bâlbâiala .Mă priveşte liniştit . Stă aşezat ţigăneşte lângă mine . Mâinile cuminţi i se odihnesc în poală . Apoi răspunde :
-Sunt Anatol , sunt Kam , sunt cine vrei tu să fiu .
M-am ridicat în şezut , mă rotesc şi mă aşez şi eu la fel cu el,faţă în faţă.
-Mă crezi prost ?
Duc mâna la buzunarul hainei şi îmi scot pachetul de ţigări . Aprind o ţigară . Fumul iute îmi trezeşte simţurile . Repet :
-Mă crezi prost ?
Un zâmbet larg se deschide pe faţa bărbatului :
-Nu ..
-Atunci ?!
-Îţi spun adevărul ..
-Atunci , tu .. eşti real ?
-Da.
-Câţi ani ai ?
-56 .
- !... şi cum ?Cum naiba se petrec toate astea ?
-Toate sunt la fel de reale ca noi doi .
-Tu crezi că eu mă mai simt real ?
-Aşa ar trebui să te simţi .
-Ascultă,omule,....cine-ai fi fiind ,care-i misterul ? Am cumpă....mă rog am primit o carte şi uite în ce-am intrat !
-Tot aici ai fi ajuns .
Mă agit pe loc şi dau frâu liber nemulţumirii :
-Sigur ,sigur , cum să nu !
Apoi în zeflemea :
-Porneam aşa, nebun , prin mlaştinile Siberiei şi mă lăsam furat de farmecele şamanilor, că altceva nu mai aveam de făcut !
-Te supără locul unde te afli ?
-Mă supără când sunt tratat ca un tâmpit .
-Cine face asta ?
-Tu . Anatol . Kam, dracu 'mai ştie cine !
Sunt nervos ;fierbe sângele sub fruntea mea . Vreau să ştiu ce-i cu mine . Vreau să ştiu ,şi după aceea pot trece prin orice experienţă.
-Deci vrei să ştii ! Apoi trecem mai departe .
Rămân mut,ţeapăn . Îmi aude gândurile .Îmi citeşte sufletul . Nu mai am nici măcar intimitatea unei înjurături răcoritoare .
-Bine , bine , nu te mai înfuria . Ştiu foarte bine povestea ta şi m-am străduit din greu să o fac posibilă .
-Cum aşa ?!
Simt cum misterul se adânceşte tot mai mult în jurul meu şi a întâmplării pe care o trăiesc.
-Îţi aminteşti , cred când Anatol ţi-a povestit despre un profesor şi despre fotografia unei fetiţe pe care o purta mereu cu el .
-Da , cam confuz; şi a lăsat neterminată istoria Maşei ; parcă aşa se numea ?
-Da , Maşa . Ei bine , Maşa aceea a fost mama mea .
-Şi ?
-Oh , nici nu te gândi .Anatol nu a găsit-o niciodată .El s-a stins aici ,pe aceste meleaguri .
-Atunci ?
-Atunci Maşa a aflat de expediţia tatălui său şi a păstrat scrisorile şi însemnările acestuia . Le ţinea ca pe o comoară .
-Şi tu le-ai găsit mai târziu .
-Mai mult , când am intrat la facultatea de istorie mama mi le-a dat şi mi-a orânduit o călătorie în căutarea bătrânului . Aşa am ajuns pe insulă . Mormântul profesorului nu l-am putut identifica dar am găsit aici oameni care încă îşi mai aminteau de nişte străini ciudaţi care au trecut pe la ei şi care au pierit .
Aşa l-am cunoscut pe Kam ,Marele Kam ,adevăratul,primul care atunci cred că avea cam 90 de ani sau poate chiar mai mult .El povestea despre nişte experienţe uluitoare la trecerea lui Anatol în nefiinţă .
-Cam cât ai stat printre ei ?
-Prima dată am rămas până toamna târziu dar , apoi am revenit , mereu , mereu , până am deprins la rândul meu arta şamanică.
-Vrei să spui că treptat te-ai iniţiat în aceste taine .
-Vreau să spun că am învăţat să călătoresc între lumi , să stăpânesc focul şi să-mi fac timpul aliat . Şi mai trebuie să ştii că în ultimii 30 de ani n-am mai părăsit insula .
-Asta-i chiar o insulă ?
-Da , chiar o insulă .
-Deci tot ce am văzut aici este adevărat !
-Întru-totul
-Şi atunci , cine eşti tu ?
Dintr-o dată , personajul devine gânditor şi chiar îmi vine a crede că nu prea îl încântă să răspundă la întrebare . Se adună , totuşi într-un târziu şi zice :
-Victore , ce ştii tu despre şamani ?
-Nimic ; mă rog , ceva aşa foarte general ,dar practic , ca să zic aşa , nu ştiu nimic .
Pare surprind de răspunsul meu . Devine gândnitor ca în faţa unei replici grele .
-Dar tu eşti omul locului , eşti din aceste ţinuturi , unul dintre noi .
-Ei ,da , sigur ; crezi că toţi de aici sunt şamani . Şi chiar aşa ... ce-i cu chestia asta ?
-Şamanii ?
-Da , că tot veni vorba .
Începusem să mă enervez . Nu înţeleg , ce tot o ţine înainte cu bazaconiile lui în loc să mă lămurească odată şi bine cum a pătruns în viaţa mea şi cum a reuşit să-mi răstoarne în aşa hal existenţa . Cât despre legăturile mele cu şamanismul , n-aş putea spune că mă preocupă în aşa măsură încât să mă arunc în mlaştina siberiană . Poate , aşa ca fapt de cultură , aş fi citit mai mult , sau cine ştie ? Oare are dreptate ?
Între timp , Kam pregăteşte tacticos câteva vreascuri pentru foc. Apoi flăcăruia zvâcneşte dintre surcele şi începe dansul spre cerul cenuşiu . Un fir de fum subţire ca o aţă se agaţă de înaltul trist . Bărbatul despre care nici nu ştiu cine este de fapt , îşi desface legătura care îi ţine părul strâns la spate şi şuviţe nenumărate se revarsă sălbatice peste faţa luminată . Flacăra capătă putere şi joacă tot mai sus . El o potoleşte risipind lemnele carbonizate cu mâinile goale . Nici o grimasa nu trădează durere sau arsură . Mă uit şi îmi amintescd din adâncurile răscolite ale minţii mele ameţite de civilizaţie că e stăpânul focului . Ochii lui verzi se umplu de scânteieri adânci .Eu îi voi spune în continuare Kam pentru că asta înseamnă şaman şi sper ca până la urmă să aflu cine este de fapt . Mă apropii şi eu de foc . Mă chircesc mai la o parte .Mi se pare că nici nu mă bagă în seamă . Mâinile lui prelungi ,osoase , amestecă semne misterioase . Mormăie ca pentru sine :
-Primul şaman , cel puternic , cel ce călărea norii a coborât din Cer ca să-i înveţe pe oameni Taina .
Vorbele lui seamănă cu murmurul vântului .Rostirea devine simplă şi cuvintele ajung direct la sufletul meu .De sub straiele largi , scoate o tobă potrivit de mare , galbenă , cu fel de fel de semne pe faţa ei . O aşează între genunchi ; apoi cu un zvâcnet ridică fruntea spre cer şi degetele pornesc să bată . Bate monoton , rar , ca o chemare . Simt că mă relaxez ca un arc la care îi dai drumul din cheie . Mă aşez şi eu pe pământ cu picioarele încrucişate . Privirea mi se lipeşte de limbile focului .Kam bate la fel , cu acelaşi ritm . Toba îşi rosteşte chemarea păgână ca un geamăt . După o vreme , din adâncul orizontului tainic se desprind umbre . Sunt oameni ; cei pe care îi văzusem alături de Tolea sau , poate alţii . Vin binişor pe cărări ştiute numai de dânşii şi foşnetul paşilor îmi spune că nu sunt stafii . Tac şi se aşează lângă mine , lângă el şi încep să murmure un descântec străvechi , nemaiauzit dar pe care îl simt că face parte din fiinţa mea, din adâncurile nebănuite ale sufletului , aş spune din ţesătura pe care s-a brodat omul din mine .Toate încep să mi se pară ştiute de mult şi uitate doar pentru o vreme .
-Deasupra cerului alb ,
Deasupra norilor albi ,
Deasupra cerului albastru ,
Deasupra norilor albaştri ,
Înalţa-te la Cer ,
O , pasăre !
-Ungaigakgak , ingaigak , kaigaigakgak , kaigaigak...
Kam zice înainte iar ceilalţi îi răspund :
-Pasăre cerească , cei cinci Märküt , tu cu ghearele tale puternice de fier ; ghearele Lunii sunt de aramă iar ciocul Lunii de gheaţă ; Puternică este bătaia aripilor tale uriaşe , coada ta este aidoma unui evantai
-Sub aripa ta stângă se ascunde Luna
-Sub aripa cea dreaptă , Soarele
-Tu , maică a nouă vulturi zbori peste Yaik fără să te rătăceşti ,
-Nu osteneşti deasupra lui Edil
-Vino spre mine şi cântă !
Ritmul devine infernal dar cuvintele sunt din ce în ce mai şterse ,mai şoptite .
Ei zic mai departe iar eu nu-i mai aud . Cerul se amestecă cu Pământul .Luna şi stelele se ascund printre trestii . Balta foşneşte straniu .
-Ungaigakgak .
Apoi se lasă tăcere . Bătăile tobei au am uţit . Cu ochii închişi , cu degetele lunecând peste suprafaţa tobei , Kam spune mai departe povestea celor care au ştiut şi care aveau puteri extraordinare ; a decăderii lor prin însuşirea năravurilor omeneşti şi a neputimţei celor din timpul său . Vocea îi devine adâncă şi tristă . Ceilalţi tac toţi cuprinşi de melancolie . Apoi cuvintele se schimbă , nu le mai înţeleg , sunt alcătuite după legile unei alte limbi , una veche de la începutul Pământului . Pare un bocet , pare un cântec . Ritmul creşte . Toba vorbeşte din nou din pielea scrisă cu semne ciudate . Focul aproape s-a stins . Tăcerea înghite totul . E noapte pe mlaştină . Foşnete bizare mă înfioară . O mână tremurătoare aruncă haoma cu pământ peste ochii roşii ai jarului .Câţiva funigei licăre efemer . Nu mai este nimeni în jur . Kam pare că n-a fost niciodată prin preajmă . E călduţ şi e bine . Închid şi deschid ochii şi mă trezesc în biroul meu , aşezat ţigăneşte pe covor . Nu-i nici Kam , nici foc , nici alţi oameni . Nu-i nici Anatol . La o palmă de mine se odihneşte toba .
Semnele magice par că mă cheamă . Sunt uluit , tulburat . Întind mâna cu teama că toba aceea nu-i acolo . Dar e . O ating şi simt cum trece din membrana ei prin degete şi apoi prin tot corpul un fior , o vibraţie . Aud de peste tot glasul lui Kam :
-Bate şi vom fi lângă tine .....
Vocea se pierde , se stinge lin . Întrebări fără de număr se construiesc şi se năruie în mintea mea . Logica refuză această experienţă. Dar ea a existatat . Am fost acolo sau au fost ei aici . Au lăsat un semn , palpabil, material ; o poartă spre lumea lor . Voi merge mai departe . O idee îmi străbate mintea :
-Să aflu povestea Maşei , ah , Maşenka , de unde să încep ?
Îmi amintesc vorbele lui Kam şi nostalgia lui Anatol şi cred că nodul se închide şi se deschide cu această femeie .
Rămân ţintuit locului . Mai am o viaţă a mea , sau nu mai am ? Mi se pare că am devenit un instrument în posesia unor forţe pe care nu le înţeleg . Le simt , sunt permanent în preajma mea dar natura lor şi legile care le guvernează , nu le cunosc . Ah , dilema ! Dacă n-ar fi această sfâşiere continuă între logică şi intuiţie , lucrurile s-ar simplifica şi s-ar clarifica . Cum , oare să depăşesc logica ? Cum să mă abandonez credinţei oarbe în puterea intuiţiei ?
În timp ce gândesc , degetele mângâie faţa tobei . Desenele mărunte , frumos ordonate circular ,încep să se deslege ca înţeles . Sunt semne zodiacale exprimate în constelaţiile care le guvernează . Apoi sunt texte . Rânduri lungi de semne pe care eu le cred texte . Suprafaţa fâşâie ca sâsâitul unui şarpe . Simt că toba doreşte să vorbească . Ea vrea să spună ceva , o istorie , un mit , o poveste uitată de dincolo de vreme . Nu ştiu să o bat şi sunt conştient că neputinţa mea ar crea sunete confuze în loc să dea glas melodiei care ar trebui . Continuu să alunec pe suprafaţa delicată . Privirea mi se opreşte pe un semn mai la o parte dar nu chiar în margine .
-Ce-o fi asta ?
Ridic palma şi aşez degetul în preajma semnului . Se naşte un sunetz scurt şi şters . Îmi place . Ţin toba între genunchi şi aşez un alt deget , apoi altul , cu mai mult curaj ; şi altul ,şi altul . Apoi pornesc spontan degetele mâinii stângi . Toba mă învaţă să bat . Semnele îmi arată drumul . Căutarea lor îmi şopteşte cu vocea inimii ritmul . E minunat . Semnele , semnele sunt ca treptele unei scări . Închid ochii şi bat . Mintea mi se goleşte de cele lumeşti , de gânduri ,de dorinţe şi de întrebări .
Bat toba vechilor şamani . Am senzaţia de ridicare , de plutire . Fără să vreau mă gândesc la Maşa şi Maşa e aici . Surâde şi vine spre mine cu mâinile întinse . Raze sclipitoare de soare se joacă în buclele bălaie . Pe măsură ce se apropie , Maşa creşte , se maturizează . O aromă delicată de trandafiri umple spaţiul . Îi disting clar trăsăturile , mimica . La câţiva paşi în faţa mea, Maşenka ridică degetul arătător şi spune şoptit :
-Caută-mă......caută-mă.......
Vreau să-i vorbesc , să întind mâna , să o întreb .
Brusc se dizolvă în eterul azuriu din jurul ei . Parfumul şi glasul persistă :
-Caută-mă....
Vraja s-a rupt . Toba a tăcut . Mă revolt împotriva cerului şi a pământului , a mea. Greşisem . Cu câteva clipe înainte , greşisem ! Firele nu se leagă în Maşa . Maşenka e doar o haltă în desfăşurarea evenimentelor . Este ca şi noi ,plăsmuire iluzorie în plasa existenţei ;firele se leagă în tobă , în mesajul său , în glasul său răguşit.
-Ungaigakgak !
Aici trebuie să caut , în glasul şi în semmnele ei , în legendele ei şoptite numai iniţiaţilor .
Da ,da ,da am să o iau cu mine şi am să plec în Altai pentru o vreme . Acolo , o voi lăsa liberă să povestească ce vrea ea . Oricum , de existenţa banală nu mă mai leagă nimic . În gând se înfiripă spontan imaginea Maşei .
Îmi dau seama că nu pe Maşa o caut ci drumul înapoi spre rădăcinile mele,spre lumea de credinţă şi vis care continuă să existe indiferentă la transformările impuse de civilizaţie . Stau în mijlocul camerei şi nu simt trecerea timpului .Plutesc între două lumi de nu mai ştiu câtă vreme şi nici una dintre ele nu mă poate reţine .Mă captivează fiecare în felul său . Lumea visului , a revelaţiei şi lumea colorată a oamenilor . Sunt la fel , sunt simultane şi încă nu ştiu descântecul de trecere . Ca prin vis , îmi amintesc ceva din incantaţiile lui Kam . Orice ar fi ,eu am ales ; am ales experienţa trecerii , experienţa celei de doua lumi , celei de a doua realităţi şi sunt hotărât să rămân la marea întâlnire cu Nevăzutul .Ce preţ va avea ? Cine poate şti ?
Începutul este greu , mersul pe jos în lumea umbrelor nu-i o joacă . Pe rotundul tobei caut simboluri care să mă trimită acolo . Ştiu că trecutul este la stânga ; dar unde este stânga într-un cerc ? Privesc cu încordadre desenele . Ele îmi vorbesc fără încetare dar eu încă nu înţeleg nimic .Uneori îmi par frânturi de gând coerente . Ochii îmi alunecă spre margine .Acolo începusem să disting zodiacul şi ştiu că acesta ar trebui să înceapă cu zodia Peştilolr , dar simbolulu Peştilolr nu apare . Apoi descopăr planeta Neptun . Asta era ! Acesta este începutul ! Acest semn este cheia stabilirii trecutului şi viitorului , a umbrei şi luminii . Aşez toba cu semnul Peştilor în sus . Îmi dau seama că tot timpul m-am uitat la toba asta aiurea . Semnele erau la locul lor , clare , înşirate ca într-o carte dar eu le priveam ca pe un ziar întors pe dos .Luna şi Soarele se uită la mine acum din prejma Pământului . Planetele se aştern cuminţi pe orbitele lor . De unde vor fi ştiut cei care au făcut-o asemenea lucruri ?
În rânduri verticale , de o parte şi de alta a Soarelui şi a Lunii se aştern câte trei fascicule de rune .Nu le înţeleg . Sunt simple ,frumoase şi clare dar nu le pot descifra . Le ating cu mâna . Simt în ele un fior , un anume ritm care se cere eliberat . Un freamăt de melancolie , un zumzet care trece dincolo de eter şi se reclădeşte în mintea mea .Desenele se trezesc , se amestecă şi se ordonează după alte legi . Mă prind în hora lor ...
Sunt pe o stradă dintr-un oraş , la marginea unui trotuar şi mă pregătesc să traversez . Simt bordura sub tălpi . În faţă se văd clar şinele unui tramvai . Afară e seară şi umed . Din stânga , din intersecţie , se aude zgomotul şi se văd luminile galbene ale tramvaiului . Se apropie . În faţa mea , dincolo de şine , o tânără femeie cu o fetiţă de mână . Nu par a fi preocupate de apropierea tramvaiului . Îmi fac semne şi zâmbesc . Mă încordez la gândul că tramvaiul le va zdrobi . În ultimul moment , maşinăria o ia la dreapta . Femeia cu fetiţa se apopie de mine . Tânăra întinde mâna spre mine de parcă i-ar arăta ceva copilei . Fetele se opresc în dreptul şinelor . Nici eu nu le pot trece . O mireasmă plăcută de trandafiri învăluie locul . O recunosc . O ştiu deja.
-Maşa ! – şăptesc surprins –Te-am găsit , în sfârşit.
De sub borul pălăriei , Maşa zâmbeşte . Pare foarte preocupată.
-Trebuie să o duc pe Irina acasă . Să nu pierdem trenul !
Nici nu ştiu ce să spun ; ochii ei , faţa de o frumuseţe rară , toate mă fac să mă emoţionez .
-Merg şi eu la gară .
Maşa porneşte tăcută în susul liniei .Eu merg paralel cu ele la doar câţiva metri dar fetele par că nu mă văd . Râsul maşei sună ca un clinchet de clopoţel .Linia tramvaiului se aşterne între noi dar nici un vagon n-a trecut pe acolo . Nu pot recunoaşte oraşul în care mă aflu . Pare o amestecătură din mai multe alte oraşe prin care am trecut în viaţă . Maşa şi Irina urcă nişte scări către clădirea impunătoare a unei gări de modă veche . Nu au nici un fel de bagaj . Scările acelea îmi amintesc de Odessa . Imposibil ! Ce să caut eu tocmai pe malul Nistrului ? Pe măsură ce încerc să găsesc coordonate locului , imaginea fetelor se estompează . În ultimul moment înţelef că trebuie să-mi stăpânesc gândul . În acest joc , locul şi timpul nu mai au valoare . Sunt unde sunt , acolo unde trebuie să fiu . Mă uit după fete şi le văd lângă un tren aproape ascuns de aburii albi de la locomotivă ; parcă m-ar aştepta. Peronul pe care sunt ele este pustiu , nici impiegat , nici alţi călători . Urc şi eu .Ne regăsim în acelaşi compartiment . Irina mă străpunge cu o privire de smoală .Faţa ei pare şi mai albă aşa cum este încadrată de buclele negre ca abanosul şi de sprâncenele groase şi arcuite energic . Nu mă pricep la copii dar nici dacă m-aş pricepe nu cred că aş putea să-i stabilesc vârsta . Pare miniatura unui adult . Maşa , în schimb , e aidoma cu aceea de data trecută . Un înger blond cu soarele în privire .Ochii mari, verzi , sclipesc .Gura fină pare încremenită într-un zâmbet delicat .Respiraţia liniştită învolburează bluza din dantelă prinsă sub gât într-un guler înalt . Nu îndrăznesc să încep eu discuţia . O las pe Maşenka să spună primul cuvânt .
-Cum m-ai găsit ? – întreabă ea dintr-o dată .
Mă simt surprins . Tăcerea mea de câteva secunde pare să o descumpănească .
-Maşa , tu mă vezi ?
-Da .
-Mai înainte am avut impresia că voi nu mă puteţi vedea .
-Te-am văzut tot timpul dar trebuia să te aducem aici .
-De ce ? de ce în acest tren ? Ce semnifică el ?
-Nimic special . Este doar trenul vieţii tale .
-Maşa , ştiu despre tine din povestirea lui Anatol şi mai ştiu că trebuia să te găsesc şi să-ţi spun că profesorul a murit doar cu tine în gând .
-Ai vorbit mult cu Tolea ?
-Da . Ştii , m-a luat cu el în mlaştină şi mi-a arătat şamanii .
-Da .... , şamanii ...
Pare că ştie ceva . Toţi par că ştiu mai mult decât mine dar nici unul nu mă învaţă ceva special , o formulă , un descântec , o vrajă .
Maşa pare că visează . Ce vor fi reprezentând pentru ea aceşti şamani ? Dumnezeu ştie !
-De fapt , m-a dus în mlaştină , acolo pe insulă m-a lăsat singur cu Kam dar...
-Dar nici n-ai fost acolo . Nici un om viu nu poate ajunge acolo . Te-ai învîrtit în mijlocul casei tale , a casei mele de fapt ...
-Deci asta era : casa . Casa în care locuiesc eu conţine enigma acestor existenţe frământate...
Maşa nici nu bagă de seamă la vorbele mele . Ea îşi continuă destăinuirea ca o spovedanie fără de care sufletul nu i s-ar putea linişti .
-Când am plecat din Petersburg să-mi caut tatăl dispărut , profesorul cum îi spuneţi voi , aveam 20 de ani .
-Tu l-ai cunoscut pe Kam ?
-Da, îl ştiu , l-am întâlnit abia după ce am trecut apa .
-Maşa , Maşenka , unde mergem noi acum ?
-Nu ştiu ; merg cu trenul ăsta în fiecare zi dar nu-mi amintesc unde ajung . Ştiu doar că trebuie să duc fetiţa undeva .
-Nu este a ta ?
-Oh, da de unde !?
-Eu aşa am crezut .
-Nu .Nu este a mea . Eu am doi băieţi . Sunt cu mine . Sunt , trebuie să fie pe aici pe undeva ....
Pare să-i caute cu privirea pe culoar .
-Eşti foarte frumoasă , dacă îmi permiţi .
-Nici nu ştiu cine eşti !
-Sunt Victor ...
-Nu-mi spune nimic numele tău . Pentru mine eşti oricare dintre ei .
-Mă cam zăpăceşti .
-Lasă asta acum . Eu am tot încercat să găsesc ultimele însemnări ale tatei...
-Dar Tolea spunea că profesorul nu a scris nimic . Cele scrise sunt de după moartea lui .
-Victor , dacă îmi dai voie să-ţi spun aşa , asta nu contează . Eu voiam să citesc notele acelea dar nu pot .
-Sunt la mine pe birou .
-Sunt acolo dar eu nu le pot atinge şi nici nu le pot citi . Aşa e aici . Totul este vis .
-Da , asta devine o problemă dar se poate rezolva.
-Da , dar nu fără acordul tău .
-Pot să ţi le citesc eu dar să ştii că nu vei afla mare lucru din ele .
-Nu asta este important ci liniştea de a fi indeplinit ritualul şi faptul că după aceea nu voi mai fi obligată să iau zilnic trenul ăsta spre nu ştiu unde.
-Deci asta voia să-mi spună Kam ? Dacă nu îndeplineşti ritualul , sufletul tău nu se poate linişti şi vei continua să te porţi între lumi .
-Da .
-Trenul acesta nici nu există de fapt ....
Chipul Maşei , Irina , trenul , toate se transformă instantaneu într-un fum subţire albăstrui . Raţiunea , logica le destrămase.Doar vocea Maşei persistă cu durere :
-Ajută-măăă..... !
Mă trezesc stând în ploaie pe marginea gardului din faţa casei mele . Mă simt grozav de obosit,stors de vlagă. Trebuie să fac ceva . Să mă întorc în casă şi să ies într-un fel sau altul din acest joc . Simt cum nervii nu mai suportă tensiunea . Intru în casă şi în timp ce trec prin hol îmi arunc ochii în oglindă . Mă regăsesc acolo pe mine , omul , făptura de carne şi sânge care trebuie să fie aici, acum . Totul este neschimbat . Iau hotărârea finală :
-O chem , îi citesc şi ard totul ca să mă eliberez .
În timp ce mă apropii cu pas nesigur de birou , simt în nări parfumul de trandafiri .
-Eşti deja aici !
Dar de astă dată nu-mi răspunde nimeni .
Mă aşez la birou şi citesc filă cu filă , liniştit toate notele pe care le am în ordinea pe care cred eu că ar fi trebuit să o aibă .Simt cum sufletul mi se inundă de o bucurie şi o împlinire fără seamăn . Ştiu că ea este aici şi că prin glasul meu aude totul.
Ştiu şi o simt aproape dar nu mai doresc să se materializeze . O eliberez de lumea mea , de curiozităţile mele , de gândurile mele . Înţeleg cât îi este de greu să se întrupeze şi să ceară ceva de aici . Maşa îşi găseşte liniştea .
Citim amândoi şi Maşa îmi spune ceea ce nu se află prins în cuvinte. Îmi spune despre durere şi neştiinţă şi despre nebunia care se plăteşte scump .
Cu adevărat , jurnalul fusese scris de profesor iar Anatol salvase doar câteva frânturi care ajunseseră până la mine .De fapt , tânărul făcuse eforturi uriaşe pentru a păstra vie amintrea profesorului .
Ca întotdeauna , viaţa a fost nedreaptă şi aceşti oameni minunaţi care porniseră să trezească la viaţă vestigii ale unei culturi unice şi fermecătoare , au plătit îndrăzneala lor cu propriile vieţi înghiţite de nemiloasa Siberie .
Cât despre Kam , el este o călăuză, un spirit nemuritor care păstreaza vie memoria timpului.Kam este peste tot şi îl întâlneşti când te aştepţi mai puţin sau când sufletul ţi se rătăceşte pe cărările vieţii .
Ştiu că ultimul nod al tainei nu trebuie desfăcut , că vederea Neştiutului poate fi fatală , că unele lucruri te obligă să le adăposteşti adânc în suflet fără a le împărtăşi .Asta am învăţat de la Kam.
Strâng cu duioşie foile şi am senzaţia clară că odată cu ele îmbrăţişez toţi acei oameni care nu mai sunt . Le aşez cu evlavie între coperţile atlasului şi ies cu ele afară ca să le dau foc . Am înţeles că nu sunt pregătit pentru a păstra vie legătura dintre lumi . Am înţeles că trebuie să ies din joc . Poate altă dată !
Pe măsură ce focul mistuie mormanul de hârtie răvăşită de suflul flăcării , îmi regăsesc liniştea . Acum ştiu . Mă pot întoarce la viaţa dinainte şi de data asta o pot privi în ochi . Este a mea şi trebuie trăită aşa cum am trăit-o până acum . Deschid ferestrele şi las aerul toamnei să inunde casa .
Într-un colţ al camerei ,pe marginea frumosului covor afgan ,se odihneşte o tobă străveche de şaman siberian .
-Aşa drăguţo , la vară mergem în Altai !