Mă tot duc cu gândul înainte șiînapoi și descopăr de fiecare dată noi provocări,noi întrebări.Între toate acestea se distinge una care se repetă cu obstinație:de ce refuză lumea să vadă mersul îaninte și se cramponează să rămână acolo unde e?

Și de fiecare dată dau vina pe indiferență sau pe comoditate dar știu bine că nu este așa. Încă nu s-a atins pragul de conștientizare că lucrurile nu mai sunt cum au fost în trecutul imediat și că trebuie abordată o viziune nouă asupra  zilei de mâine. Numic nu mai este cum a fost:vremea,sentimentele,viziunea asupra viitorului,speranța,dar,dincolo de toate acetsea ,a murit VISUL.Oamenii nu mai au un  vis,nu mai au pentru ce merge mai departe.Mototarele lumii au fost puse pe zero,cu bună știimță de către niște scelerați care au dorit cu tot dinadinsul acest experiment.Întrebarea lor suna cam așa:CE SE VA ÎNTÂMPLA DACĂ LUMEA SE OPREȘTE ÎN LOC? Și s-a întâmplat:criza mindială din care cu greu încercăm să ne târâm afară. S-a întâmplat cî oamenii se ucid și se sinucid din lipsă de orizont și de speranță.S-a întâmplat că nici chiar cei care s-au îmbogățiy peste noapte nu au ce face cu banii lor și clachează. S-au întâmplat o mulțime de lucruri rele și acesta este doar începutul.Cum,oare,au ajuns acești teribiliști să dea o asemenea direcție dezvoltării planetare?Nu i-a văzut chiar nimeni sau nimeni nu li s-a putut opune? Mai degrabă varianta a doua.Gurile lor mari,glasurile puternice,obraznicia care îi caracterizează,impertinența au sufocat orice forma de opoziție. Dupa puțin timp a intervenit și marea lor unealtă :MINCIUNA.

Întrebarea este:de ce să ne facem că nu întelegem că am luat-o pe un drm greșit care s-a depărtat de cultură,de omenie,de echilibru ca să nu fac apel la celelalte calități ale umanității?

Ele sunt încă aici,lângă noi ,doar să vrem și le vom descoperi imediat.

Mă gândesc cu durere că acestea toate rămân în memoria fără margini a universului și că ,odată,cineva,din curiozitate sau din prostie le va repeta și tragedia va începe iar.

Nu mai departe,opoziția mută dar înverșunată față de abordarea bioenergetică,energetică de fapt a existenței.Îndată ce deschizi gura despre asemenea subiecte ,toti cei din jur incep să te privească ori ca pe un nebun ori ca pe un dușman.De unde această atitudine daca nu din inocularea cu bună știiință din partea unor grupuri temătoare că își vor pierde sclavii?

Eu voi continua sa sscriu,sa observ si sa mărturisesc pentru că viitorul poate fi frumos și bogat în fapte cu adevărat remarcabile cum ar fi plecarea mului pe alte planete sau descoperirea de noi corpuri cerești sau evoluția mai rapidă a tehnicii și tehnologie,sau extinderea matematicii,și așa mai departe.

Viața poate fi foarte frumoasă fără false necesități,fără știri fabricate aiurea doar de dragul minciunii și al exagerării,fără exacerbarea faptelor normale din viețile noastre,fără urletele și strigătele de neputință ale unor oameni dornici de afirmare cu orice preț.

Ei bine,ne vom revedea.....

Ne intoarcem din nou la Scoala de la Amarna,acest proiect care nu si-a gasit ecoul de care avea nevoie pentru a deveni subiectc de discutie.Pacat!

Scoala de la Amarna se doreste a fi un inceput de drum in autocunoastere si autoevaluare.Nu avem nevoie de nimeni pentru a ne descoperi adancurile sufletului.Nu trebuie sa ne indrume nimeni si sa ne spuna pe care cale sa o luam.Este destul sa avem o secunda de curaj si sa ne privim asa cum nu ne place sa ne vedem,sa nu ne mai idealizam.Atunci calatoria incepe si nu o mai putem opri.Despre Amarna se poate vorbi fara incetare ,se pot spune povesti frumoase sau triste,se pot face speculatii de orice fel de la filizofie la medicina.Pentru  mine, Amarna este un simbol.Un simbol de libertate de a gandi ceea ce vrei,de a vrea ceea ce poti si de a avea atat cat esti in stare sa castigi.Este un simbol de rupere a tiparelor.La fel cum Akenaton si-a asumat libertatea de a face un oras in desert si de a-i da viata,la fel am incercat sa dau viata unui vis in desertul vietii si sa-l fac sa traiasca.Si a trait.E drept,foarte putin si dand permanent dovada de debilitate dar ,prin faptul ca pentru cateva clipe a trait ,a demonstrat ca poate fi adevarat.Este ceea ce nu-mi pot scoate din minte.Dupa ce resuscitezi un mort si il vezi viu,nu mai poti opune rezistenta dorintei de a repeta experienta ,macar ca sa te convingi de realitatea acesteia.Amarna a trait si a rodit fara altoiri si fara interventii salutare din exterior,prin propriile sale puteri si vocatii.A invatat cativa oameni ca totul este posibil,ca sunt stapanii vietii lor si pot face exat ceea ce doresc.Apoi,a stat.Experimentul nu s-a oprit d ela sine si ar fi avut destula forta sa mearga mai departe,doar omul speriat de amploarea faptului l-a decapitat si acum isi roade fericirea distrugerii in liniste.Amarna este si va fi o piatra de hotar care nu se va narui sub valurile de ura si ranchiuna distribuite metodic de neputincioasi,de cei care nu pot depasi dorintele lor egoiste si meschine.Amarna este o idee si ideile nu mor.Eu o voi tine vie.Voi pastra flacara Amarnei atat cat voi fi eu si nimeni nu va ajunge la ea decat peste mine.

Aceasta scoala te invata sa existi,sa fii cu adevarat un om intreg la minte si la trup si sa ai incredere in fortele tale.Te poarta lin prin universul interior si cel exterior si te obisnuieste cu maretia spatiului cosmic pentru a vadea mai clar maretia din tine.Iti pune in palme puterea de a te opune sau de a accepta.Puterea de a alege si de a merge mai departe.Da, aceasta este deviza si crezul Amarnei  A MERGE  MAI   DEPARTE  !

Stiu ca nimeni nu citeste aceste randuri dar ma simt datoare sa le scriu pentru frumusetea si nobletea acelui inceput de drum care a fost mazgalit cu noroiul si mizeria unui suflet atins ireversibil de ego.

Si tocmai despre asta vorbea Amarna.Sa renuntam la ego,la adorarea propriului EU,la adorarea de sine si sa privim lucrurile asa cum sunt si nu asa cum le schimonosim noi din dorinta de a fi mai interesanti,din dorinta de a fi deosebiti.Nu tot ce nu este marturisit ,nu exista.Nu tot ce ascundem,nu exista.Nu tot ce inmormantam in tacere ,nu exista.Intr-o zi ,toate se vor revarsa cu putere asupra celui care le-a produs. Ne vom mira atunci de urmari.Ne vom mira degeaba.Ele vor fi ecoul actiunilor noastre si nimic mai mult.Si le vom merita pe deplin.

Amarna va renaste,dupa 5000 de ani,dupa 10000,dupa 1000 de zile sau 1000 de pasi.Ea va avea mereu de povestit legenda celui care a trezit desertul si din nimic a consttruit o cetate care a trait 50 de ani sau 50 de zile sau....50 de minute.

Vom lua incet textul de la inceput si vom descifra cele de dincolo de cuvinte.Repezisurile si momentele de odihna si ,toate,se vor deschide ca niste orizinturi nesfarsite in fata celui interesat.

SUFLETE   RĂVĂŞITE

Ca în fiecare dimineaţă,mă trezesc pe la şapte;dau perdelele la o parte şi deschid larg fereastra.Azi ,mă izbeşte în faţă aerul umed,înnecăcios al unei dimineţi de toamnă.26 octombrie.Ce poţi să faci pe o asemenea vreme?Cafeaua îşi împrăştie aroma tare în cameră;pe marginea scrumierei fumegă obosită o ţigară.N-am decât două alternative:rămân în casă şi mă cufund în melancolie sau plec aiurea pe străzi ca să pierd timpul.E prea devreme,totuşi pentru ieşit din casă!

-Toamnă nesuferită-bodogăn singur-măcar să nu fie aşa de umedă !

Ascult buletinul de ştiri,apoi rubrica meteorologică:va ploua !

-Mare scofală ! Cine nu ştie că în octombrie plouă ?

Nimic nu-mi place,nimic nu-mi convine.Mai precis, sunt cu fundul în sus.

-Hai,repede,îmbrăcarea şi la drum !

S-a făcut opt şi jumătate iar începând de pe la ora nouă,toată lumea se mişcă mai cu spor.Câteva raze anemice de soare încearcă în zadar să rupă cenuşiul cerului şi dau un aer şi mai trist momentului.Între timp,ceaţa subţire se sparge.

-Cheile,banii uşa ; gata !; am plecat !

Poarta cade grea din urmă.Vreau să merg încet ca la plimbare dar pasul se grăbeşte fără voie.

-Unde mă grăbesc ?

N-am nici o treabă anume ,dar merg în continuare repejor şi ca după un itinerar dinainte stabilit.Ceva mă împinge înainte.Bulevardul îşi prezintă ca de obicei viaţa lui trepidantă şi lipsită de sens.Unii vin,alţii se duc;se salută,se schimbă câteva cuvinte fugare şi  totul se rostogoleşte mai departe,Un colţ,două,o lungime de stradă încărcată cu vitrine,negustori cu mătura în mână în faţa prăvăliilor.Forme,culori,glasuri.Mergând aşa,mă gândesc să trec pe la nişte librării să văd ce mai e nou şi cotesc strâns la dreapta.La câţiva paşi de la colţul străzii,mă întâmpină în  uşa Anticariatului unde obişnuiesc să merg mereu,negustorul :

-Hei,bună dimineaţa coane'.Da' unde,unde ,aşa devreme ?

Vederea lui îmi dă o stare de bine.Ne cunoaştem  de multă vreme şi de fiecare dată când ne întâlnim, e o reală plăcere să stau de vorbă cu el.Bătrânel,cu bărbuţă mică,albă,perfect îngrijită,cu ochelari groşi şi bine prinşi în ramele negre,rotunde,este omul potrivit la locul potrivit.Degetele sale uscăţive mi-au deschis de  nenumărate ori cărţi al căror conţinut mi-a marcat existenţa.

-Bună dimineaţa,iaca am plecat din casă de plictiseală şi tocmai mă gândeam  să văd ce mai e nou.

-Apoi cu vreme asta...ştii ?

Dintr-o dată, tomul vocii sale devine misterios.Ochii îi sclipesc după lentilele groase.

-Ştii ? Tocmai şi-a scos madam S. biblioteca la vânzare.Cred că ar trebui să intri să vezi câte ceva !

Îşi freacă mâinile nervos,apoi îşi aşează bine pe corpul firav jecheţica din lână cafenie şi tuşeşte sec cu  înţeles.

-Gata nea'Antzoane;ia să vedem ce ai mata aici?!

Spun asta şi întind mâna spre uşa veche din lemn crăpat de vreme,cu geam din sticlă verzuie şi clanţă de bronz.

El se trage politicos mai la o parte ,parcă să-mi facă loc.

Înăuntru mă întâmpină parfumul dulce –prăfuit al cărţlor vechi adormite pe rafturi.Mai la o parte, o stivă de cărţi încă nearanjate se odihnesc la picioarele unui fotoliu vechi căptuşit cu catifea muştar.

-Stai,stai şi te uită poate,cine ştie ?

Apoi,ca din întâmplare zice:

-O cafeluţă ? Ceva ?; că tot n-ai alta de făcut.

Îmi place ideea şi aprob.Anton pune pe uşă tăbliţa cu  ÎNCHIS şi pleacă spre fundul prăvăliei să pregătească o cafea aşa cum numai el ştie.

Îmi scot pardesiul şi-l atârn de clanţa uşii de la intrare.Îmi frec mâinile să le ususc şi să le încălzesc şi mă aşez pe fotoliu.Alături e o măsuţă rotundă cu o broderie superbă pe ea ; de cealaltă parte a mesei,încă un  fotoşiu ca şi primul.Rafturile pline cu cărţi se întind până la capătul din spate pe o distanţă cam de patru metri.Acolo,după o draperie grea de pluş, ros de timp ,de culoarea tutunului,Annton oficiază ritualul cafelei.Se aude sfârâit,clinchet,în fine vine un miros extraordinar..

-Ia să vedem.

Mă uit la stiva de cărţi;sunt peste doouă sute.Fel de fel.Romane,filozofie,călătorii,zodiace,cine să le mai ştie?Iau una la întâmplare.Ce-am nimerit ?Un Homer editat în 1920.Deschid cartea şi nici nu apuc să citesc bine dedicaţia că apare Anton cu o tavă pe care aburesc două ceşti pline cu cafea.Afară s-a hotărât să plouă.Anton pune tava pe măsuţă şi mă îndeamnă:

-Hai,ia vezi,am mai ţinut aşa, pentru situaţii alese , câteva linguriţe de cafea bună.

Ridic cu evlavie ceaşca aceea care,în sine e o operă de artă.Nu mă mai satur apreciind calitatea lucrăturii,modelul,firul discret de argint strecurat printre flori şi frunze.

Las cartea deschisă cu faţa în jos peste teanc.În acel moment,privirea îmi fuge înspre baza grămezii unde descoperă ceva de un format mare,impunător.

Anton zice:

-A venit ieri la mine cu nepoat'sa şi le-a adus.Le-am luat la grămadă.A venit tânăra s-o ia în Franţa, la ei ,că nu mai are pe nimeni.

-A vândut casa ?

-Da ,şi noul proprietar o vrea goală.

-Le-ai luat ieftin ?

-Am dat cât a cerut.O ştiu de-o viaţă.Ştii,ea a fost mereu singură şi eu...la fel... şi...

Anton se îmbujorează câteva clipe.

-Chiar aşa,îmi amintesc că era mereu singură.

Iau una după alta câte o înghiţitură de cafea.E mai bună decât cea de acasă.Las ceaşca pe măsuţă cu grijă şi oftez;apoi zic:

-Ia să vedem ,ce-i aici !?

Mă aplec pe o parte spre cărţile acelea mari şi groase,dar nu ajung la ele decât cu vârful degetelor.

-Ei,se lasă greu...

-Cred că te aşteaptă  -zice Anton de parcă ar şti ceva dar ţine secret.

Mă ridic şi mă duc la stiva de cărţi cu hotărâre fermă de a scoate la iveală  volimele acelea.Încep să degajez cât pot ceea ce se află deasupra lor.Secundele trec şi  pe măsură ce mă apropii începe să mă macine curiozitatea.

În fine,trag cu putere de marginea uneia dintre ele.E un atlas geografic vechi,rupt,jumulit.Coperţile cartonate au fost cândva frumos legate în piele scumpă,cafenie.Au rămas doar petice.Pe prima pagină,o dedicaţie cu o scriitură frumoasă,cursivă şi o semnătură. Îl închid şi îl deschid de câteva ori .

-Pare din secolul trecut.

Vizibil bucuros de interesul pe care îl arăt,Anton zice :

-Cred că, după legătură ,e de prin 1900.

-Le-ai cercetat şi dumneata,nea' Antoane ?

Căzut pe gânduri,acesta răspunde melancolic :

-Da.. ,le-am văzut de prima dată,sunt trei.

-Hai,nu spune !

-Da.Sunt trei ;poate că unul dintre ele să fi lunecat mai în spate.

Mai deschid o dată atlasul.La început nu observasem mapele plic de pe interioarul coperţilor. O deschid pe cea din faţă cu speranţa că voi găsi acolo nişte hărţi vechi pe care să le înrămez pentru frumuseţea lucrăturii lor. Deja luasem hotărârea de a cumpăra cele trei tomuri ;cât putea cere pe ele? Eram un om cu destui bani ca să nu mă gândesc serios la preţ.Bunacuviinţă mă obliga oricum să cumpăr ceva, odată ce am trecut pragul magazinului şi am fost primit ca un oaspete şi un prieten vechi.De ce nu aceste cărţi?

Surpriză ! În loc de hărţi,din plic ies la iveală mai multe file scrise cu măna;mai caut şi mai găsesc.Găsesc şi în mapa din spate.Răscolesc repede după altele din celelalte volume.Alte file ! Multe,multe de tot ;cât încăpuseră bine înghesuite . Le privesc.Sunt scrise în limba germană veche,în alfabetul gotic cursiv.Cred că aparţineau celui care făcuse dedicaţia.Citesc.Sunt foi ale unui jurnal. Le pun frumos la loc,fiecare fascicol la locul său.

-Eu...iau atlasele astea !

Ochii întreabă iscoditori :Cât?

Anton mă priveşte;o lacrimă căt o boabă de piper îi joacă în colţul ochiului :

-Altceva pe bani ; astea de la mine.

Nu-mi vine să cred.Mă zăpăceşte întreaga poveste.Insist :

-Totuşi...!?

-Nu,te rog ia altceva cu ele dacă chiar vrei să laşi un ban.

Mă uit în jur,parcă nu  mai văd nimic.Aleg la întâmplare nişte cărţi de colecţie ca să valoreze ceva.

Scot banii şi plătesc.Mulţumesc pentru tot cu căldură şi dragoste.Când ridic tomurile în braţe, îl văd pe Anton fericit.Parcă ar fi fost copiii lui.Le împachetăm,le protejăm de ploaia de afară şi le ascund sub pardesiu.

-Salut,nea'Antoane,să ne vedem cu bine !

-Salutare !

Uşa se închide în urma mea şi tăbliţa " INCHIS " rămâne la locul ei.

Mă grăbesc spre casă cu comoara în braţe să văd ce conţin acele cărţi.

Ajung,deschid poarta,străbat aleea,urc scările şi intru în casă.Cu toate că e doar amiază,afară e întunecat.Aprind lumina şi mă aşez la birou să citesc.

Am citit totul,cam două sute de pagini,de două-trei ori.În primul rând dedicaţia mă punea în dificultate.Scria:" Prietenului meu  Anatol "; fără dată,fără alte adaosuri şi părea să fie un scris de femeie.

M-am  luat cu treburile şi am uitat pentru o vreme de atlase şi de jurnalul din ele.

După vreo săptămână,paşii m-au dus din nou pe la Anticariat.Căutam o altă carte veche.Era închis.Obloanele erau trase până jos şi n-au mai fost ridicate până în ziua de azi.

N-aveam pe cine să întreb despre Anton.Madam S. Plecase şi ea între timp.

Rămăsesem singur cu enigma acestor file de jurnal pe care,cu nerăbdare,încercam din nou să le ordonez cumva.La o lectură rapidă păreau disparate,răvăşite.Parcă se umblase printre ele în căutare de ceva şi fuseseră amestecate.Cel care căutase ceva în textele acelea cu siguranţă nu găsise.Cine ştie ?Nu conţineau date relevante despre o anumită încadrare în timp dar,dată fiind epoca editării atlaselor,se putea deduce cu aproximaţie perioada de început a secolului XX.

M-am hotărât să le recitesc cu răbdare şi să le aşez într-o ordine logică.Poate nu întâmplător ajunseseră la mine.Singurul lucru clar era că autorul lor a fost un bărbat care nu mai avea pe nimeni.După limba în care erau scrise era un intelectual şi aparţinea în mod sigur culturii europene.

După câteva pagini cu conţinut confuz legat de dispariţia unor rude apropiate sau părinţi,autorul alunecă în liste de lucruri ce par necesare pregătirii unei expediţii.

Le-am citit.Ideea refacerii itinerarului acestei expediţii reale sau imaginare,cum o fi fost ea ,începuse să mă fascineze.Textul lăsa impresia că expediţia fusese ceva real care se desfăşurase pe parcursul a cel puţin trei ani.Patru bărbaţi din care unul era numit constant şi enigmatic " profesorul "plecaseră într-o călătorie de câteva luni în Siberia. Nici măcar nu ştiu dacă era o călătorie de dragul călătoriei sau una cu un scop ştiinţific. Un singur om m-ar fi putut ajuta în dezlegarea acestei enigme şi acele nu mai era ; acel Anatol din jurnal ;poate posesorul jurnalului,poate iniţiatorul proiectului.Mă gândesc de ceva timp la personajul enigmatic despre care ştiu doar că are un scris frumos,impecabil şi de o gramatică ce vădeşte o cultură deosebită.Lunile trec şi într-o dimineaţă mă trezesc primăvara.Între timp alte şi alte lucrări,obligaţii,felii obişnuite de viaţă s-au derulat fără încetare . Jurnalul îngălbenit doarme neatins pe colţul biroului.Din teancul de file aşezate îngrijit una peste alta,una scoate spre exterior un colţ ca din întâmplare . Îl împing uşor cu vârful degetului.Colţul se îndoaie puţin dar rămâne pe loc.Aşa deci ! Nu-i nimic ! Am să-l aşez.Ridic binişor restul foilor şi încep să-l îndrept.Între timp ,ochii îmi cad pe câteva cuvinte scrise parcă de o altă mână...."dinspre Baikal vine iarna şi sunt încă departe de a putea pleca din tabără.Max şi Dean sunt foarte bolnavi...".

Parcă la celelalte lecturi nu sesizasem nici diferenţele de scris şi nici tensiunea din spatele cuvintelor.Deci omul care scria aceste cuvinte trecea printr-o încercare grea şi fiind singurul care lipsea din lista numelor,era în mod sigur Anatol. Aşadar, Anatol plecase într-o călătorie nebunească pentru acel timp,însoţit de alţi trei bărbaţi dintre care doi probabil englezi şi un al patrulea numit " profesorul ".

O rază de soare se joacă pe teancul de hârtii şi pe mâinile mele.Firişoare infime de praf  dansează în aerul călduţ.Din pagină se ridică  uşor o siluetă  subţire ca de fum.Încet,încet se conturează trăsăturile mari : trupul subţirel , hainele cenuşii care îl acoperă ,bocancii murdari . Capul acoperit cu păr bălai,răvăşit şi umed se remarcă prin trăsături fine , delicate . Ochii verzi , sclipitori , marchează o zonă de lumină sub fruntea înaltă . Sprâncenele drepte , blonde , trădează fermitate şi curaj . Personajul  vine parcă de pe un drum desfundat , mocirlos şi coboară din pagina veche direct în mijlocul camerei căpătând  concomitent dimensiuni normale.

- Max şi Dean vor muri , sigur vor muri , au malarie , ajută-mă , ajută-mă...

Totul devine straniu. Aerul vibrază ciudat .

-Tu eşti Anatol ?

- De unde ştii ? De unde îmi cunoşti numele ?

Devine nervos , agitat . Îşi frământă degetele unele peste altele . Apoi îşi trece mâna prin părul năclăit de apă şi noroi .

-Vine iarna şi vor muri toţi . Profesorul deja s-a dus .

Continuă să vorbească singur deşi mă priveşte cu ochi sticloşi  ; îmi dau seama că nu mă vede .

-N-am rezistat , n-am fost în stare să înfrunt Siberia .

-Anatol,tu eşti proprietarul jurnalului.

Îi vorbesc şi îl simt de parcă ar fi aievea.Mirosul greu de mlaştină răzbate din hainele lui.El există dar nu-şi dă seama deocamdată unde se află.Imaginea vibrează puternic.Ori de câte ori încerc să-i vorbesc,totul vibreză în jurul lui.

-Unde eşti Anatol ? Spune-mi ca să te pot ajuta.

-Sunt... nici nu ştiu unde sunt,undeva pe Obi sau pe un afluent al acestuia...nu mai ştiu,nu mai ştiu....

Imaginea vibrează atât de tare încât începe să devină confuză.Încerc să-l calmez ; trebuie să-l calmez.

-Anatol ,totul se va rezolva , linişteşte-te.Eu te ascult şi te văd . Te voi ajuta . Tu mă vezi ?

-Da.

Apoi devine şi mai nervos :

-Doar nu vorbesc cu fantomele !

Ritmul cuvintelor devine din ce în ce mai alert.Se înneacă dar continuă să vorbească.

-Te văd , eşti aici , eşti singura fiinţă vie din jurul meu...

Apoi starea de nervi se agravează ; lacrimi îi răsar în ochi.

-Şi Maşa,Maşa mă aşteaptă ...Maşa mea , Maşa mea...

În mod clar nu-i pot spune că de atunci au trecut mult mai mult de trei ani.Mă arunc nebuneşte în acest joc ale cărui reguli îmi sunt necunoscute. Întind mâna spre el.

-Vino  Anatol ! Vino mai aproape să-mi poţi spune mai multe.

El face un pas , apoi încă unul . Întinde mâinile . Acestea tremură vinete , pline de noroi ud .

-Hai , mai aproape , mai încearcă !

Ochii verzi fixează ceva ce cred că este imaginea mea . Se agaţă de această nălucă . Se caţără spre viaţă din abisul dintre lumi.

La rândul meu , întind spre el mâinile calde , vii , amândouă deodată . Şi miracolul se întâmplă . Ne-am atins . Ne-am găsit . Vibraţiile lui se liniştesc treptat . Devine tot mai material , tot mai om . Mai face un pas , un ultim efort .  Apoi , dintr-o dată , o mirare adâncă se deşteaptă  în pupilele lărgite.

-Unde sunt ?

Confuzia îl cuprinde concomitent cu o undă de bucurie şi speranţă.

-Cine eşti ?

Vorbeşte repezit şi când se grăbeşte , limba în care se exprimă devine imprecisă . Se bâlbâie .

-Unde te vezi Anatol ?

-Într-un birou . Cine eşti ?

-Sunt un om bun , un posibil prieten al tău.

-De unde îmi ştii numele ?

-Din jurnalul tău ascuns în coperţile atlaselor .

-Atlasele , da , atlasele , le-am uitat în cârciumă . Da , da , atlasele.

-Şezi Anatol !

Îi arăt scaunul din faţa biroului. Se uită la tot ce-l înconjoară.

-Lucrurile astea... în ce timp sunt ?

Devine gânditor.

-Nici nu te-am întrebat cum te cheamă !?

-Victor.

-Aşa deci,da ,bine...

Pare să se liniştească.Îmi întinde şi cealaltă mână,îmi cuprinde degetele ,se sprijină de mâinile mele ca să se aşeze ca un om foarte obosit pe scaunul pe care i l-am arătat.Apoi , dă drumul mâinilor şi îşi trece degetele prin păr.

-Pentru tine sunt Tolea , prietene.

Vorbeşte tot repejor,precipitat.Nu ştiu cum să-l fac să se liniştească.Dacă rămâne agitat va fi foarte greu să-şi amintească ceva clar.

-Tolea,eşti bine,eşti la mine acasă ,la Tobolsk.Linişteşte-te şi aminteşte-ţi ultima oprire.

-Mai clar . Nimic nu poate fi mai clar  ; toţi sunt morţi .De pneumonie,de malarie,Dumnezeu mai ştie !

-Tolea , spune-mi , ai trecut prin Tobolsk ?

-Nu,n-am ajuns,dacă ajungeam... !

Apoi repetă ca pentru sine :

-Tobolsk,Tobolsk...localitatea asta vine pe Irtâş iar Irtâşul e afluent  al Obiului...

-Da,da,ce-ţi spune asta ?

-Un afluent al Obiului,da,da...mlaştinile Irtâşului ,da ,da...ne-au dat gata  !

Ochii lui caută undeva departe , în gol . Pare mişcat şi ca trezit dintr-un vis :

-Victore,eu vin de dincolo ! Aşa-i ? Aşa-i ?

Se agită.Nu-i bine. Abia se stabilizase

-Stai omule,stai liniştit.Aşa-i,vii de dincolo,dar acum eşti aici,întreg, viu.

Scăpasem cuvântul şi aproape că îmi părea rău.Reacţia lui însă a fost neaşteptat de bună. Un surâs ! Un surâs a înflorit în ochii tulburaţi de amintiri cumplite.

-Kam , avea dreptate  Kam , mi-a spus el ceva dar eu ...

-Kam ?

-Da. Kam mi-a salvat sufletul şi mi-a spus că voi reveni....am crezut că nu înţeleg ce-mi spune . Vorbea greu ruseşte .

-Ştii...

N-apuc să continuu vorba.

-Tu ai găsit atlasele şi foile acelea sau ţi le-a dat cineva anume ?

-Mi le-a dat Anton,un anticar din  oraş care a dispărut după aceea.

-Kam spunea că acela care le va găsi şi va înţelege ce conţin ele mă va readuce la viaţă .

Se ridică precipitat de pe scaun şi aşa cum eram în faţa lui ,în picioare,mă cuprinde în braţe.Îmbrăţişarea lui este reală,puternică.Începe să plângă ca un copil.

-Îţi mulţumesc...îţi mulţumesc,frate..

Cuvintele i se înneacă în gât.Mă tem să nu se destabilizeze de emoţie dar el rezistă.E aievea,în casa mea ,în braţele mele, plin de noroi rîu mirositor.

Ne aşezăm fiecare pe câte un scaun,faţă în faţă.Pe locul de unde s-a ridicat au rămas urmele de noroi pe covor.

O lume cu totul nouă mi se deschide în faţa ochilor.Până la urmă , cel care trebuie să reziste şocului şi care se simte nepregătit , sunt eu.Anatol se linişteşte.Aerul din cameră nu mai vibrează.Mi se pare că visez.Multe lucruri despre întâlnirile cu sufletele morţilor nu ştiu dar simt că după această întâmplare voi învăţa .Repet întrebarea :

-Cine este Kam ? Din câte ştiu eu înseamnă şaman sau vraci.

-Da,da,da

Vocea i se umple de buburie.

-Da,şamanul,bărbatul acela care...stai puţin,Victor,tu n-ai de unde să-l ştii....Victor...în ce an suntem ?

Pe măsură ce rosteşte ultimele cuvinte ,devine tot mai lent în vorbire.

-În 2000.

-Cât ???

Sprâncenele blonde se ridică cât pot de sus.Fruntea lină se brăzdează de  nenumărate cute.

-2000

Repet calm.

-Aşa mult !?

Apoi tace câteva secunde iar eu nu îndrăznesc să-i întrerup tăcerea.

-Tu ştii când am murit eu ? Te gândeşti ,oare ?

-Să-ţi spun drept ,nu ştiu. Cărţile par să fie de prin 1900.

-Aşa-i,ai intuit foarte bine.

Se gândeşte puţin în tăcere ca înaintea unei destăinuiri.Apoi spune liniştit:

-Am murit pe 26 octombrie 1903 în mlaştinile Irtâşului, într-un cătun cu câteva suflete,oameni  simpli,primitivi care trăiau la mila Mamei Naturi şi a lui Dumnezeu.

Înainte de a pune eu vreo întrebare,Tolea continuă :

-Am ajuns acolo singur ; pe ceilalţi i-am îngropat pe drum,unul câte unul. La rândul meu , eram foarte bolnav . Făcusem pneumonie .Atât am apucat ; să ajung şi să văd acei oameni necăjiţi şi luminaţi care au încercat să facă tot ce au ştiut mai bine pentru mine. Plămânii îmi erau nenorociţi complet . Foamea şi ploile m-au terminat. Atunci a venit Kam şi mi-a şoptit că numai sufletul mai poate fi salvat.

-Tolea,Tolea cum a îmceput totul ?

-Aaaa , a început frummos.Ştii,eu sunt geograf şi toamai plecasem în Mongolia ca să scriu o carte despre ţara aceea minunată.

-În Mongolia ?!

-Da.

- Ştii ceva ?

-Ce ?

-Cred că ar trebui să laşi la o parte hainele astea murdare de pe drum...

Zâmbeşte.

-Uite ce murdărie am adus pe bocanci !

-Poţi să te şi speli.

-Da,da...sigur că da.

-Şi spune-mi,acum în ce stare eşti ?

-De unde vrei să ştiu ? Voi afla,vom afla împreună . De fapt nici nu contează pentru că eu nu exist cu adevărat.

-Cum aşa ? Uite,vorbim amândoi de ceva timp..

-Ştiu şi eu ?

-Te-am atins,Tolea ; ţi-am simţit mâinile ş atunci când m-ai îmbrăţişat ţi-am simţit forţa,puterea.

-Da,Victor,dar vezi tu , sunt momente în care  memoria mă părăseşte,nu mai înţeleg ce-mi spui sau pur şi simplu nu te mai aud.

-Tolea,Tolea,tu crezi că-i puţin lucru să revii la viaţă după atâta timp ?

-Nu cred,dar simt că sunt încă o formă instabilă.

-Atunci lasă,hai să te cureţi şi să încercăm amândoi,în timpul dăruit de Dumnezeu să legăm firele poveştii tale.

Se ridică sprinten şi mă aşteaptă în mijlocul camerei.Pornim amândoi spre baie şi mă sperie puţin gândul că la contactul cu apa totul poate să dispară. Şi cu mâncarea cum o mai fi ?

Mi-e frică să-l las singur în camera de baie şi în acelaşi timp mi-e jenă să stau cu el.Las uşa deschisă şi mă retrag pe un fotoliu la câţiva paşi mai încolo.Mă aşez în timp ce apa începe să curgă , mai întâi timid iar apoi cu putere.Un miros greu de pământ  se răspândeşte în holul băii.Umorul meu îmi joacă feste;gândesc :" ăsta se dizolvă picătură cu picătură !".

Ca un răspuns la dilema mea,Anatol flieră uşurel de sub apa duşului şi fluieră frumos. Iese repede . Abia am timp să-i dau nişte haine uscate.Arată mult mai tânăr şi mai civilizat,poate chiar trădează mai multă educţie decât la prima vedere.Hainele mele nu i se prea potrivesc.Sunt mai largi decât trebuie.Cele vechi trebuie aruncate la gunoi;nu mai sunt bune de nimic.Papucii de casă sunt singurii cu care se poate încălţa.Are picioare mari.

-Fumezi,bei,mănânci ?

-Făceam de toate,aş încerca să văd dacă mai merge.

-Lasă,vedem noi.Spune-mi ce-i cu jurnalul ?

Îşi trece degetele răsfirate prin părul mătăsos.

-Jurnalul,aşa,să vezi cum a fost . De fapt nici nu-i un jurnal adevărat. Când lucrurile au început să se înrăutăţească,am scris câte ceva până s-a terminat hârtia.

-Aşadar oamenii pe care îi regreţi acolo sunt de fapt tovarăşii tăi de călătorie.

-Da,ei sunt.

-Eu am crezut că-i vorba despre nişte rude.

-Aaa,nu ,eu nu am rude.

Se corectează repede.

-Eu nu aveam rude. Am fost singurul copil la părinţi şi nici ei nu mai aveau fraţi sau surori

-Interesant !

-Ce e interesant ?

-Alegerea destinului.

-Da ,acum mi se pare şi  mie la fel.

În timp ce conversăm,mergem agale spre sufragerie.E deja amiază şi eu n-am apucat să desfac draperiile greale de mătase galbenă din faţa ferestrelor.

Uşa se deschide uşor şi intrăm în camera inundată de lumină galben-mierie.

-Fă-te comod , te rog ; ca la tine acasă ,te rog .

Mă duc spre peretele cu ferestre largi şi desfac încet perdelele.Lumina de afară e  mult mai tristă decât cea din încăpere.Primăvara timpurie aruncă umbrele întunecate ale copacilor dezgoliţi departe peste pământ.Albastrul cenuţiu al cerului stă martor naşterii şi risipirii norilor albi.

-Pot să deschid fereastra ?

Nu pot nega că l-am întrebat cu teama că  aerul şi lumina îl vor deranja.

-Sigur că poţi –îmi răspunde cu glas plăcut,moale,calculat –acum sunt pe deplin viu,Victor.Apa m-a întărit.Mă mir şi eu de toate câte se petrec !

-?!

Nu ştiu ce replică să aştept.

-Hai să fim naturali.

Ridic puţin spre tâmplă mâna stângă în semn de apobare.

-Bine,omule.

El surâde şi continuuă:

-Dar vei afla şi despre misterele astea la timpul potrivit.

Prins de emoţia destăinuirii ,îmi caut aiurea de lucru prin cameră.Tolea pare de data asta mai liniştit decât mine.Se ridică din scaunul pe care şedea şi se  duce cu paşi degajaţi către fereastra deschisă.Pare că nu se mai satură să tragă în piept aerul rece.În zare se văd grădinile vecinilor.

-Încă n-au înflorit merii.

-Încă nu,e prea devreme ,e aprilie.

-Aşa cum era când am plecat din Mongolia.

-Tolea,zi-mi şi mie ,aşa ca între bărbaţi,nu te miră nimic ?

-Nu,şi îţi spun şi de ce.

-De ce ?

-În tot acest timp am fost peste tot pe unde a umblat ceea ce numeşti tu jurnal.L-am urmat pas cu pas.Am stat lângă cei care l-au avut,l-au dat,l-au deschis.

-Şi de fiecare dată aşteptai cu înfrigurare să-l citescă cineva,să spargă codul.

-Da,aşa a fost.Kam transformase acele cuvinte într-o vrajă.El nu ştia să scrie sau să citească,Doamne fereşte,dar semnele îi vorbeau dincolo de convenţia lor.Unii chiar începuseră să citească dar l-au dat repede la o parte.Nu venise timpul.

-Nu venise,nu.

Ne aşezăm fiecare unde ne place.El,într-un fotoliu larg şi adânc.Eu,pe o canapea în faţa lui.

-Ei !?

-Ei,eram la Djargalat în vestul Mongoliei.Primisem cu două luni de zile în urmă o sumă frumuşică de la o editură din Anglia pentru nişte poze destinate unui almanah.Şederea în Mongolia fusese departe de a-mi consuma fondurile.Apucasem să trimit prin curier de la Ulan-Bathor materialele şi acum eram un om liber.Străbătusem ţara până în regiunea lacurilor Hara-Hurgus ,renumită pentru pitorescul său.La Djargalat era târg mare şi m-am dus şi eu de gură-cască.Într-o cârciumă improvizată într-o baracă, am cunoscut trei bărbaţi. Erau înfierbântaţi de băutură şi vorbeau tare când în engleză,când în rusă .Rusa lor era vai de mama ei dar se puteau înţelege aproape toate cuvintele.Erau,după aspect,oameni de bani-gata,veniţi pentru aventură.Niciodată nu i-am întrebat dacă mai aveau şi un alt scop, mai serios, în spatele lor.În jurul lor erau mongoli de pe ambele părţi ale frontierei.Unii dintre ei vorbeau ruseşte şi povesteau despre frumuseţile fără seamăn ale defileului Irtâşului,despre vânatul bogat din anul acela şi despre tot felul de minunăţii legate de şamani şi vraci care făceau minuni după minuni.

-Izvoarele Irtâşului sunt între Altai şi Targabatai,dar foarte repede adună fel de fel de torente pornite din gheţari.

-Păi,Altaiul cu cei 4500 de metri la vârful Beluha are mulţime de gheţari; şi mai e şi paralela de 50 care nu-i chiar caldă.

-Aşa,că doar ştiu şi eu oarecum lucrurile astea .

-Sunt până acolo cam 1000-1500 de kilometri ;dar să lăsăm asta.Din vorbă în vorbă şi din pahar în pahar,ajunsesem cel mai bun prieten al profesorului. Cum mă uitam aşa,către el ,numai ce dintr-o dată zice :

-Toleo,hai să pornim împreună pe valea Irtâşului până la Tobolsk.Pun eu banii de călătorie !

Aburii beţiei şi poveştile mongolilor despre oameni ciudaţi care trăiesc departe de lume şi civilizaţie îşi făceau efectul.Că hâr,că mâr ,cum n-aveam ceva mai bun de făcut şi nici chef să mă întorc acasă,mă prind părtaş la o asemenea nebunie. Mai bem un rând şi ne hotărâm să plecăm a doua zi ca să nu mai fie timp de răzgândire.Era primăvară timpurie şi ne gândeam că 3-4 luni ne ajung să străbatem drumul până la Tomsk ,mai ales că am fi mers ,în general ,tot la vale.

-Dacă ai fi  ştiut ce te aşteaptă ?!

-Dac-aş fi ştiut ? ei bine,tot aş fi plecat.Eu mă satur repede să stau într-un loc.Ne-am luat carne uscată,făină,sare,zahăr,chibrituri şi ceai.

-Că tot veni vorba,nu bai un ceai ? Sau poate, o cafea ?

-O cafea,dar o fac eu.

-Nu-mi spune că ştii să faci cafea !

-Cum să nu !

-Un singur om în viaţa mea făcea cafea fără egal.

-Cine ?

-Anton,anticarul de la care..

-De la care ai cumpărat atlasele acum un an şi mai bine şi care ştia de jurnal şi nu ţi-a spus.

-Îl cunoşti ?

-Sigur că îl cunosc.Am fost mereu aproape din ziua în care a ajuns jurnalul la el .

-Când l-am  căutat să-l mai întreb câte ceva nu mai era de găsit iar prăvălia a rămas închisă până în ziua de azi.

-Ţi se pare.

-Cum mi se pare dacă eu trec pe stradă şi văd închis ?

-Îţi spun eu;ţi se pare.Anton e tot acolo şi e la fel de prietenos şi primitor; tu eşti altul . Tu ai pătruns puţin câte puţin în altă lume.O lume refuzată profanilor.O lume de neînţeles pentru ei.

-Stai,stai,stai ; să nu exagerăm. Ştiu că într-un oraş de provincie şi cu un cerc restrâns de preocupări e uşor s-o iei razna dar.... ; sau , poate, tu ai dreptate.

-Să-ţi spun mai departe despre expediţie,cu celelalte ai să te lămureşti singur la timpul potrivit.

-Iar chestia asta cu timpul. Mă cam plictiseşte.Există oare pentru fiecare lucru sau faptă un anume timp potrivit,un anume timp al lui sau al ei ?

-Mai mult decât sigur.

Ochii i se luminează de filmul amintirilor. Apoi priveşte pofticios spre bar :

-Cafeaua ?

-Ei,da,mai că era să uit.Imediat.

Mă duc şi aduc două ceşti pline cu cafea proaspătă,fumegândă.

- Ei,acum să-ţi povestesc mai departe.Dar,înainte de toate, să ştii că nu am venit înapoi pentru o altă viaţă ci  doar ca să povestesc cuiva întreaga aventură şi să dau de capătul drumului. Trebuie să spun cuiva ce am văzut şi am trăit eu .

-Tolea,să nu fim patetici. Acum eşti aici şi vei rămâne căte zile ţi-a lăsat Dumnezeu de trăit la a doua socoteală.

-O vreme bine măsurată ; foarte bine măsurată . În fine. Eram toţi patru la Djargalat cu bagajele gata încărcate pe măgari .Am pornit spre izvoarele Irtâşului dimineaţa devreme.Perspectiva era fantastică.Pantele abrupte ale munţilor se continuau cu dealurile împădurite.Crestele albe ale Beluhăi ne străjuiau în dreapta la N-E.Pe nesinţite,pădurile neumblate de picior omenesc  ne-au înghiţit în adâncul lor .De multe ori a trebuiut să ne croim drumul cu securea printre tufişurile care sufocau locul.Păsările şi sălbăticiunile erau suverane.Armele atârnau la obâncul măgarilor şi nu trebuia să facem uz de ele.Eram înfierbântaţi de spiritul aventurii şi nu simţeam frica .Nici oboseala nu o simţeam.Am mers câteva zile fără să ne dăm seama dacă am întâlnit izvoarele sau nu.Ape erau risipite peste tot.Tabără după tabără se succedau cu focurile de noapte, cu prepararea hranei şi cu bucuria drumului.

-Aşa-i fiecare început.

-Ei,da,asta aşa-i .

-Când au început greutăţile ?

-Cred că la începutul celei de-a treia săptămâni de la plecare.

-Nu prea ţineaţi socoteala zilelor.

-Era prea aproape.

-Ei !

-La un moment dat ,pe când bănuiam că o apuşoară mai măricică era ceea ce căutam,dă bunul Dumnezeu şi se strică vremea .Aşa,din senin .Începe să plouă.Punem tabăra,adăpostim ce era de adăpostit şi ne punem pe aşteptat în speranţa că va trece.

-Eraţi deja bine puşi pe drum şi nu  mai puteaţi da înapoi.

-Şi nici n-am fi vrut.Numai că ploaia aceea a ţinut mai bine de o săptămână.Totul era ud,alunecos,mustind. Nu mai puteam aprinde focul. A trebuit să ne urnim din loc şi mergeam acoperiţi cu foile de cort.Dar şi acelea erau ude. Am dat drumul înapoi măgarilor şi oamenillor care îi însoţeau.De fapt ,ei n-au mai vrut să continue şi ne-au sfătuit şi pe noi să abandonăm.Aşa că am rămas în ploaie,în pădure,înconjuraţi de o mulţime de lucruri grele şi ude şi de frig.Aveam destulă carne dar nu aveam foc.După câteva zile de post,am hotărât să mâncăm carne crudă.Asta a fost nebunia cea mare.Ne-am înbolnăvit toţi.Profesorul,mai ales,s-a umplut de buboaie şi s-a umflat.Avea febră mare.Delira.Într-o dimineaţă l-am găsit mort.Nu avea acte asupra lui dar avea o mulţime de bani ruseşti.I-am luat.În buzunarul de la piept avea o singură fotografie a unei fetiţe pe care scria "draga mea,Maşa ".Atât.Nu vorbise niciodată despre ea sau despre gradul de rudenie care îi lega.Nici nu mărturisise ce văsrtă are el.Pe tot parcursul , glumise şi vorbise cu noi fără încetare.Era sufletul expediţiei;bea mult,bea fără oprire parcă voia să uite ceva.Nici ceilalţi nu ştiau prea multe despre el. Doar că era profesor de antropologie la nu ştiu ce universitate şi că dorise foarte mult să cunoască vechile culturi din podişul şi munţii Altai.

-Şi ce-aţi făcut cu el ? Atrebuit să-l îngropaţi pe undeva.

-Asta am şi făcut.L-am îngropat la marginea pădurii pe malul drept al Irtâşului.Uneori mă gândeam:"ce religie o fi avut ?".

-Tolea,dar după ce ai trecut dincolo nu l-ai regăsit ?

-Nu.Pentru că eu nu am trecut încă dincolo ,ci am rămas suspendat între lumi.Voi trece când îmi voi îndeplini misiunea şi atunci sper să-l regăsesc. Dacă aş fi trecut de-adevăratelea ,n-aş mai fi putut reveni. Kam spunea că dacă treci de tot nu mai ai memorie.Aşa. Ploaia s-a oprit la o vreme.Toţi eram bolnavi. Carnea aceea udă,poate chiar putredă,ne-a făcut nespus de rău.Febra era la ea acasă şi începuseră să ne apară şi nouă buboaie.În faţă se zărea deja stepa.Irtâşul adunase tot ce putea aduna de pe versanţii abrupţi şi era mare.Am rămas pe malul drept.Ne târam răpuşi de frisoane.Nu mai ştiam şirul zilelor şi nopţilor căci totul ni se părea o noapte fără sfârşit.Lui Max i-a venit ideea să mâncăm cărbuni stinşi.Părea să-i mai aline durerile. Nici votcă nu mai aveam.Ne-am rătăcit în mlaştină.

-Înfiorător ! Mlaştina –i  nemiloasă pentru cei care nu o cunosc.

-Aşa-i,aşa-i dar noi eram tineri şi nu gândeam la ce ne poate aştepta.Apă şi mâncare nu mai aveam.Sacii cu haine şi ceva alimente îi pierdusem pe drum în ghearele febrei. Aveam doar câte un băţ lung cu care încercam adâncimea apei.Stuful şi papura aveau doi metri.Ici,colo câte un copac căzut în smârc putrezea şi scotea bule de aer.Era înfiorător.Credeai că vorbeşte cineva. Mirosul era îngrozitor.Cerul părea că se rostogoleşte dintr-o dată peste pământ.Zgomote,tăcere,foşnete.Pe mine mă cuprinsese o stare de nebunie şi urlam.Eram aproape unul de altul şi cu toate astea,Dean a dispărut dintr-o dată fără urmă.

-Dumnezeu să-l ierte ! Urât mormânt !

-Am început să urlu şi mai tare.Nu aveam unde să ne oprim sau să ne aşezăm.Soarele începuse să-şi înmoaie lumina.Eram uzi.Tuşeam.Aveam febră.Max,fară veste începe să bea apă din baltă. O linişte totală s-a aşternut ca un giulgiu.Părea că totul s-a oprit în loc.Părea că viaţa însăşi nu mai poate continua această cursă nebunească.Dintre tulpinile de stuf a apărut un om.Am crezut că delirez.Aşteptam să mă prăbuşesc din clipă în clipă când,din spatele lui ,mai apare unul. Apoi altul.Am leşinat.Max mi-a povestit asta până să moară dar eu nu-mi amintesc.Ne-au dus cu ei pe o potecă bună de mers dar ascunsă sub apă.

-Erau oamenii mlaştinii,se vorbeşte mult despre ei ; sunt misterioşi. Să ştii că ,deşi sunt din partea locului,nu i-am văzut niciodată.

-Eşti de aici,Victore ?

-Da,sunt din Tobolsk.Toţi ai mei au trăit şi au murit aici.Pe mine m-au trimis la şcoală la Moskova.Am stat ce am stat acolo ;pe urmă m-am întors şi de atunci n-am mai plecat.Unde să mă mai duc ?

-Lasă Victore,nu contează ;important e că ştii şi crezi ce-ţi voi spune mai departe.

-Ia,zii !

-Într-adevăr , erau oamenii mlaştinii .Aşezarea lor era pe o insulă .Aveau cam  de toate : căsuţe ,bărci,lemn ,păsări , vânat.Erau foarte puţini şi mai ales foarte puţine femei.Nu aveau copii.Bărbaţii erau mereu plecaţi la vânătoare .Aveau trăsături frumoase şi nu păreau sălbatici,aşa cum vorbeşte lumea. Regulile de funcţionare ale aşezării erau respectate de toată lumea de bunăvoie . Ei puteau pleca şi reveni oricând pentru că ştiau drumul, dar noi ne simţeam prizonieri.Vorbeau un fel de rusă arhaică ; oricum te puteai înţelege.Kam era şeful dar un fel anume de şef fără pompă şi strălucire.

-Kam era şamanul;doctor,judecător,învăţător,preot,tot...

-Da,şi ne-a luat pe Max şi pe mine în grija lui.Ştiau despre noi de multă vreme ,de când intrasem pe teritoriul lor ,dar ne urmăriseră mişcările în linişte.Ştiau de moartea profesorului.Ne-au întrebat dacă vrem să-l scoatem pe Dean din mlaştină.La ce bun ?

-I-auzi ! Puteau aşa ceva ? Dar cum ?

-Nu ştiu,nu i-am lăsat să facă asta.Apoi ne-au întrebat dacă vrem să ne aducă bagajele lăsate pe drum.Am rămas uimit cât de liber se mişcau în acest teritoriu care nouă ni se părea atât de ostil. Ştiau multe,despre toate cele care sunt pe lume dar mai ştiau şi despre stele şi buruieni de leac ,şi despre un anume Timp sau cum îi spuneau ei Vreme.Fumau cânepă şi nu beau alcool.

-Din câte îmi spui tu,erau un amestec foarte ciudat de civilizaşie şi preistorie.

-Da,şi am stat înrtre ei trei ani şi mai bine.

-Cum aşa ? Parcă aveai malarie şi asta te ucide repede fără medicamente.

-Ei vezi ? Dar acolo aveau chinină din nu ştiu ce ierburi şi îngrijirile lui Kam.

-Trei ani e mult Tolea,e foarte mult.

-Nu-i atât de mult dar atât s-a putut el lupta cu boala.Tot drumul făcusem numai prostii şi pe lângă malarie mai aveam şi pneumonie şi nu mai ştiu câte altele.Max,care a băut apă din mlaştină s-a îmbolnăvit cumplit de dezinterie şi asta l-a slăbit de tot.

-Şi finalul ?

-Finalul a fost de tuberculoză.

-Era multă umezeală acolo ?

-Ploua şi totul era ud dar ei nu se îmbolnăveau.Mai erau şi zile bune.Iernile erau fără sfârşit.Mă rog.

Melancolia lui se cufundă în abisul memoriei . Tresare ca trezit din somn şi revine la viaţă .

-Am recuperat  bagajele uitate sau rămase pe drum.Mă bucuram ca un copil pentru fiecare lucru ca de cea mai de preţ comoară.Cu timpul ,am înţeles că acolo ele nu valorau nimic dar mă ţineau legat de o lume care fusese a mea.

-Tolea ....eu....sunt singur pe lume .N-are cine plânge lipsa mea .Ce-ar fi să refacem drumul şi să căutăm oamenii aceia,poate mai sunt acolo ?!

-Să ştii că ai dreptate.

-Acum e mult mai uşor;sunt multe drumuri de apropiere şi  nu pare aşa de departe de Tobolsk. Eu sunt sănătos şi rezistent.

Mă cuprinsese o stare de agitaţie.Nerăbdarea mă chinuia.Aş fi pornit chiar în seara aceasta.

-Mai ştii măcar direcţia ?

-Păi,în general,de la Omsk cam 80-100 de kilometri  spre stânga,cum am merge noi.

-Ce zici ?

-Zic că s-ar putea să nu mai fie nimic acolo.Merită totuşi să încercăm.

-Aşa,şi abia după aceea ne aşezăm împreună şi scriem o carte.

-Eu zic să facem din jurnal scheletul acestei cărţi.

-Fie cum zici tu , dar de data asta s-o organizăm ca lumea.Cu mine va fi ce va fi dar tu trebuie să trăieşti şi să scrii cartea asta.

-Oh , Tolea ,mereu eşti atât de patetic !

-Hei , omule ,toate au rostul lor ;şi patetismul ,şi lacrimile şi bucuria dar mai ales credinţa.

-Şi taina ,Tolea ; şi taina cea de nepătruns care odată ieşită la lumină pentru tine trebuie păstrată cu mare grijă.

-Atunci nu ne trebuie nici o pregătire . Dacă va fi să găsim acel loc ,îl vom găsi şi dacă nu , atunci ne vom pierde definitiv în imensitatea mlaştinii.

-Poate că ai dreptate...;ştiu şi eu ? Deci închidem uşa şi plecăm?

-O închidem dar nu o ferecăm, căci tu te vei întoarce aici.

-Şi tu ?

-Eu îmi voi termina călătoria şi o voi găsi pe Maşa să-i pot spune că profesorul se gândea numai la ea.

-Dar,Tolea,Maşa cred că a murit de mult !

-Crezi ?

Am plecat cu noaptea în cap.Nu mi-a trebuit nici somn , nici hrană.De la Tobolsk la Omsk a trecut foarte repede.Pe tot parcursul,Anatol a fost tăcut şi a stat cu ochii mai mult pe fereastra vagonului.Privea curios şi parcă încerca să reţină cât mai mult din tot ce-l înconjura . Mai puţin era atent la oameni şi la discuţiile dintre ei.I-am respectat tăcerea.Mă gândeam,la rândul meu ,la ce vom găsi ,dacă vom găsi oameni  pe insula aceea uitată de timp din mlaştină.Am coborât undeva,într-o haltă al cărei nume nu-l mai reţin şi am pornit către N-E.

Mlaştina se întinde cât vezi cu ochii.Ici-colo pălcuri de  mesteceni ridică spre cerul albastru-cenuşiui trunchiuri pătate.Lăstăriş,stuf.Deocamdată ne strecurăm pe o potecă furişată printre ierburi ţepoase.Drumul este încă tare sub paşi.Anatol scrutează din când în când depărtarea de parcă ar vrea să-şi amintească ceva. Ce ?Probabil nimic nu mai este la fel.Mă uit şi eu cam în aceeaşi directie.Nu văd nimic şi încep să dau semne de îngrijorare.

-Drumul ăsta era atunci ?

-Nu,aici nu era nici un drum ; erau numai ierburi şi tufe de sălcii pitice –răspunde el cu o linişte în glas pe care nu o înţeleg.

De fapt , câte nu înţeleg !? Ce mi-a venit să vin ? Ce caut eu aici ? Ce voi găsi ? Ce vreau să găsesc ?

În faţa noastră se desfăşoară moartea udă pe mii de hectare şi noi ne strecurăm pe un drumeag fără ţintă.Singurul punct de sprijin al  raţiunii este faptul că în mod normal acest drum trebuie să ducă către oameni.Dar mai ştii ?

Cerul pare că se răstoarnă peste pământ.Nici o ridicătură,nici o adâncitură.Sălcii şi mesteceni,mai în depărtare nişte arini.Pare a fi un drum fără sfârşit.Mă gândesc la trecut,mă gândesc la destin.Am locuit în Tobolsk aproape 30 de ani şi nu mi-a trecut niciodată prin minte o asemenea călătorie.Anatol înteţeşte pasul.În dreapta se iveşte un licăr de apă.

-Hai,Victore, să nu înserăm pe drum .

Cuvintele lui mă lasă perplex.

-Dar ştii încotro mergem ?

Mă priveşte cu ochi limpezi,plini de lumină lăuntrică. Apoi răspunde cu un oftat adânc:

-Da.

 Ridică braţul drept  întins spre orizont.În depărtare se zăreşte ceva asemenea unui firicel de fum.

-Extraordinar ! Cum ai văzut ?

Inima îmi bate mai repede.Există o speranţă în toată nebunia acestui drum.

-L-am văzut mai de mult;totuşi mă întreb cum am putut rătăci zile şi zile prin mlaştină data trecută ? Cum s-a putut scufunda Dean ?

Se întoarce către mine o clipă :

-Victore , tu crezi în destin ?

Ce să-i răspund ? Asta mă întrebam şi eu .

-Asta...mă întrebam şi eu  - repet maşinal  -totuşi , data trecută veneaţi dintr-o altă direcţie .

Nu-mi răspunde . Continuă să meargă cu pas grăbit.Şi mai este până la fum . Dintr-o dată,drumul dispare sub luciul de apă mâloasă .Anatol continuă să meargă şi se uită tot timpul în urmă . După câţiva paşi ,îmi dau seama că el vede reluarea cărării .

-Ţine direcţia !

-Nu te teme , nu mă pierzi !

-Vorbeşte-mi mereu până ajungem dincolo !

-Să ştii că nu mi-e frică .Simt drumul tare sub tălpi . Nu mai este aşa de mult până acolo .

--Nu ,uite , aproape am ajuns.Să nu calci lateral.

-Mă ţin bine.Sunt chiar în spatele tău.

Timpul pare că s-a oprit . Emoţia l-a comprimat la maximum .Ajunşi de cealaltă parte , mă opresc şi privesc înapoi .Întinderea de apă fără de sfârşit pare să confirme temerile însoţitorului meu.Parcă venim de nicăieri şi ne ducem niciunde .

-Ei , a fost ceva  -zice Anatol  cu uşurare.

-Să ştii că a fost mai greu perntru tine din cauza amintirilor.

-Da , mereu m-am temut să nu luneci ca Dean , să nu te pierd şi pe tine.

Apoi tace.

-Bietul  Dean , trebuie să fie pe aici pe undeva.

-Tolea , baţi câmpii ; în primul rând , voi nu  veneaţi din direcţia asta ; în al doilea......din Dean nu a mai rămas nimic după atâta timp.

-Chiar crezi că ştii ce e timpul ?

Rămân mut . Bărbatul pragmatic începe să se transforme în faţa mea într-un tip meditativ .Cred că acest fapt mă pune pe gânduri şi mă irită în egală măsură pentru că nu ştiu unde va ajunge.

-Cred şi nu cred ; lasă asta !Mergem fără răgaz ;fumul vertical pare că merge şi el ; netulburat odată cu noi.Ar fi trebuit să fim foarte aproape ,dar distanţa dintre noi şi fum pare neschimbată .

 Mă încordez ; mai precis ;simt cum mi se contractă mintea .Trăiesc senzaţia că odată cu trecerea apei am pătruns într-o lume interzisă .Anatol se cufundă în tăceri apăsătoare . Doar când şi când mai scoate câte un sunet , şi acela aşa ca pentru sine. Mergem şi soarele stă să apună de câteva ore dar nu mai apune .Lumina palidă , crepusculară învăluie totul . Tolea se întoarce spre mine cu ochii sclipitori de văpaia misterului şi zice :

-Mirajul,mirajul taigăi Victore ! Te cuprinde o singură  dată în viaţă,apoi începi să-i auzi glasurile , cântecul , freamătul .

Nu îndrăznesc să-l înterup . Vocea i se înmoaie în nostalgii necunoscute mie . Ultimele cuvinte se pierd ceţos între rostire şi cântec .Un cântec în tonalităţi aspre ,păgâne , pline de forţa necuprinsei  , veşnicei renaşteri .

-Mirajul.....taigăi....

Apoi tace . Se întoarce cu spatele şi continuă să meargă fără  grabă , fără presiunea de a junge undeva . El ştie . Ştie ceva ce eu abia încep să învăţ . Ştie cărarea spre lumea umbrelor , spre lăcaşul sufletelor , De fapt ,alături de Anatol , am pornit tocmai spre acest tărâm necunoscut. , aporape interzis celor mai mulţi oameni. Privesc în zare şi fumul continuă să existe acolo,dincolo de gând şi de amintire şi de durere . Raţiunea ,logica se destramă treptat lăsând locul intuiţiei . Şi această intuiţie îmi spune că vom ajuge la destinaţie doar atunci când voi fi pregătit ; numai când voi fi eu pregătit să abandonez legile omeneşti ; altfel ,drumul acesta ar putea continua la nesfârţit . Tocmai aici stă misterul rătăcirii lor în mlaştină . N-au putut lăsa în urmă legile care constrâng intuiţia . Unii dintre ei au fost scoşi din joc foarte devreme pentru că nici nu aveau potenţialul necesar renunţării . Ceilalţi au continuat atât cât le-a permis izbucnirea  imaginaţiei dar , nici ei nu au putut face faţă .Trupul lui Dean se odihneşte şi acum pe undeva prin preajmă , poate chiar sub paşii noştri . Mă înfioară această viziune , această perspectivă . Nici chiar Tolea n-a putut continua decât ajutat , dar avea potenţial .Pentru el nu contau jaloanele , despărţiturile dintre "a fi " şi " a exista" . Şi totuşi ; chiar şi el a trebuit să  dezbrace pentru a vreme haina trupului şi să caute un alt drum înapoi spre oameni .Şamanul l-a ajutat de mult mai multe ori decât îşi  aduce el aminte . De fapt , ce mă ţine pe loc ?Spaima timpului sau obişnuinţa ?

Simt cum în capul meu înfloreşte o lumină caldă, clară, instantanee . Timpul nu există . Este doar o creaţie a noastră . Un transfer nereuşit al duratei dintre nişte evenimente eterne. Timpul cel Mare al Facerii şi al Modelării nu corespunde micilor mişcări . Timpul Unic , prezentul continuu , locul geometric al celor care au fost , sunt şi vor fi pentru logica noastră prea delicată ca să accepte Realitatea..... . În depărtare , din vreme în vreme încep a se auzi tobe .Sunt sunete stinse , rare , înfundate .  Străbat cu tristeţe văzduhul .

-Tolea , se aud tobe , Tolea !

-Da , se aud . Suntem aproape . Grăbeşte-te !

Cum să mă grăbesc ? El merge în ritm constant în faţa mea .

-Cum să mă grăbesc , Tolea !? ce tot spui acolo ?

-Aşa ca mainainte ! Hai ,încă un pas ! Încă un pas !

-Să mă grăbesc în duh ?

Anatol nu-mi mai răspunde . Tobele se aud tot mai tare . Sunetul lor înfundat zguduie cerul şi pământul . În aer pluteşte ceva magic . Mintea îmi rămâne fixată pe ultimele cuvinte .

-Să mă grăbesc în duh...

Aşa,va să zică , să primesc iniţierea ; să fac pasul dincolo....

Închid ochii o clipă şi-mi şterg fruntea umedă cu dosul palmei stângi . Pasul mi se face uşor.Nu mă mai tem de mlaştină .Deschid ochii şi văd la câţiva paşi satul ;câteva căsuţe acoperite cu muşchi .Cerul plumburiu cade peste ele vrând parcă să le strivească .Din mijlocul aşezării se ridică o coloană de fum .În jurul focului sunt oameni .Stau aşezaţi pe jos şi doar unul dintre ei bate într-o singură tobă .Magic ,totul e magic . O singură tobă umple firea de vibraţii . Anatol se opreşte în faţa cercului.

-M-am întors ,Kam .

Bătăile au tăcut . Kam ridică o privire ştearsă  .Apoi începe :

-Vino înapoi acasă ! Întoarce-te în iurtă ,lângă focul străbunilor ,la tatăl tău , la mama ta !

Vocea este adâncă , pierdută parcă în negurile fiinţei omenşti .

Anatol îi răspunde şoptit :

-Sunt aici !

Şamanul cheamă adânc cu glas de întuneric şi mister :

-Yayyk Han ,Kaira Han......

Apoi vorbele devin tot mai stinse până ce se pierd în plumburiul cerului .

Anatol se înviorează :

-L-am găsit şi l-am adus .

-Să aducem mulţumiri Marelui Bäi Ülgan . Aşezaţi-vă .

Toba reîncepe să şoptească chemarea ancestrală către Cer , către stelele care se refuză prvirii . Amurgul a înţepenit . Noaptea pare că nu va mai veni .Din ierburile înalte care înconjoară aşezarea se aude nechezat de cai .Kam şopteşte vorbe tainice pentru mine iar ceilalţi îi răspund cu sunete ascuţite , guturale .Focul ridică spre înalt limbi galbene de lumină . Ceva din interiorul fiintei mele îmi spune că ar trebui să fie noapte . Simt în nări freamătul aerului rece . Toba tace ; după multă vreme ; în sfârşit tace. Kam se ridică de la locul său . Nu este înalt .Mai curând pare o făptură plăpândă dar plină de forţă ;o forţă misterioasă . Poate din cauza focului , faţa lui radiază o lumină caldă deşi nu zâmbeşte. Pare concentrat dar fericit .

-Sufletul , sufletul tău.....-se opreşte de parcă ar căuta numele meu .

Deschid gura să-l rostesc dar mă opresc . Nimeni nu spune nimic , nimeni nu mă priveşte . Kam continuă :

-.... sufletul tău s-a rătăcit.....s-a rătăcit . Te-a părăsit demult , demult ; să-l aducem acasă....greu   .. greu   .

Cineva din adunare , o mână doar , aruncă peste foc o ploaie de seminţe . Un fum alburiu înnecăcios se ridică spre cer . Kam se apropie de foc şi trage fumul în piept .

-Să-l aducem acasă , acum , acum,acasă....

Repetă obsesiv aceste cuvinte .

Se ridică în picioare pe o piatră care mai înainte îi ţinea loc de scaun . Cineva reîncepe să bată uşurel toba ;apoi ritmul se înteţeşte,se întăreşte ,devine nebunesc,..

Am urcat o treaptă ! Aihai ! Aihai !

Kam ridică mâinile spre cer :

-Am ajuns la un ţinut Sagarbata !

Respiră greu , pare obosit dar contiună . Ochii îi sclipesc metalic . Glasul devine mai piţigăiat .

-M-am căţărat până sus de to pe Toptî ! Sagarbata !

Întregul trup îi intră în vibraţie . Aerul care îl înconjoară pare că reverberează .

-Mam ridicat până la Luna cea plină !  Sagarbata !

Ritmul vorbirii devine repezit , grăbit ; glasul gâtuit :

-Am trecut prin cea de-a doua Boltă , am urcat cea de-a doua treaptă ! Iată ! Bolta s-a spart în bucăţele !

Imită tunetul şi trăsnetul :

-Sagarbata ! Sagarbata !

În acelaşi moment se termină brusc înserarea şi cade întunericul .

În lumina focului o mână strecoară din nou seminţe în flacără .Parfumul lor fin umple firea .Kam rămâne pe piatră ; suspendat între cer şi pământ .Respiră accelerat . Pieptul i se zbate sub cămaşa groasă de cânepă . Mă cuprinde ameţeala .

-Tu care ai făcut să se rotească cerul înstelat de mii şi mii de ori , nu  osândi .....

Nu mai aud nimic . Mă trezesc dintr-o dată strigat pe nume :

-Victore , Voctore ....

Glasul tobei a tăcut . Kam, stă în dreapta mea  aşezat pe pământ , calm , cald , uman .  În rest , numai căsuţele ascunse printre ierburi parcă dorm .Dimineaţa se ridică cenuşie din spatele trestiilor.

-Tolea ! ,unde-i Tolea ?

Departe ,norii se rup cu scrâşnet de lumină . Se naşte soarele .

-Unde-i Tolea ?

-Sunt aici , Victore, lângă tine .

Privirea îmi zboară spre Kam ; de acolo vine glasul lui Anatol .

-Ce mai e şi asta ?! Tu eşti Kam !

În cer se face lumină . Pânze lungi de ceaţă se risipesc , fug spre stânga . Aerul se încălzeşte . Toate mădularele mă dor şi par de plumb . Încerc să mă ridic în capul oaselor . Sunt ameţit , confuz . Caut din privire locul focului . E acolo şi fumegă încă . Un firicel plăpând de fum se ridică spre soare . Mă ustură ochii şi gâtul şi faţa . Privesc drept spre Kam şi întreb cu cuvinte clare , limpezi,rostogolite încet :

-Unde este Anatol ?

Kam mă priveşte calm :

-Eu sunt Anatol .

-Nu , stai aşa , .... stai ... nu , tu eşti Kam , eşti Kam, şi Anatol mi-a spus asta ... nu , nu poţi fi Anatol.....

Vorbele se învălmăşesc . Bărbatl mă lasă să –mi epuizez bâlbâiala .Mă priveşte liniştit . Stă aşezat ţigăneşte lângă mine . Mâinile cuminţi i se odihnesc în poală . Apoi răspunde :

-Sunt Anatol , sunt Kam , sunt cine vrei tu să fiu .

M-am ridicat în şezut , mă rotesc şi mă aşez şi eu la fel cu el,faţă în faţă.

-Mă crezi prost ?

Duc mâna la buzunarul hainei şi îmi scot pachetul de ţigări . Aprind o ţigară . Fumul iute îmi trezeşte simţurile . Repet :

-Mă crezi prost ?

Un zâmbet larg se deschide pe faţa bărbatului :

-Nu  ..

-Atunci ?!

-Îţi spun adevărul ..

-Atunci , tu .. eşti real ?

-Da.

-Câţi ani ai ?

-56 .

- !... şi cum ?Cum naiba se petrec toate astea ?

-Toate sunt la fel de reale ca noi doi .

-Tu crezi că eu mă mai simt real ?

-Aşa ar trebui să te simţi .

-Ascultă,omule,....cine-ai fi fiind ,care-i misterul ? Am cumpă....mă rog am primit o carte şi uite în ce-am intrat !

-Tot aici ai fi ajuns .

Mă agit pe loc şi dau frâu liber nemulţumirii :

-Sigur ,sigur , cum să nu !

Apoi în zeflemea :

-Porneam aşa, nebun , prin mlaştinile Siberiei şi mă lăsam furat de farmecele şamanilor, că altceva nu mai aveam de făcut !

-Te supără locul unde te afli ?

-Mă supără când sunt tratat ca un tâmpit .

-Cine face asta ?

-Tu . Anatol . Kam, dracu 'mai ştie cine !

Sunt nervos ;fierbe sângele sub fruntea mea . Vreau să ştiu ce-i cu mine . Vreau să ştiu ,şi după aceea pot trece prin orice experienţă.

-Deci vrei să ştii ! Apoi trecem mai departe .

Rămân mut,ţeapăn . Îmi aude gândurile .Îmi citeşte sufletul . Nu mai am nici măcar intimitatea unei înjurături răcoritoare .

-Bine , bine , nu te mai înfuria . Ştiu foarte bine povestea ta şi m-am străduit din greu să o fac  posibilă .

-Cum aşa ?!

Simt cum misterul se adânceşte tot mai mult în jurul meu şi a întâmplării pe care o trăiesc.

-Îţi aminteşti , cred când Anatol ţi-a povestit despre un profesor şi despre fotografia unei fetiţe pe care o purta mereu cu el .

-Da , cam confuz; şi a lăsat neterminată istoria Maşei ; parcă aşa se numea  ?

-Da , Maşa . Ei bine , Maşa aceea a fost mama mea .

-Şi ?

-Oh , nici nu te gândi .Anatol nu a găsit-o niciodată .El  s-a stins aici ,pe aceste meleaguri .

-Atunci ?

-Atunci Maşa a aflat de expediţia tatălui său şi a păstrat scrisorile şi însemnările acestuia . Le ţinea ca pe o comoară .

-Şi tu le-ai găsit mai târziu .

-Mai mult , când am  intrat la facultatea de istorie mama  mi le-a dat şi mi-a orânduit o călătorie în căutarea bătrânului . Aşa am ajuns pe insulă . Mormântul  profesorului nu l-am putut identifica dar am găsit aici oameni care încă îşi mai aminteau de nişte străini ciudaţi care au trecut pe la ei şi care au pierit .

Aşa l-am cunoscut pe Kam ,Marele Kam ,adevăratul,primul care atunci cred că avea cam 90 de ani sau poate chiar mai mult .El povestea despre nişte experienţe uluitoare la trecerea lui Anatol în nefiinţă  .

-Cam cât ai stat printre ei ?

-Prima dată am rămas până toamna târziu dar , apoi am revenit , mereu , mereu ,  până am deprins la rândul meu arta şamanică.

-Vrei să spui că treptat te-ai iniţiat în aceste taine .

-Vreau să spun că am învăţat să călătoresc între lumi , să stăpânesc focul şi să-mi fac timpul aliat . Şi mai trebuie să ştii că în ultimii 30 de ani n-am mai părăsit insula .

-Asta-i chiar o  insulă ?

-Da , chiar o insulă .

-Deci tot ce am văzut aici este adevărat !

-Întru-totul

-Şi atunci , cine eşti tu ?

Dintr-o dată , personajul devine gânditor şi chiar îmi vine a crede că nu prea îl încântă să răspundă la întrebare . Se adună , totuşi într-un  târziu şi zice :

-Victore , ce ştii tu despre şamani ?

-Nimic ; mă rog , ceva aşa foarte general ,dar practic , ca să zic aşa , nu ştiu nimic .

Pare surprind de răspunsul meu . Devine gândnitor ca în faţa unei replici grele .

-Dar tu eşti omul locului , eşti din aceste ţinuturi  , unul dintre noi .

-Ei ,da , sigur ; crezi că toţi de aici sunt şamani . Şi chiar aşa ... ce-i cu chestia asta ?

-Şamanii ?

-Da , că tot veni vorba .

Începusem să mă enervez . Nu înţeleg , ce tot o ţine înainte cu bazaconiile lui în loc să mă lămurească  odată şi bine cum a pătruns în viaţa mea şi cum a reuşit să-mi răstoarne în aşa hal existenţa  . Cât despre legăturile mele cu şamanismul , n-aş putea spune că mă preocupă în aşa măsură încât să mă arunc în mlaştina siberiană . Poate , aşa ca fapt de cultură , aş fi citit mai mult , sau cine ştie ?  Oare are dreptate ?

Între timp , Kam pregăteşte tacticos câteva vreascuri pentru foc. Apoi flăcăruia zvâcneşte dintre surcele şi începe dansul spre cerul cenuşiu . Un  fir de fum subţire ca o aţă se agaţă  de înaltul trist . Bărbatul despre care nici nu ştiu cine este de fapt , îşi desface legătura  care îi ţine părul strâns la spate şi şuviţe nenumărate se revarsă sălbatice peste faţa luminată . Flacăra capătă putere şi joacă tot mai sus . El o potoleşte risipind lemnele carbonizate cu mâinile goale . Nici o grimasa nu trădează durere sau arsură . Mă uit şi îmi amintescd din adâncurile răscolite ale minţii mele ameţite de civilizaţie că e stăpânul focului . Ochii lui verzi se umplu de  scânteieri adânci  .Eu îi voi spune în continuare Kam pentru că asta înseamnă şaman şi sper ca până la urmă să aflu cine este de fapt . Mă apropii şi eu de foc . Mă chircesc mai la o parte .Mi se pare că nici nu mă bagă în seamă . Mâinile lui prelungi ,osoase , amestecă semne misterioase . Mormăie ca pentru sine :

-Primul şaman , cel puternic , cel ce călărea norii a coborât din Cer ca să-i înveţe pe oameni Taina .

Vorbele lui seamănă cu murmurul vântului .Rostirea devine simplă şi cuvintele ajung direct la sufletul meu .De sub straiele largi , scoate o tobă potrivit de mare , galbenă , cu fel de fel de semne pe faţa ei . O aşează între genunchi ; apoi cu un zvâcnet ridică fruntea spre cer şi degetele pornesc să bată . Bate monoton , rar , ca o chemare . Simt că mă relaxez ca un arc la care îi dai drumul din cheie . Mă aşez şi eu pe pământ cu picioarele încrucişate . Privirea mi se lipeşte de limbile focului .Kam bate la fel , cu acelaşi ritm . Toba îşi rosteşte chemarea păgână ca un geamăt . După o vreme , din adâncul orizontului tainic se desprind umbre . Sunt oameni ; cei pe care îi văzusem alături de Tolea sau , poate alţii . Vin binişor pe cărări ştiute numai de dânşii şi foşnetul paşilor îmi spune că nu sunt stafii . Tac şi se aşează lângă mine , lângă el  şi încep să murmure un descântec străvechi , nemaiauzit dar pe care îl simt că face parte din  fiinţa mea, din adâncurile nebănuite ale sufletului , aş spune din  ţesătura pe care s-a brodat omul din mine .Toate încep să mi se pară ştiute de mult şi uitate doar pentru o vreme .

-Deasupra cerului alb ,

Deasupra norilor albi ,

Deasupra cerului albastru ,

Deasupra norilor albaştri ,

Înalţa-te la Cer ,

O , pasăre !

-Ungaigakgak , ingaigak , kaigaigakgak , kaigaigak...

Kam zice înainte iar ceilalţi îi răspund :

-Pasăre cerească , cei cinci Märküt , tu cu ghearele tale puternice de fier ; ghearele Lunii sunt de aramă iar ciocul Lunii de gheaţă ; Puternică este bătaia aripilor tale uriaşe , coada ta este aidoma unui evantai

-Sub aripa ta stângă se ascunde Luna

-Sub aripa  cea dreaptă , Soarele

-Tu , maică a nouă vulturi  zbori peste Yaik fără să te rătăceşti ,

-Nu osteneşti deasupra lui Edil

-Vino spre mine şi cântă !

Ritmul devine infernal dar cuvintele sunt din ce în ce mai şterse ,mai şoptite .

Ei zic mai departe iar eu nu-i mai aud . Cerul  se amestecă cu Pământul .Luna şi stelele se ascund printre trestii . Balta foşneşte straniu .

-Ungaigakgak .

Apoi se lasă tăcere . Bătăile tobei au am uţit . Cu ochii închişi , cu degetele lunecând peste suprafaţa tobei , Kam spune mai departe povestea celor care au ştiut şi care aveau puteri extraordinare ; a decăderii lor prin însuşirea năravurilor omeneşti şi a neputimţei celor din timpul său . Vocea îi devine adâncă şi tristă . Ceilalţi tac toţi cuprinşi de melancolie . Apoi cuvintele se schimbă , nu le mai înţeleg , sunt alcătuite după legile  unei alte limbi , una veche de la începutul Pământului  . Pare un bocet , pare un cântec . Ritmul creşte . Toba vorbeşte din nou din pielea scrisă cu semne ciudate . Focul aproape s-a stins . Tăcerea înghite totul . E noapte pe mlaştină . Foşnete bizare mă înfioară . O mână tremurătoare aruncă haoma cu pământ peste ochii roşii ai jarului .Câţiva funigei licăre efemer . Nu mai este nimeni în jur . Kam pare că n-a fost niciodată prin preajmă . E călduţ şi e bine . Închid şi deschid ochii şi mă trezesc în biroul meu , aşezat ţigăneşte pe covor . Nu-i nici Kam , nici foc , nici alţi oameni . Nu-i nici Anatol . La o palmă de mine se odihneşte toba .

Semnele magice par că mă cheamă . Sunt uluit , tulburat . Întind mâna cu teama că toba aceea nu-i acolo . Dar e . O ating şi simt cum trece din membrana ei prin degete şi apoi prin tot corpul un fior , o vibraţie . Aud de peste tot glasul lui Kam :

-Bate şi vom fi lângă tine .....

Vocea se pierde , se stinge lin . Întrebări fără de număr se construiesc şi se năruie în mintea mea . Logica refuză această experienţă. Dar ea a  existatat . Am fost acolo sau au fost ei aici . Au lăsat un semn , palpabil, material ; o poartă spre lumea lor . Voi merge mai departe . O idee îmi străbate mintea :

-Să aflu povestea Maşei , ah , Maşenka , de unde să încep ?

Îmi amintesc vorbele lui Kam şi nostalgia lui Anatol şi cred că nodul se închide şi se deschide cu această femeie .

Rămân ţintuit locului . Mai am o viaţă a mea , sau nu mai am ? Mi se pare că am devenit un instrument în posesia unor forţe pe care nu le înţeleg . Le simt , sunt permanent în preajma mea dar natura lor şi legile care le guvernează , nu le cunosc . Ah , dilema ! Dacă n-ar fi această sfâşiere continuă între logică şi  intuiţie , lucrurile s-ar simplifica şi  s-ar clarifica . Cum , oare să depăşesc logica ? Cum să mă abandonez credinţei  oarbe în puterea intuiţiei ?

În timp ce gândesc  , degetele mângâie faţa tobei . Desenele mărunte , frumos ordonate circular ,încep să se deslege ca înţeles . Sunt semne zodiacale exprimate în constelaţiile care le guvernează . Apoi sunt texte . Rânduri lungi de semne pe care eu le cred texte . Suprafaţa fâşâie ca sâsâitul unui şarpe . Simt că toba doreşte să vorbească . Ea vrea să spună ceva , o istorie  , un mit , o poveste uitată de dincolo de vreme . Nu ştiu să o bat şi sunt conştient că neputinţa mea ar crea sunete  confuze în loc să dea glas melodiei care ar trebui . Continuu să alunec pe suprafaţa delicată . Privirea mi se opreşte pe un semn mai la o parte dar nu chiar în margine .

-Ce-o fi asta ?

Ridic palma şi aşez degetul în preajma semnului . Se naşte un sunetz scurt şi şters . Îmi place . Ţin toba între genunchi şi aşez un alt deget , apoi altul , cu mai mult curaj ; şi altul ,şi altul . Apoi pornesc spontan degetele mâinii stângi . Toba mă învaţă să bat . Semnele îmi arată drumul . Căutarea lor îmi şopteşte cu vocea inimii ritmul . E minunat . Semnele , semnele sunt ca treptele unei scări . Închid ochii şi bat . Mintea mi se goleşte de cele lumeşti , de gânduri ,de dorinţe şi de întrebări .

Bat toba vechilor şamani . Am senzaţia de ridicare , de plutire . Fără să vreau mă gândesc la Maşa şi Maşa e aici . Surâde şi vine spre mine cu mâinile întinse . Raze sclipitoare de soare se joacă în buclele bălaie . Pe măsură ce se apropie , Maşa creşte , se maturizează . O aromă delicată de trandafiri umple spaţiul . Îi disting clar trăsăturile , mimica . La câţiva paşi în faţa mea, Maşenka ridică degetul arătător şi spune şoptit :

-Caută-mă......caută-mă.......

Vreau să-i vorbesc , să întind mâna , să o întreb .

Brusc se dizolvă în eterul azuriu din jurul ei . Parfumul  şi glasul persistă :

-Caută-mă....

Vraja s-a rupt . Toba a tăcut . Mă revolt împotriva cerului şi a pământului , a mea. Greşisem . Cu câteva clipe înainte , greşisem ! Firele nu se leagă în Maşa . Maşenka e doar  o haltă în desfăşurarea evenimentelor . Este ca şi noi ,plăsmuire iluzorie în plasa existenţei ;firele se leagă în tobă , în mesajul său , în glasul său răguşit.

-Ungaigakgak !

Aici trebuie să caut , în glasul şi în semmnele ei , în legendele ei şoptite numai iniţiaţilor .

Da ,da ,da am să o iau cu mine şi am să plec în Altai pentru o vreme . Acolo , o voi lăsa liberă să povestească ce vrea ea . Oricum , de existenţa banală nu mă mai leagă nimic . În gând se înfiripă spontan imaginea Maşei .

Îmi dau seama că nu pe Maşa o caut ci drumul înapoi spre rădăcinile mele,spre lumea de credinţă şi vis care continuă să existe  indiferentă la transformările impuse de civilizaţie . Stau în mijlocul camerei şi nu simt trecerea timpului .Plutesc între două lumi de nu mai ştiu câtă vreme şi nici una dintre ele nu mă poate reţine .Mă captivează fiecare în felul său . Lumea visului , a revelaţiei şi lumea colorată a oamenilor . Sunt la fel , sunt simultane şi încă nu ştiu descântecul de trecere . Ca prin vis , îmi amintesc ceva din incantaţiile lui Kam . Orice ar fi ,eu am ales ; am ales experienţa trecerii , experienţa celei de doua lumi , celei de a doua realităţi şi sunt hotărât să  rămân  la marea întâlnire cu Nevăzutul .Ce preţ va avea ? Cine poate şti ?

Începutul este greu , mersul pe jos în lumea umbrelor nu-i o joacă . Pe rotundul tobei caut simboluri care să mă trimită acolo . Ştiu că trecutul este la stânga ; dar unde este stânga într-un cerc ? Privesc cu încordadre desenele . Ele îmi vorbesc fără încetare dar eu încă nu înţeleg nimic .Uneori îmi par  frânturi de gând coerente . Ochii îmi alunecă spre margine .Acolo începusem să disting  zodiacul şi ştiu că acesta ar trebui să înceapă cu zodia Peştilolr , dar simbolulu Peştilolr nu apare . Apoi descopăr planeta Neptun . Asta era ! Acesta este începutul ! Acest semn este cheia stabilirii trecutului şi viitorului  , a umbrei şi luminii . Aşez toba cu semnul Peştilor în sus . Îmi dau seama că tot timpul m-am uitat la toba asta aiurea . Semnele erau la locul lor , clare , înşirate ca într-o carte dar eu le priveam ca pe un ziar întors pe dos .Luna şi Soarele  se uită la mine acum din prejma Pământului . Planetele se aştern cuminţi pe orbitele lor . De unde vor fi ştiut cei care au făcut-o asemenea lucruri ?

În rânduri  verticale , de o parte şi de alta a  Soarelui şi a Lunii se aştern câte trei fascicule de rune  .Nu le înţeleg . Sunt simple ,frumoase şi clare dar nu  le pot descifra . Le ating cu mâna . Simt în ele un fior , un anume ritm care se cere eliberat . Un freamăt de melancolie  , un zumzet care trece dincolo de eter şi se reclădeşte în mintea mea .Desenele se trezesc , se amestecă şi se ordonează după alte legi . Mă prind în hora lor ...

Sunt pe o stradă dintr-un oraş , la marginea unui trotuar şi mă pregătesc să traversez . Simt bordura sub tălpi . În faţă se văd clar şinele unui tramvai . Afară e seară şi umed . Din stânga , din intersecţie , se aude zgomotul şi se văd luminile galbene ale  tramvaiului . Se apropie . În faţa mea , dincolo de şine , o tânără femeie cu o fetiţă de mână . Nu par a fi preocupate de apropierea tramvaiului . Îmi fac semne şi zâmbesc . Mă încordez la gândul că tramvaiul le va zdrobi . În ultimul moment , maşinăria o ia la dreapta . Femeia cu fetiţa se apopie de mine . Tânăra întinde mâna spre mine de parcă i-ar arăta ceva copilei . Fetele se opresc în dreptul şinelor . Nici eu nu le pot trece . O mireasmă plăcută de trandafiri învăluie locul . O recunosc . O ştiu deja.

-Maşa ! – şăptesc surprins –Te-am găsit , în sfârşit.

De sub borul pălăriei , Maşa zâmbeşte . Pare foarte preocupată.

-Trebuie să o duc pe Irina acasă . Să nu pierdem trenul !

Nici nu ştiu ce să spun ; ochii ei , faţa de o frumuseţe rară , toate mă fac să mă emoţionez .

-Merg şi eu la gară .

Maşa porneşte tăcută  în susul liniei .Eu merg paralel cu ele la doar câţiva metri dar fetele par că nu mă văd . Râsul maşei sună ca un clinchet de clopoţel .Linia tramvaiului se aşterne între noi dar nici un vagon n-a trecut pe acolo . Nu pot recunoaşte oraşul în care mă aflu . Pare o amestecătură din mai multe alte oraşe prin care am trecut în viaţă . Maşa şi Irina urcă nişte scări  către clădirea impunătoare a unei gări de modă veche . Nu au nici un fel de bagaj . Scările acelea îmi amintesc de Odessa . Imposibil ! Ce să caut eu tocmai pe malul Nistrului ? Pe măsură ce încerc să găsesc coordonate locului , imaginea fetelor se estompează . În ultimul moment înţelef că trebuie să-mi stăpânesc gândul . În acest joc , locul şi timpul nu mai au valoare . Sunt unde sunt , acolo unde trebuie să fiu . Mă uit după fete şi le văd lângă un tren  aproape ascuns de aburii albi de la locomotivă ; parcă m-ar aştepta. Peronul pe care sunt ele este pustiu , nici impiegat , nici alţi călători . Urc şi eu .Ne regăsim în acelaşi compartiment . Irina mă străpunge cu o privire de smoală .Faţa ei pare şi mai albă aşa cum este încadrată de buclele negre ca abanosul şi de sprâncenele groase şi arcuite energic . Nu mă pricep la copii dar nici dacă m-aş pricepe nu cred că aş putea să-i stabilesc vârsta . Pare miniatura unui adult . Maşa , în schimb , e aidoma cu aceea de data trecută . Un înger blond cu soarele în privire .Ochii mari, verzi , sclipesc  .Gura fină pare încremenită într-un zâmbet delicat .Respiraţia liniştită învolburează bluza din dantelă  prinsă sub gât într-un guler înalt . Nu îndrăznesc să încep eu discuţia . O las pe Maşenka să spună primul cuvânt .

-Cum m-ai găsit ? – întreabă ea dintr-o dată .

Mă simt surprins . Tăcerea mea de câteva secunde pare să o descumpănească .

-Maşa , tu mă vezi ?

-Da .

-Mai înainte am avut impresia că voi nu mă puteţi vedea .

-Te-am văzut tot timpul dar trebuia să te aducem aici .

-De ce ? de ce în acest tren ? Ce semnifică el ?

-Nimic special . Este doar trenul vieţii tale .

-Maşa , ştiu despre tine din povestirea lui Anatol şi mai ştiu că trebuia să te găsesc şi să-ţi spun că profesorul a murit doar cu tine în gând .

-Ai vorbit mult cu Tolea ?

-Da . Ştii , m-a luat cu el în mlaştină şi mi-a arătat şamanii .

-Da .... , şamanii ...

Pare că ştie ceva . Toţi par că ştiu mai mult decât mine dar nici unul nu mă învaţă ceva special , o formulă , un descântec , o vrajă .

Maşa pare că visează . Ce vor fi reprezentând pentru ea aceşti şamani ? Dumnezeu ştie !

-De fapt , m-a dus în mlaştină , acolo pe insulă m-a lăsat singur cu Kam dar...

-Dar nici n-ai fost acolo . Nici un om viu nu poate ajunge acolo . Te-ai învîrtit în mijlocul casei tale , a casei mele de fapt ...

-Deci asta era : casa  . Casa în care locuiesc eu conţine enigma acestor existenţe frământate...

Maşa nici nu bagă de seamă la vorbele mele . Ea îşi continuă destăinuirea ca o spovedanie fără de care sufletul nu i s-ar putea linişti .

-Când am plecat din Petersburg să-mi caut tatăl dispărut , profesorul cum îi spuneţi voi , aveam 20 de ani .

-Tu l-ai cunoscut pe Kam ?

-Da, îl ştiu , l-am  întâlnit abia după ce am trecut apa .

-Maşa , Maşenka , unde mergem noi acum ?

-Nu ştiu ; merg cu trenul  ăsta în fiecare zi dar nu-mi amintesc unde ajung . Ştiu doar că trebuie să duc fetiţa undeva .

-Nu este a ta ?

-Oh, da de unde !?

-Eu aşa am crezut .

-Nu .Nu este a mea . Eu am doi băieţi . Sunt cu mine . Sunt , trebuie să fie pe aici pe undeva ....

Pare să-i caute cu privirea pe culoar .

-Eşti foarte frumoasă , dacă îmi permiţi .

-Nici nu ştiu cine eşti  !

-Sunt Victor ...

-Nu-mi spune nimic numele tău . Pentru mine eşti oricare dintre ei .

-Mă cam zăpăceşti .

-Lasă asta acum . Eu am tot încercat să găsesc ultimele însemnări ale tatei...

-Dar Tolea spunea că profesorul nu a scris nimic . Cele scrise  sunt de după moartea lui .

-Victor , dacă îmi dai voie să-ţi spun aşa , asta nu contează . Eu voiam să citesc  notele acelea dar nu pot .

-Sunt la mine pe birou .

-Sunt acolo dar eu nu le pot atinge  şi nici nu le pot citi . Aşa e aici . Totul este vis .

-Da , asta devine o problemă dar se poate rezolva.

-Da , dar nu fără acordul tău .

-Pot să ţi le citesc eu dar să ştii că nu vei afla mare lucru din ele .

-Nu asta este important ci liniştea de a fi indeplinit ritualul şi faptul că după aceea  nu voi mai fi obligată să iau zilnic trenul ăsta spre nu ştiu unde.

-Deci asta voia să-mi spună Kam ? Dacă nu îndeplineşti ritualul , sufletul tău nu se poate linişti  şi vei continua să te porţi între lumi .

-Da .

-Trenul acesta nici nu există de fapt ....

Chipul Maşei , Irina , trenul , toate se transformă instantaneu într-un fum subţire albăstrui . Raţiunea , logica le destrămase.Doar vocea Maşei persistă cu durere :

-Ajută-măăă..... !

Mă trezesc stând în ploaie pe marginea gardului din faţa casei mele . Mă simt grozav de obosit,stors de vlagă. Trebuie să fac ceva . Să mă întorc în casă şi să ies într-un fel sau altul din acest joc . Simt cum nervii nu mai suportă tensiunea . Intru în casă şi în timp ce trec prin hol îmi arunc ochii în oglindă . Mă regăsesc acolo pe mine , omul , făptura de carne şi sânge care trebuie să fie aici, acum . Totul este neschimbat . Iau hotărârea finală :

-O chem , îi citesc şi ard totul ca să mă eliberez .

În timp ce mă apropii cu pas nesigur de birou , simt în nări parfumul de trandafiri .

-Eşti deja aici !

Dar de astă dată nu-mi răspunde nimeni .

Mă aşez la birou şi citesc filă cu filă , liniştit toate notele pe care le am în ordinea pe care cred eu că ar fi trebuit să o aibă .Simt cum sufletul mi se inundă de o bucurie şi o împlinire fără seamăn . Ştiu că ea este aici şi că prin glasul meu aude totul.

Ştiu şi o simt aproape dar nu mai doresc să se materializeze . O eliberez de lumea mea , de curiozităţile mele , de gândurile mele . Înţeleg cât îi este de greu să se întrupeze şi să ceară ceva de aici . Maşa îşi găseşte liniştea .

Citim amândoi şi Maşa îmi spune ceea ce nu se află prins în cuvinte. Îmi spune despre durere şi neştiinţă şi despre nebunia care se plăteşte scump .

Cu adevărat , jurnalul fusese scris de profesor iar Anatol salvase doar câteva frânturi care ajunseseră până la mine .De fapt , tânărul făcuse eforturi uriaşe pentru a păstra vie amintrea profesorului .

Ca întotdeauna , viaţa a fost nedreaptă şi aceşti oameni minunaţi care porniseră să trezească la viaţă vestigii ale unei culturi unice şi fermecătoare , au plătit îndrăzneala lor cu propriile vieţi înghiţite de nemiloasa Siberie .

Cât despre Kam , el este o călăuză, un spirit nemuritor care păstreaza vie memoria timpului.Kam este peste tot şi îl întâlneşti când te aştepţi mai puţin sau când sufletul ţi se rătăceşte pe cărările vieţii .

Ştiu că ultimul nod al tainei nu trebuie desfăcut , că vederea Neştiutului poate fi fatală , că unele lucruri te obligă să le adăposteşti adânc în suflet fără a le împărtăşi .Asta am învăţat de la Kam.

Strâng cu duioşie foile şi am senzaţia clară că odată cu ele îmbrăţişez toţi acei oameni care nu mai sunt . Le aşez cu evlavie între coperţile atlasului şi ies cu ele afară ca să le dau foc . Am înţeles că nu sunt pregătit pentru a păstra vie legătura dintre lumi . Am înţeles că trebuie să ies din joc . Poate altă dată !

Pe măsură ce focul mistuie mormanul de hârtie răvăşită de suflul flăcării , îmi regăsesc liniştea . Acum ştiu . Mă pot întoarce la viaţa dinainte şi de data asta o pot privi în ochi . Este a mea şi trebuie trăită aşa cum am trăit-o până acum . Deschid ferestrele şi las aerul toamnei să inunde casa .

Într-un colţ al camerei ,pe marginea frumosului covor afgan ,se odihneşte o tobă străveche de şaman siberian .

-Aşa drăguţo , la vară mergem în Altai !

In aceasta calatorie am sa va poftesc prin galaxia noastra:

              VISUL

E întuneric şi e frig,un frig cum n-am mai sinţit niciodată.Un spaţiu golit de înţeles şi de formă.Singurătate.Nimeni şi nimic nu mă atinge şi în acest deşert de întuneric şi gheaţă continuu să merg.Merg maşinal. Nu ştiu nici de când ,nici încotro,nici unde.Pur şi simplu merg înainte ca un orb fără să pot vedea sau simţi ceva din tot ceea ce ştiu ,ce simt în fibrele mele cele mai profunde că mă înconjoară.Simt cum cu fiecare pas mă apropii de momentul de colaps când mă voi aşeza pe marginea drumului şi voi închide ochii pentru totdeauna.Ceea ce mă mai ţine în picioare este faptul că gândesc.Trebuie să gândesc fără încetare şi în acelaş timp să las gândul să curgă liber prin mine.Nu trebuie să-l opresc nici o clipă căci acea clipă va fi ultima.Prin gând mă manifest de parcă aş exista cu adevărat.De fapt am încetat să exist cu mult timp în urmă şi acum reproduc doar icoana a ceea ce a fost odată de mult.Simt neuronii cum lucrează,cum primesc şi transmit mai departe semnale electrice.Ştiu că toate judecăţile mele sunt doar scântei de electricitate.Le văd strălucind hipnotic în interiorul capului.Apoi totul se destramă.Oasele capului se desfac şi pornesc într-un dans haotic.Substanţa cenuşie se transformă într-o ţesătură rară prin ochiurile căreia se văd stelele.Pânza creierului se întinde fără oprire.Fasciculele de substanţă albă scrâşnesc desfăcându-se în fire ce par a fi stringurile universului.Se întind la nesfârşit fără să se amestece cu celelalte părţi.Ce a mai rămas?O îngrămădire de pete albe şi cenuşii şi nişte lichid care nu vrea să se îndepărteze.E o senzaţie plăcută de libertate absolută şi de eliberare din tipar.Descompunerea aceasta neaşteptată  continuă şi părţi tot mai mici din toate organele o iau razna urmând parcă o chemare neauzită.Totul se eliberează treptat din strânsoarea formei.Doar ideea de formă mai rămâne, parcă ,pentru a-mi aminti de mine .Nimic din structura materială nu mai e ceea ce a fost.Pe măsură ce mă risipesc îmi dau seama că tot timpul am privit de alături întregul proces.Nimic nu doare şi nu simt nici un regret sau teamă.Îmi este cald.O căldură blândă,limpede care mă învăluie,mă invadează.Abia acum pot visa.Da,abia acum înţeleg arta visatului.Pot asambla oricând părţile cum vreau şi pot construi din ele orice:copaci,flori,fluturi.Nu,nu voi construi deocamdată nimic.Îmi dau seama că eu sunt tiparul şi concomitent tot eu construiesc tiparul.Dar nu asta mă interesează acum.Nu revenirea la formă sau păstrarea ei intenţionată mă preocupă acum.Pur şi simplu nu-mi mai pasă de tot  ce  a fost inainte.Pornesc în căutarea Marilor Tipare ale universului.Zbor în spatele soarelui şi lumina lui fierbinte nu mă atinge.Văd sau simt cu privirea nişte roiuri de stele şi în acelaşi moment sunt acolo,între ele.Înţeleg viteza gândului şi că lumina merge prea încet pentru spaţiul care trebuie parcurs.Dar stelele sunt sori şi au în jurul lor planete,meteoriţi,gaze.Sunt sori care dau căldură şi viaţă,dar eu vreau mai departe.Alte galaxii,alte stele.Mă simt ca un copil care a lunecat în cutia cea mare cu jucării,şi ,e bine.Nimic nu e aşa cum ştiam,nimic nu seamănă cu legendele imaginate de oameni.Ca într-un carusel fără sfârşit,plutesc bucăţi de nori zdrenţuiţi şi printre ei sunt pietre,praf,fum,ceaţă.Nu e gol nimic, nicăieri.Şi e destul să vrei ca să poţi face orice.Dacă acum aş vrea să mă întorc în sistemul nostru solar,în clipa următoare aş fi acolo,fără hartă sau repere dinainte stabilite.Şi chiar asta voi face.Mă voi întoarce să văd ce poate fi pe planetele acelea pe care le numim grele.E prea multă cerneală aruncată în zadar pe generalităţi.Toţi se visează împăraţi şi regi şi dacă ar fi după ei ,lumea ar fi doar o adunătură de capete încoronate.Oare chiar aşa să fie?Poate.Mă gândesc cu îngăduinţă la toţi cei care sunt preocupaţi de spiritism şi chenalling.Ce văd ei oare?Cu cine vorbesc aceşti oameni?Pe cine cheamă ei?Ce scenarii bizare le tulbură mintea şi aşa obosită ?Nu cred nimic din ceea ce se spune.Ca sa vezi trebuie sa fii acolo,între stele,între umbrele înşelătoare ale prafului cosmic şi abia atunci vei putea spune că acolo nu plutesc spiritele în aşteptarea chemărilor de pe pământ.Acolo este doar materie în mişcare şi informaţie care se străduie să devină formă.Atât.Mă gândesc la lumea aceea visată cu ochii deschişi şi cred că aşteaptă o altă abordare.Una reală  şi când scriu cuvântul reală am în vedere realitatea absolută a cosmosului imparţial şi echidistant,a maşinii cosmice care merge fără a ţine seama de plăcere sau durere.Totul este fără ierarhii şi trepte.Nu,nu voi aluneca în aceste tenebre ale minţii.Mă voi apropia de Saturn şi voi încerca să pătrund în atmosfera acestuia pentru a vedea ce ascunde uriaşul.Nu mă aştept la prea multe.Nu mă aştept să găsesc oameni sau alte făpturi asemenea nouă.Dar nici teoria planetei de gaz nu o pot crede.Aşa îmi place mie,să nu cred ceea ce nu văd.S-au spus atâtea despre sonde trimise şi dispărute,despre ipoteze care de care mai savante.Cum o fi oare în realitate?Unde începe şi unde se termină ascunderea,ocultarea adevărului?Sau,poate,nu se ştie de fapt nimic şi o facem pe grozavii aruncând ipoteze?O ceaţă deasă mă învăluie.O aşteptam.Ştiam că o voi  găsi acolo.Am început să caut o altă privelişte şi dintr-o dată a apărut solul.De sus părea sterp şi frământat dar în următoarea fracţiune de secundă au început să apară continente şi oceane.Totul galben.Am crezut că e sulf dar nu era.Nu stiam ce este.M-am aşezat undeva,pe o colină şi mi-am amintit copacii şi poienile de pe la noi şi mă gândeam cât de frumoase ar fi aşa galbene ca aici.Şi ele au început să apară una câte una din deşertul galben.Soarele se vedea slab şi mă aşteptam să fie frig dar nu era.Atunci m-am întrebat dacă nu cumva căldura venea din altă parte.Era plăcut şi nu corespundea cu nimic din cele ştiute.Mi-am dat seama că din sol venea căldura doar când am atins cu mâna iarba galbenă care creştea cu mare viteză în jurul meu.Uriaşul mă primea cu braţele deschise şi se bucura că am avut îndrăzneala să-l caut.Simţeam asta;era ca o vibraţie de coardă muzicală într-o tonalitate calmă,plăcută.Acum cred că era un La ,dar atunci nu mi-am imaginat.Am ramas acolo o clipă sau o veşnicie,cine poate spune? În cer nu există timpul omenesc.Totul se desfăşoară după alte legi,la o scară inimaginabilă;totul curge fără răgaz şi se schimbă în fiecare moment.Relativitatea nu o înţelegi decât faţă în faţă.M-am desprins cu greu din mirajul propriei imaginaţii si în timp ce ma depărtam de uriaş vedeam cum toate plăsmuirile mele se dizolvă în pustiul galben din care apăruseră.A fost doar o clipă de încântare,un dar al uriaşului şi a trecut.Am trecut din nou prin perdeaua de ceaţă.Neantul mi se deschidea ca o pictură uriaşă  şi trebuia doar să mă hotărăsc unde mă duc.Chiar aşa,unde să mă duc?Din depărtare mă tentau nişte formaţiuni noroase de o frumuseţe halucinantă.Am pornit şi am simţit că merg spre Nebuloasa Omega.Numai ea putea fi atât de frumoasă.Cu adevărat grandioasă,tulburată parcă de venirea mea,Omega îşi încolăcea norii aurii de praf cosmic şi forma din praf şi gaze imagini derutante înconjurate de halouri strălucitoare.Ici-colo sclipeau stele,sori în devenire,dând impresia unor licurici incandescenţi.Omega respira lin în somnul său cosmic şi visa lumile pe care urma  să le nască.Praful plutea suspendat pe linii de forţă invizibile dar a căror vibraţie se simţea şi se auzea.Era un zgomot stins ca un stup de albine auzit de la distanţă.Erau peste tot şi nu aveam pe unde să le ocolesc.Când am trecut printre ele am simţit tensiunea lor uriaşă.Mă simţeam străpunsă,străbătută  şi pentru un moment am avut senzaţia de pierdere,de rătăcire.Uitasem totul,de unde venisem,de mine sau unde mă duc.Era cald,lumină blândă şi nespus de bine.Trăiam senzaţia de integrare absolută în elementul primordial care mi-a dat naştere.O intenţie fugară a încercat să le vizualizeze şi instantaneu am trăit iluzia unei insecte prinse într-o pânză de păianjen.Ţesătura avea porţiuni mai dese şi mai rare,uneori chiar goluri prin care se vedea dincolo.Am ieşit şi cred că şi acum regret că n-am ramas suspendată acolo.Afară din Omega era doar frig şi praf. Stringurile continuau mai ordonate.Le puteam urmări.Străluceau cu un luciu nefiresc,ceva între metal şi mătase neagră mată.Era suficient să te acordezi la un fascicol şi porneai instantaneu cu o viteză enormă spre destinaţie.Acolo,sus,vitezele sunt atât de mari încât chiar şi în formă eterată le resimţi.Asta mă face să cred că materia nu ar rezista nici o clipă impactului,s-ar volatiliza pur şi simplu instantaneu.Aveam senzaţia că unele stringuri veneau de undeva iar altele plecau.Aveam o stare de  curiozitate amestecată cu prudenţă.Ştiam că nu mi se putea întâmpla nimic rău,că era suficient să-mi amintesc Terra şi voi fi instantaneu propulsată acasă dar dorinţa de a cunoaşte lucruri noi era mult mai puternică.Dar nu voi pleca încă.O stea strălucitoare din norul auriu mă chema la ea.Era frumoasă,un soare cu câteva planete în jurul său.Strălucea şi împrăştia lumina binefăcătoare departe în jur.Am încercat să mă apropii încet dar nu am putut.Viteza era copleşitoare.Am apucat să văd totuşi planetele fără să le pot număra.Am reuşit doar să intru în acest minunat sistem solar pe  o orbită care îmi permitea să aleg.Planetele,pe măsură ce mă învârteam odată cu ele,păreau nişte bulgări adormiţi.Nori subţiri de praf sau de fum înconjurau două dintre ele.M-am mai rotit o dată şi m-am decis să mă opresc pe cea de a doua.Mi se părea că acolo voi găsi lucruri interesante.Deasupra ei era o atmosferă roz deschis.Apoi straturi succesive de nori albi.Şi,deodată,sub norii albi ,faţa planetei mi se dezvălui în întregime.Veneam din spaţiu ca un meteorit şi credeam că mă voi zdrobi la atingerea acelei suprafeţe care apărea dură ,sângerie.Solul era alcătuit la fel cu cel de pe Terra,doar că avea o culoare griului-sângerie cu reflexe roşu închis în locurile unde erau rupturi.De jur împrejurul locului în care am ajuns,se vedeau munţi şi câmpii şi o vegetaţie luxuriantă.Totul însă căpătase aceasta tentă gri-sângerie .Am întins mâna şi am atins pietrele din apropiere.Pe măsură ce praful de pe ele se dădea la o parte,în faţa mea apăreau rubine brute.Eram pe o planetă de rubin care funcţiona asemenea planetei mele.Văzusem până aici fel de fel de corpuri cereşti.Văzusem bazalte şi granite,gresii,nisipuri şi altele şi altele,dar nu văzusem şi,mai ales nu atinsesem încă o planetă de rubin.O planetă care în loc de carbon şi siliciu era din oxid de aluminiu.Plămădită toată din oxid de aluminiu.Voi rămâne aici pentru o vreme să văd,să caut tot ce va fi nou. Deocamdată nu văd nimic din ceea ce înseamnă civilizaţie oricât de rudimentară şi nici vreo urmă de animal. Voi continua să străbat planeta de rubin pas cu pas până mă voi convinge de singurătatea sa,de singularitatea sa. În locul în care mă aflu nu văd nici un drum, dar ce drumuri ar vedea cineva care se trezeşte pe Pământ în mijlocul deşertului sau în vârful munţilor?Trebuie să caut.Colinele se intind cât vezi cu ochii.Sunt line şi încărcate de vegetaţie,ierburile înalte se unduiesc în bătaia vântului subţire care s-a stârnit.Mai sar din când în când pentru că gravitaţia nu mă poate opri.Sunt spirit pur şi nu ascult de această lege imuabilă.Mă distrează saltul şi alunecarea care îi urmează prin iarba deasă şi tare.Nu las în urma mea nici o urmă şi asta îmi dă un fior de bucurie.Chiar dacă ar fi cineva prin preajmă nu va şti mai mult decât că vântul a culcat iarba pentru o clipă.După ceva timp de zbenguială copilărească ,linia orizontului se acoperă de siluetele unor munţi.Nerăbdarea mă copleşeşte.Fac un salt mai mare şi mă duc direct la poalele lor.Cât sunt de minunaţi!Cenuşii-albăstrii şi cu petece roşii care sclipesc în soare.Hei,soarele acesta!Până să mă dezmeticesc bine,începe să apună.Doamne,cât e de frumos!La noi ,soarele apune printre lucruri verzi sau printre clădiri cenuşii.Aici,totul se schimbă şi soarele apune peste munţii rubinii în tuşe calme de violeturi nemaivăzute.Nici nu-mi vine să cred că violetul poate avea atâtea tonuri şi nuanţe.Şi din nou apar sclipirile roşii.Încep să le caut intenţionat cu privirea,le descopăr ascunse printre pietre sau printre ieburi şi mă bucur de fiecare dată.Ce bine că râsul meu fericit nu poate f i auzit.Această explorare incognito îmi dă un fior de plăcere.De nicăieri apare un fel de noapte dar nu întunecată şi rece ca acasă ci o noapte maronie,aproape cafea cu lapte care nu se acoperă de stele ci rămâne aşa,suspendată în cer.Printre munţi se întrezăreşte o trecătoare .Nu ştiu cum  voi vedea ziua dar acum,toate în jurul meu sunt cenuşii.Apa curge  la fel ca pe Pământ iar pe maluri cresc minunate tufe de viţă de vie încărcate de rod.Strugurii se văd negri,ascunşi în spatele frunzelor cenuşii .Aş fi vrut  să îmi continui drumul dar ceva ma oprea parcă.Îmi spunea că ar fi mai bine să stau acolo,la intrarea în defileu şi să aştept venirea zorilor.Pentru moment mi-am închipuit că noaptea se va termina repede, ca pe la noi, şi după aceea va veni o nouă zi.Dar lucrurile nu au mers chiar aşa.După o lungă perioadă de  aşteptare am înţeles că noaptea aceea va dura iar ziua pe care o aşteptam eu va veni mult mai târziu.Aşa că am continuat să merg.Nu se făcea nici mai întuneric ,nici mai lumină.Totul părea încremenit .Dintr-o dată ,am remarcat strălucirea nefiresc de pătrunzătoare a apei care pe măsură ce mă afundam între pereţii văii părea să se transforme într-o  oglindă curgătoare.M-am oprit pe malul său şi am privit cu mai multă luare aminte la acea ciudăţenie.Intuiţia îmi spunea că eram în faţa unui fenomen pe care nu-l mai întâlnisem.Am luat o piatră de pe mal şi am aruncat-o în apă dar piatra a străpuns greu,cu zgomot surd suprafaţa aceea lucioasă.Era clar că după densitatea de care dădea dovadă nu putea fi apă.Cercuri concentrice continuau să se agite şi să se formeze mult după ce piatra intrase în lichid.Nu,cu siguranţă nu putea fi apă.Era..............nu-mi venea în minte denumirea exactă dar ştiam că este un compus al aluminiului;dar care?Care compus îşi păstra forma lichidă în contact prelungit cu atmosfera?Dar,oare,aceasta era cu adevărat o atmosferă sau eu o simţeam aşa  datorită formei mele?Cât despre lichidul acela pe care îl confundasem atât de uşor cu apa,el era cu siguranţă un silicat de aluminiu.Acest gând m-m făcut să constat că siliciul nu lipsea dintre componenetele planetare ci luase doar o altă formă.Mă înşelasem când am crezut că planeta se putea lipsi de vreun element .Asta mă ducea cu gândul la faptul că trebuia să fiu mai atentă şi ,cu răbdare,să observ eventualele forme camuflate ale celorlalte elemente.Pe de altă parte, îmi întărea convingerea că elementele chimice cunoscute pe Terra se regăsesc ,sub o formă sau alte ,peste tot în univers.Nu sunt altele ,atat cât ştim,formează diferiţi compuşi dintre care unii ar putea fi  greu de recunoscut sau complet necunoscuţi.Dar acest punct de vedere era ceva cu totul nou şi trebuia demonstrat la faţa locului.Eram uimită cum peste tot ,totul e la fel.Aceleaşi structuri,aceleaşi elemente,doar formele de asamblare difereau.Oare ce surprize voi mai întâmpina?Defileul continua,pereţii se tot înălţau ,doar oglinda lichidă rămânea la fel,fără nici o modulaţie,fără nici o modificare.Părea că în jurul meu se schimbă ceva.Am sinţit o nevoie arzătoare să mă opresc.Să stau locului şi să aştept nu ştiu ce; ceva ce avea să urmeze.Am rămas gânditoare pe mal ,apoi,am făcut ca la comandă câţiva paşi înainte.Aceelaş impuls puternic m-a făcut să privesc în urmă.M-am cutremurat.Paşii mei lăsau urme pe nisip.Cum oare?Eram doar într-o formă informaţională care nu trebuia în nici un caz să se comporte aşa.Ce se petrecea? Unde ajunsesem?Ce avea să fie cu mine mai târziu?În timp ce întrebările devastatoare mă măcinau, am privit spre picioare şi am văzut cum corpul meu fizic,substanţial se refăcea din substanţa astrală.Trebuise să vin până aici,pe o planetă uitată de lume ,lângă o stea care stătea să se stingă pentru a mă reîncarna?În ce lume?Întrebări şi dileme.Atâta tot.Nu puteam găsi nici un răspuns.Oare mă voi mai întoarce vreodată pe Pământ?Şi dacă nu,dacă nu aveam voie să mă mai întorc sau dacă nu trebuia să mă mai întorc,ce avea să se întâmple mai departe?Mintea o luă razna.Scenarii apocaliptice se derulau în adâncul creierului care se materializase şi el complet.Îl vedeam cu ochii minţii,îl simţeam cu toată fiinţa mea că este acolo,viu,întreg şi funcţionând ca pe Terra.Plecasem într-o aventură oarecare,o extracorporalizare obişnuită pentru mine şi am juns la reîncarnare pe un tărâm necunoscut,aparent pustiu şi la începutul unei nopţi astrale despre care nu ştiam nimic.Ce puteam să fac. Am mai rămas pironită câteva clipe şi apoi am pornit către fundul văii în speranţa că acolo voi găsi răspuns la întrebările care mă frământau.Cu toate că era întuneric vedeam foarte clar cu ochii materiali şi mă miram că nu mă simt obosită şi nu simt nevoia să dorm.Ştiam bine că structurile materiale terriene au nevoie de somn ,aici însă era altfel.Somnul , foamea sau setea erau inexistente,cel puţin în starea în care mă aflam eu.Mă materializasem complet până în cele mai fine structuri.Era un fapt pe care nu-l puteam modifica,nu puteam găsi calea mentală de a reveni la forma eterică.Parcă pierdusem total controlul.Mergeam bine, dar capul imi era ca prins într-o menghină.Nu puteam gândi limpede şi simţeam cum mă cuprinde teama de necunoscut.Începeam să redevin omul de dinainte de saltul spiritual făcut cu mult timp înainte pe Pământ.Nu mă simţeam bine în această stare şi ceva nedefinit parcă îmi şoptea că va trece dar o nerăbdare uriaşă mă copleşea.Urmam cursul acela de lichid şi dintr-o dată,în faţa mea s-a arătat ceva asemănător intrării într-o grotă.De acolo ieşea şuvoiul pe lângă care mersesem atât de mult.Înăuntru era întuneric beznă şi nu puteam distinge pe unde să o iau.Am ales să mă ţin cât mai aproape de şuvoi dar acesta se împuţina parcă la fiecare pas.Apoi a dispărut cu totul.M-am oprit.Am dus mâna la frunte şi am simţit cum îmi creşte febra. Toată fruntea imi ardea ,dogorea şi broboane mari de transpiraţie îmi curgeau pe faţă.Se duceau la vale către bărbie şi acolo se risipeau ca într-un curent de aer.Mâna era rece şi tremurătoare.Degeaba mă ştergeam de transpiraţie,ea apărea iar şi iar parcă izvorând din mine.Stăteam încremenită şi ideea că aici îmi voi găsi sfârşitul mă cuprinse în ghearele sale.În acel moment de grea cumpănă am simţit o mână care mă cuprinse de braţul drept şi o voce hotărâtă îmi şopti:

-Vino cu mine!

Am crezut că  mor de frică.Aşteptam să se facă lumină,să mor,să se întâmple orice altceva,dar să aud voce omenească şi să mă mai şi cheme,chiar nu mă aşteptam.N-am putut nici măcar să răsuflu.Mâna m-a luat repejor de braţ şi m-a tras lateral faţă de direcţia avută inainte.Pe măsură ce făceam primii paşi o lumină ştrearsă a început să se facă simţită.Imediat m-am uitat către cel care mă conducea .Era un om ca şi mine.Părea să fie un pământean ca oricare altul.Nu-i distingeam încă trăsăturile fie din cauza obscurităţii,fie de frică.Nu imi dădeam seama ce va face cu mine dar nu exista altă alternativă decât să mă duc cu el oriunde m-ar fi condus.Treptat,lumina se făcu tot mai clară şi din peştera pe care o bănuiam doar  apăru o încăpere spaţioasă din care porneau mai multe culoare în toate direcţiile.Atunci am întors faţa către omul care mă condusese până atunci şi care acum mă lăsase liberă.Nu mai era acolo.Trebuia să mă descurc singură mai departe.Am ales o cale dintre toate şi am pornit pe ea.Cel puţin era lumină şi vedeam pe unde merg.Pe măsură ce păşeam inaintea mea se deschidea un orizont nebănuit.Incepuseră să se audă zgomote şi agitaţie.Se părea că ajung la nişte oameni care vorbeau tare.Îi vedeam de departe cum stăteau în picioare unii în faţa altora .Erau cam cinci persoane şi gesticulau  energic şi vorbeau cu voce ridicată.Când am ajuns în câmpul lor vizual au lasat vocile mai jos de unde am dedus că era vorba despre mine.M-am oprit.Mă simţeam prost,neavenită şi cauză de discordie.Nu înţelegeam nici un cuvânt.Vorbeau o limbă vocală,cu sonorităţi solare.Cred că tot cel care mă adusese se desprinse din grup la un moment dat şi veni spre mine cu pas grăbit.Era scund,şaten ,cu trăsături clare şi aspre ale feţei.Purta o salopetă cenuşie ca şi ceilalţi,dealtfel.Nu i se putea aprecia vârsta;părea de 50-60 de ani.Se opri în faţa mea la mică distanţă şi îmi vorbi în limba mea pe care părea să o cunoască  perfect.

-Vino cu mine.Aceia sunt colegii mei.Vrem să te întrebăm cum ai ajuns aici?

Apoi îmi întinse mâna şi o apucă pe a mea uşurel nu violent ca prima dată spunând în continuare:

-Nu te teme,nu-ţi vrem răul doar că nu ştim ce-i cu tine şi cum ai ajuns aici.Ştim de unde vii.E foarte departe.

Vocea lui mă linişti şi îmi dădu încredere. Am pornit amândoi către grupul care aştepta.Erau cinci bărbaţi de diferite rase după aspect.La sosirea mea s-au depărtat unii de alţii formând un cerc larg .Apoi s-au strâns din nou în jurul nostru.Erau toţi curioşi şi vorbeau deodată parcă în toate limbile pământului.La un moment dat au tăcut.Emoţiile li se mai ponderaseră.Companionul meu a început să le povestească ceva în limba locului şi pe urmă ,ca la un semn,toţi puteau vorbi cu mine.Unul mai vorbăreţ a deschis discuţia:

-Cum ai ajuns tu aici tocmai de pe Pământ? Cine te-a adus?

M-am uitat năucită în jur şi am văzut din nou cele şase feţe care aşteptau cu încordare răspunsul meu.

-Nu m-a adus nimeni.Am venit singură în formă eterică şi acolo,lângă apă am redevenit materială...

Nu am apucat să-mi termin vorba că un altul a şi început să se mire:

-Dar, cine poate crede aşa ceva?Mai bine spune-ne, unde este nava ta?

Mă cuprinse îngrijorarea.Ştiam bine că nu venisem cu nici o navă şi nici măcar nu ştiam unde mă aflu.Văzusem o stea şi apoi a urmat această aventură nemaipomenită.

-Nu am nici o navă.Am intrat pe Pământ în meditaţie şi m-am trezit printre stele şi galaxii.Nici măcar nu ştiu unde mă aflu.Singura mea dorinţă este să mă pot dematerializa din nou şi să mă întorc pe Pământ.

Le-am spus toate dintr-o suflare şi apoi am aşteptat răspuns.Se uitau unii la alţii ca trăsniţi .Se vedea că nu mai auuziseră de aşa ceva.Apoi mi-au spus că ei provin tot de pe Pământ şi că ajunşi aici cu milioane de ani în urmă au fost fascinaţi de aceste meleaguri.Acum sunt o rasă intraplanetară şi trăiesc după propriile reguli şi legi.Pe de altă parte ,nu credeau că pământenii au ajuns la un asemenea grad de emancipare spirituală încât să-şi poată permite călătorii intergalactice fără aparate de zbor.Mi-au mai povestit că în decursul timpului au mai văzut trecând nave cosmice dar nu au contactat niciuna pentru a nu-şi strica liniştea.Acum  situaţia era cu totul alta.O pământeană dăduse busna peste ei şi nu ştiau ce să facă.Metode de decorporalizare nu ştiau.Nave cu care să mă trimită înapoi nu aveau.Erau în impas.Dacă doream să rămân acolo ,trebuiau să mă prezinte conducătorilor lor şi nu erau siguri ce se va întâmpla cu mine.Puteam fi considerată spion sau duşman.Ce urmau să facă?era o situaţie fără ieşire.Atunci am spus că pot merge în faţa conducătorilor lor şi că pot explica din nou şi chiar mai pe larg circumstanţele în care am ajuns acolo.Se pare că vorbele mele i-au mai liniştit.Ei ,de fapt,erau doar muncitorii care se ocupau de întreţinerea canalului de fugă al apei de la reactorul nuclear care alimenta planeta cu energia necesară vieţii.Asta confundasem eu cu o apă curgătoare.Toate strădaniile lor de a păstra secretul existenţei pe planetă era legat de faptul că fiind o imensă bucată de rubin putea atrage lăcomia celorlalte populaţii galactice.Pentru ei însă,rubinul de afară era o pacoste şi nu un dar.Din cauza lui nu puteau locui în exterior şi fuseseră forţaţi să se retragă .Desigur,aici aveau de toate,după cum urma să văd cu proprii ochi  ,totuşi,se simţeau  privaţi de libertatea de a fi afară.Ne-am dus împreună la un  fel de lift foarte modern de care nu mai văzusem până atunci.Era ca o încăpere complet mobilata care nu avea decât un perete orb,în rest era construită din sticlă foarte transparentă de culoare roz deschis prin care se puteau vedea toate nivelele prin care treceai.Mă uimea curăţenia locului,a lucrurilor şi a oamenilor care deşi îmi spuseseră că sunt doar muncitori nu aveau nici o urmă de praf sau de alte substanţe  pe ei sau pe hainele cu care erau îmbrăcaţi.Pe măsură ce ne apropiam de destinaţie,companionii mei deveniră veseli şi preocupaţi de întâlnirea ce urma sa aibă loc.Ba chiar unii dintre ei glumeau pe seama confuziei şi derutei în care se vor afla ceilalţi.Era o rumoare plăcută ca la întoarcerea neaşteptată a unei rude plecate de foarte multă vreme.Această stare contrasta puternic cu teama,neîncrederea şi îngrijorarea de care dăduseră dovadă mai devreme.Ca să fiu sinceră,nu mai înţelegeam nimic din tot ce mi se întâmpla şi cu atât mai puţin comportamentul oamenilor de aici,căci oameni erau cu adevărat.Aş fi vrut să aflu mai multe dar nu prea aveam pe cine întreba.Toţi erau preocupaţi de prezentarea mea la condnucătorii localităţii sau planetei sau,nici eu nu ştiu ai cui.Clipele,poate orele treceau şi nimeni nu-mi spunea nimic.Rămăsesem într-o încăpere foarte elegantă dar din care nu ştiam cum să ies pentru că pereţii din sticlă,aceeaş sticlă roz-pal nu trădau nici un fel de uşă sau ceva de genul acesta.Aveam de toate dar mă simţeam ca într-o celulă de închisoare.Am stat,m-am gandit în ce am intrat,am dormit sau ,mă rog,am stat cu ochii bine închişi;ei bine,nu se întâmpla nimic.Prin preajma cuştii de sticlă nu trecea nimeni cu care să pot încerca o comunicare.Se auzeau voci şi era mişcare din plin dar nu îmi puteam da seama de unde veneau acele zgomote.Îmi formulasem în minte deja ideea că le voi cere să mă ajute să plec fie înapoi pe Pământ,fie spre alte dimensiuni dacă voi putea redobândi forma eterică.În momentul în care aceste cereri ale mele s-au conturat cu  precizie în mintea mea,au apărut ca din pământ traversând peretele de sticlă un barbat şi o femeie care mi s-au adresat foarte politicos şi protocolar şi care mi-au spus că tot ce îmi doream putea fi realizat dar că trebuia să mă decid la una dintre variante.După toate cele întâmplate,nimic  nu mi se mai părea bizar sau surprinzător.Pe de altă parte ,nici nu voiam să rămân aici mai mult decât era necesar.Am trecut prin peretele de sticlă împreună cu cei doi de parcă aş fi continuat sa merg prin aer.Dincolo erau o mulţime de oameni care vorbeau  şi pe care nu-i putusem vedea prin sticlă.Nici acum nu-mi imaginez cel fel de proprietăţi avea acel material,poate era ionizată,poate nici nu era sticlă?Am parcurs camere după camere şi am ajuns într-o sală frumos decorată dar care nu avea nici un fel de mobile.Într-o parte a sălii mă aştepta un personaj straniu care amintea de unele închipuiri legate de extratereştri.Mic şi schimonosit,acoperit de nişte haine parcă prea mari pentru el ,se străduia din greu să pară ceea ce nu era de fapt,om.Ştia dorinţele mele şi faptul că venisem din întâmplare pe planeta lor.Mi s-a adresat printr-un interpret şi mi-a confirmat faptul că aveam să fiu ajutată să revin la forma eterică şi să plec mai departe.Pentru mine era mai mult decât suficient şi mi-am manifestat bucuria printr-un zâmbet larg care i-a creat o stare de agitaţie,poate chiar panică.Erau tare ciudaţi locuitorii aceia.Fără preaviz am simţit că încep dematerializarea.Era bine,foarte bine şi mult mai uşor decât acasă.Apoi am lunecat uşor pe dalele sălii spre o ieşire care de data asta se vedea clar.Aceasta m-a făcut să cred că acei oameni vedeau lucrurile  din jurul lor altfel decât le văzusem eu,în altă vibraţie sau în altă stare a materiei.Nici acum nu ştiu şi nu voi şti niciodată unde am fost.Nu voi şti nici cu cine am vorbit sau dacă am vorbit cu adevărat sau a fost doar o amăgire a minţii.Am plecat de acolo fără să mi se lămurească transformarea din forma materială în cea eterică.Am plecat de mii de ori mai confuză decât eram la început.Cred totuşi că a fost vorba de o diferenţă de vibraţie care a permis accidental apariţia mea inoportună într-un loc unde nu aveam ce căuta .S-ar fi putut să fiu detectată şi forţată să mă materializez.Cine poate şti?Am plecat într-o aventură care imi deschide mereu porţi noi prin care pătrund cu voie sau fără voie în lumi despre care nimeni nu a auzit şi pe care nimeni nu le-a gândit vreodată.Important este că ele există acolo,undeva,şi sunt alternative la lumea noastră.Am mai învăţat că nu tot ce ni se pare ireal există cu adevărat şi că lumea visului este greu de separat de realităţile multiple din univers.În special,am învăţat că visul există şi că acolo unde este el ,trebuie să fie şi o materializare a acestuia.Este o idee complet nouă pe care aş dori la întoarcere să o pot explica dar,care,din păcate nu va putea fi niciodată demonstrată practic.Distanţele sunt uriaşe,tehnica actuală insuficientă şi oricâte eforturi ar face oamenii nu vor putea călători în trup.Vor pieri,se vor asfixia sau se vor descompune în particule fără noimă.Vor rămâne peste miliarde de ani lumină morţi,conservaţi în costumele lor şi vor ajunge pe planete unde vor fi consideraţi UFO rezulltaţi din cine ştie ce accident .Dar adevărul curat că ei au încercat să ajungă acolo în trup şi nu au reuşit, nu va fi gândit şi primit  niciodată.Oriunde am fi,noi oamenii,rămânem robii materiei.Până şi în stare eterică,continuăm să gândim şi să apreciem ceea ce vedem din punct de vedere material.Suntem captivi în legile materiei prin însăşi structura noastră nervoasă care nu este altceva decât materie.Nu minţim că neuronii sunt materie la un înalt nivel de dezvoltare.Nici pe departe.Sunt doar nişte celule cu grad înalt de specializare şi cam atât.Dar,dincolo de neuroni şi de jocurile lor intelectuale este o altă lume,o lume a materiei neformate,a materiei în devenire,despre care tot vorbim dar pe care foarte puţini dintre noi au curajul să o privească în ochi şi să o experimenteze.Pare lumea visului dar nu e,pare lumea realităţilor şi chiar este,dar a unui fel de realităţi în care totul poate fi pentru o clipă sau poate dispare în acelaş moment.Mutabilă şi înşelătoare,aceasta este lumea reală a Universului nostru.Ea se va schimba doar odată cu el şi nimic  nu va mai fi cum a fost pentru că odată cu ea va dispare memoria ideilor,a conceptelor,a posibilităţilor.Vi se pare cumva un punct de vedere derutant? Ei bine, chiar este.Aveţi perfectă dreptate,numai că atâta vreme cât acceptaţi conceptelul de iluzie a existenţei,trebuie să acceptaţi şi această lume.Lumea visului făptuit,oricare ar fi el.Da,ştiu,unora dintre voi totul li se pare riscant,inoportun şi nebunesc,dar dacă aş fi rămas acolo,această carte nu s-ar mai fi scris niciodată.Aceste adevăruri se cer rostite.Ele fac parte din marele joc al vieţii şi al altei vieţi şi fără cunoaşterea lor,totul pare mort,static şi înţepenit.Mă gândesc acasă în timp ce străbat spaţiul în căutare de alte posibilităţi de materializare a ideii de viaţă.Este o viziune  care cred că depăşeşte orice imaginaţie;o viziune totală şi în egală măsură segmentară pe diferite zone şi condiţii create chiar de ea.Visul există,se materializează şi ne surprinde de fiecare dată cu veridicitatea şi prospeţimea sa.Acum cred cu tărie că tot ce am trăit până aici şi tot ce am văzut au fost doar visele cu care am plecat la drum şi care s-au materializat spontan.Nu m-a împins  nimic spre materializare,eu doar făceam parte dintr-un vis viu şi trebuia să duc ideea mai departe,şi atunci am visat dispersia în eteric şi ea s-a şi produs.

În faţa mea se derulează un spectacol fără oprire şi fără limite.Galaxiile se schimbă între ele sau în ele însele.Nori şi fum,abur şi praf se unesc şi se descompun fără încetare.În drumul meu văd lumi pierind şi nu mă mai tem pentru aceea din care vin eu.Va fi scurt,atât de scurt încât nici  nu vom avea răgazul să conştientizăm ce s-a întâmplat.Trecerea nu doare,doar memoria doare , dar ea va dispare înainte de final.Stelele nu plâng după ce au fost.Pur şi simplu nu mai sunt sau sunt altceva.Din nou se aglomerează norii de praf cosmic.Dincolo de ei trebuie să existe ceva.Ce va fi,oare,de această dată?Care dintre visele pierdute în negura gândurilor se va materializa?Cel puţin aceste întrebări nu vor rămâne fără răspuns.Chiar aşa ,în faţa mea incep a se derula imagini .Deja apar constelaţii despre care nu ştiam.Stele de diferite forme şi mărimi,de diferite culori.Şi toate par a fi plămădite din materie în mişcare.Totul pare că se aşează şi se reaşează continuu.Şi,la un moment dat,dintre toate cele ce se fac şi se desfac  apare un soare minunat cu planetele plutind în jurul său.Soarele de cerneală,aşa îi voi spune de acum înainte.E minunat,e albastru şi iradiază lumina aceea divină peste un uriaş sistem planetar.E atât de ciudat că nici nu-mi vine să cred că e real.Mă atrage şi mă gândesc să cobor chiar pe suprafaţa lui.Nu ştiu ce mă aşteaptă ,dar tocmai asta mă atrage.Încep să cobor.Viteza îmi permite să aleg locul de asolizare.În mod spectaculos nimic nu este cald măcar.Temperatura  plăcută rămâne constantă de-a lungul coborârii.Apar nişte nori albastru deschis.Oare ce se ascunde după ei?Străbat straturile de nori unul după altul şi ,în final,ajung pe o suprafaţă netedă şi dură.Am senzaţia că mă voi aşeza pe un glob de cristal care emană lumina aceea extraordinară.Aşa şi este,doar că suprafaţa nu este de cristal ,ci un fel de sol semitransparent.Mie sa pare mie, sau ciar am ajuns pe un soare de siliciu pur?În orice caz,lumina vine din interior,cum am spune noi de sub pamant,dar nicăieri nu-i nici o urmă de pământ.Granulele de nisip sunt mult mai mari decât pe Terra.Sunt vizibile uşor cu ochiul liber şi se pot pipăi şi lua în mână.Mă joc chiar cu câteva dintre ele.Sunt aşa de catifelate şi plăcute la pipăit!Simt plăcerea pe care o aveam în copilărie când mă jucam cu pietricelele din râu.Dar acestea nu sunt ude şi totuşi îţi lasă impresia că ar fi.Aşezate în lumina aceea albastră  par şi ele albastre dar nu sunt;sunt incolore, odată  ce le ridici.Situaţia asta mă face să mă gândesc serios la căutarea unui acces spre interiorul acestui soare atât de misterios.Dar pe unde?Totul în jur este plat,uniform şi nu se zăreşte nici o intrare .Imi aduc aminte că ,de fapt,acest soare şi acest sistem planetar sunt creaţia visului meu,a gândului meu despre cum ar mai putea fi structurile materiale în cosmos şi ,atunci,visez o deschidere largă în faţa mea.Şi,ca prin minune,aceasta apare.O deschidere care seamănă izbitor cu intrarea într-un mormânt egiptean.Ce corelaţii se mai fac şi în capul meu!Am spus în capul meu?Care cap?Aici nu am cap fizic şi mă întreb de unde îmi venise mai înainte ideea?Oare?Nici una ,nici două ,mă trezesc din nou întreagă şi materială mergând pe un plan înclinat către nişte coridoare frumos luminate şi netede.Toate seamănă între ele,dar fiecare are câte un semn distinctiv la intrare.Mă întreb în sinea mea dacă acele semne sunt desene decorative sau literele dintr-un text prescurtat.Voci.Iară voci? O iau din nou de la capăt?Nu.De data asta trebuie să scap de propriile proiecţii.Nu mai vreau să infuenţez desfăşurarea evenimentelor.Stau şi mă întreb:

-Dacă ,totuşi,nu-i nici o intrare?Dacă îmi construiesc singură iluzii?

Îmi voi imagina dematerializarea ,să văd ce se întâmplă.Nu merge.Rămân în starea aceea de realitate tangibilă.Extraordinar.Aşa ceva e greu de închipuit.Am senzaţia că m-am blocat într-o realitate din care ,iarăşi,nu ştiu cum să ies.Încerc din nou,de data asta sub forma unei comenzi,o dematerializare forţată.Nimic.Realitatea mă ţine captivă.Încep să simt o suferinţă acută.Unde sunt?Mi-e frică?Nu.Frică nu-mi e dar mă chinuie incapacitatea de a părăsi această stea.Pe nesimţite lumina se schimbă din albastră în verzuie.În faţa mea apar cîteva siluete transparente care vor cu tot dinadinsul să-mi spună ceva.Le văd mişcările trupurilorr şi din staea lor de agitaţie înţeleg că nu reuşesc să comunice cu mine.Apoi,siluetele se transformă,capătă forme clare,precise,materiale.Au înţeles că nu poate exista comunicare  la nivele diferite de vibraţie.Ce bine!Acum le aud.Scot sunete asemănătoare trilurilor de păsări.Mă uit cu mirare.Ei înţeleg.Treptat,trilurile se transformă în sunete articulate.Mă privesc din nou întrebător.Nimic.Mai aştept o clipă şi cuvintele clare încep să curgă dinspre ei spre mine.M-au găsit.M-au identificat şi acum vorbim împreună.Pentru prima dată în viaţă îmi dau seama cât e de minunat să poţi spune ceva care e înţeles.Pe Terra nu mi-am pus vreodată această problemă.Totul decurgea sigur şi precis.Vorbeai o limbă de largă circulaţie şi erai înţeles într-o oarecare măsură.Acum simt pe deplin gustul comunicării.Ei aşteaptă politicos să răspund la întrebări:vin de pe Terra,am ajuns aici în formă eterică pe care nu mi-o mai pot induce,sunt o simplă călătoare.Aş mai spus câte ceva dar fiinţele s-au aproiat de mine şi m-au luat de mână cu delicateţe.M-au dus de-a lungul unui culoar spre o deschidere largă pe cacre nu aş fi intuit-o singură.Acolo erau tot felul de lucruri dintre care unele nu aveau nici un sens pentru mine.Panouri transparente,bucăţi de cristal lăsate la întâmplare,flori care creşteau din nimic.Pe lângă acestea mai erau şi scaune,fotolii,mese,toate îngrămădite fără noimă de parcă nu le-ar fi cunoscut utilizarea.De cum le-am văzut am înţeles că aceste personaje nu mai erau rodul amintirilor sau a imaginaţiei mele ci aparţineau unei lumi în care formele materiale încă nu se stabilizaseră şi nu îşi găsiseră utilizări practice.Ele veneau de peste tot din informaţia spaţială şi se aşezau în dezordine căutându-şi nume şi scop.Am privit către un fotoliu şi am rostit denumirea acestuia ca acasă.Instantaneu fotoliul s-a aşezat în poziţie normală şi a căpătat formă şi culoare.Puteam să mă aşez pe el şi să mă simt bine.Aşa am şi făcut.Fiinţele care mă însoţeau au repetat cuvintele şi celelalte piese de mobilier şi-au găsit utilizarea pe loc.Eu spuneam numele lor şi ele,parcă ascultând o comandă ,se transformau în obiecte consacrate.Era o distracţie pe cinste pentru că odată numite piesele aruncate în neştire se ordonau după comandă şi în locul lor apăreau altele şi altele.Dar nu aceste fapte sunt cele  care m-au impresionat cel mai mult.Chiar ar trebui să lăsăm la o parte lucrurile mărunte şi să privim spre cele pline de greutate care au influenţat în mod decisiv rămănerea mea pentru foarte multă vreme în sistemul acela solar.Odată comunicarea stabilită nu a fost greu să mă identific şi să povestesc motivele ajungerii mele pe acele meleaguri.Mai târziu aveam să afflu cât de îndepărtate erau de planeta mea,dar în astral totul este posibil şi cred că acest adevăr a fost cel mai greu de integrat.Cu fiecare amănunt pe care îl descopeream ,sau îl aflam ,eram tot mai uimită de posibilităţile fără sfârşit ale existenţei în această zonă şi,mai ales,de existenţa în sine.Nu-i uşor să faci un materialist,să vadă că realitatea este cu totul alta şi că tot ceea ce a ştiut pe dinafară este doar o faţetă palidă a unui complex de legi despre care nu a ştiut niciodată.Vreau sa subliniez în acest mod faptul că toate învăţăturile de acasă,indiferent de nivelul lor academic,s-au spulberat într-o fracţiune de secundă.Dacă la plecare mai bănuiam ce aş putea întâlni ,acum totul se răsturnase vijelios şi pluteam efectiv în plin mister.Fiecare secundă era o revelaţie sau o surpriză,după cum vă vine mai bine să o numiţi.Nă uimea modul constant în care mi se conservase memoria şi mă întrebam ce o fi determinat atâtea generaţii de căutători ai adevărului să afirme că aceasta se pierde odată cu trecerea în altă dimensiune?Speram din tot sufletul ca această întrebare să-şi afle răspunsul cât mai curând.Pe de altă parte ,nu aveam nici cea mai mică îndoială că locul meu era acolo,printre acele făpturi de lumină şi nu aş fi plecat pentru nimic în lume.Singura plecare era în mintea mea către planetele care înconjurau pe orbite destul de strânse acel soare minunat,acea lume de vis nemaivăzută şi nebănuită.Aşa gândeam atunci cu mintea perfect limpede în timp ce ne jucam construind şi numind obiecte cărora le dădeam diferite întrebuinţări.Ceilalţi ,erau la fel de miraţi şi absorbiţi de multitudinea cuvintelor,a numelor şi mai ales de faptul că păream a şti cam totul despre lumea amaterială din care veneam.Am construit ,sau mai bine spus ,am plăsmuit de toate de la cheile de uşă până la case întregi cu parcuri şi grădini şi prietenilor mei le plăcea foarte mult acest joc şi mă stimulau să îl fac mai departe.După un timp ,tot spaţiul înconjurător era plin de lucruri dintre cele mai pământeşti. Munţi,dealuri,câmpii,case,vegetaţii  exotice ,toate ,făceau deliciul celorlalţi iar arta manevrării materiei îi umplea de uimire.Am întrebat dacă acestea se vor păstra sau vor dispare odată cu plecarea mea şi mi-au spus c ă se vor păstra dacă eu le voi dori păstrate iar ei nu au nimic împotrivă ca ele să rămână acolo veşnic.Mi-am dat seama că tot ceea ce reprezenta pentru noi viaţa de fiecare zi,pentru ei era doar un joc frumos şi interesant.Odată rostit cuvântul plecare,pe feţele prietenilor  mei se aşeză o oarecare tristeţe.Ştiau că voi pleca dar nimeni nu îndrăznise să pună întrebarea.Mi-am dat seama că trebuie să fiu mult mai atentă la cuvintele folosite.Era o lume a seriozităţii şi a cuvântului cu greutate.Am deschis eu discuţia şi le-am risipit temerile.Atmosfera s-a însufleţit din nou şi,poate,au aflat şi ei cât de superficiali sunt pământenii.Ne place sau nu,suntem nişte inteligenţe mutabile care se manifestă într-un decor aparent stabilizat în care creativitatea noastră se poate dezlănţui liber.Am plecat împreună spre alte spaţii create mental.Camere şi iar camere care mai de care mai ciudate sau mai frumoase,fiecare dintre ele având alte destinaţii.Credeam că am văzut tot ce era de văzut dar surprizele urmau să apară una câte una.Mai întâi am constatat că întreaga construcţie în care ne mişcam era doar o plăsmuire  a imaginaţiei.Spun asta deoarece odată ieşiţi din complexul de clădiri,când mi-am întors privirea,acesta dispăruse de parcă nici n-ar fi existat vreodată.Acum ne îndreptam spre o altă construcţie care părea că îşi defineşte calităţile pe măsură ce ne apropiam.Am privit întrebător în ochii celui mai apopiat personaj şi acesta mi-a înţeles nedumerirea.

-În condiţiile noastre nu ne putem permite construcţii durabile şi definitive.Aici totul se modifică de la o clipă la alta iar noi trebuie să ne alcătuim lumea aşa cum putem Ceea ce vezi în faţă este una  dintre puţinele construcţii rezistente de aici.Este centrala nucleară.

-Aşa vă asiguraţi energia necesară..

N-am apucat să termin fraza:

-Nu pentru noi ci pentru întregul sistem solar pe care îl avem în grijă

-Şi ceilalţi ştiu lucrul acesta?

-Evident,nu.Ei cred ca şi voi dealtfel că Universul a fost creat întâmplător şi că funcţionează după legi aiurea care nu pot fi desluşite.

Mă miram la fiecare cuvânt dar am lăsat câteva clipe de tăcere să marcheze asemenea dezvăluire.Nu-mi venea să cred că tocmai mie mi se spun aceste lucruri care,la nivelul de cunoaştere de pe Pământ,ar fi zdruncinat din temelii existenţa şi viaţa.Continuarea interlocutorului a fost şi mai surprinzătoare:

-Vom merge împreună pe câteva dintre multele planete pe care le alimentăm şi vei vedea cu ochii tăi că nimeni nu gândeşte altfel decât voi.Tot ce înseamnă om în acest complex informaţional are trăsături identice şi limitări impuse de un progam dinainte stabilit.

Mă înfioram.Mi se  strânsese inma la gândul că eu,un nimeni care încercase ceva ,ajunsesem să aflu marile taine ale cerului.Apoi,eul din mine a vorbit:

-Şi eu?

-Tu?Ce-i cu tine?Ce te preocupă?

-Eu ,cum am ajuns aici , în posesia acestor învăţături?Prin ce minune am meritat toată această cunoaştere la un nivel atât de înalt?

-Tu ai îndrăznit.Şi pentru asta meriţi totul.Noi te aşteptam pentru că ştiam că ai să ajungi la noi de când ai plecat de pe Pământ.Te-am urmărit în linişte şi te-am ajutat să scapi din captivitate de pe planeta de rubin.Acum trebuie să înveţi o mulţime de lucruri cu care să te întorci acasă şi să le povesteşti celorlalţi.

-De ce eram considerată captivă acolo?

-Erai prea valoroasă pentru nivelul lor de cunoaştere.Ţi-au aplicat o undă de materializare de care nu ai fi putut scăpa singură pentru că îţi blocaseră mecanismele de dematerializare.

-Prin ce puteam să fiu atât de valoroasă?

-Cunoşteai şi stăpâneai creativitatea,lucru pe care ei îl pierduseră cu foarte mult timp în urmă.

Acum începeam să înţeleg de ce toate eforturile mele de a mă dematerializa fuseseră  zadarnice.Acele entităţi mă blocaseră ca să mă studieze şi să transfere programul meu de creativitate către unii dintre ai lor.Mă frământa întrebarea:cum de aceste fiinţe ştiau de celelalte şi de mine şi de planeta mea?Nu consideram că a venit vremea să întreb direct.Cu toate acestea am primit imediat un răspuns foarte clar .

-Noi suntem păstrătorii datinilor de la început.Ştim şi trebuie să ştim tot ce se petrece în regatul materiei.Noi înşine suntem materiali dar diferenţa ta de vibraţie ne face transparenţi.

-Daca aş putea modifica vibraţia v-aş vedea clar.

-Exact .Şi mecanismul  pe care nu îl ştii este să transmiţi fiecărei celule noua vibraţie ca program .

-M-ai innebunit cu programele astea.

-Voi nu vreţi nici în  ruptul capului să înţelegeţi că sunteţi nişte programe în derulare .

-Eu cred asta dar  ceilalţi nu o pot înghiţi.Dacă mă duc să le spun aşa ceva mă consideră nebună şi nimeni nu mai ia în seamă ce spun.

-Acestea sunt limitări impuse ca să stea cuminţi ,la locul lor şi să nu se trezească decât când va trebui.Tu nu le spune prea multe şi ,mai ales,nu suferi.

-Aş vrea să revenim la centrala nucleară.

-I-am spus aşa ca să înţelegi mai uşor.De fapt nu este o centrală nucleară propriu-zisă ci o instalaţie mult mai complexă care captează neutronii din mediul cosmic şi îi accelerează până ce emit fascicule luminoase.Acea lumină este cunoscută şi pe Pământ ca lumină neagră.O noţiune abstractă şi fără întemeiere ştiinţifică.Lumina aceasta este de fapt ultraviolet de joasă frecvenţă,foarte închisă la culoare şi poate străbate mediile diferite din spaţiu şi ajunge în cele mai îndepărtate locuri.Dar dacă am lăsa-o aşa cum este ar distruge tot ce se numeşte viaţă.Ar coagula orice albumine ieşite în cale şi noi trebuie să o transformăm în radiaţie cosmică mai blândă.Aici,în acest loc se produce această transformare şi de aici pleacă mai departe ceea ce voi numiţi  metaforic izvorul vieţii.

-Deci eu am ajuns la acest izvor?

-Da.Trebuia să ajungi aici şi să afli toate astea.În timp,vei găsi un moment propice să le spui că viaţa e lumină transformată,e vis materializat,e nemurire.

Cunoştea toate temerile şi întrebările mele.Nu mai puteam adăuga nimic.M-am închis în mine şi am aşteptat cu răbdare alte şi alte noutăţi.Mă frământa totuşi ideea că viaţa e lumină transformată.Mi se părea de un abstract greu de primit.Şi atunci m-am gândit,dacă nu pot primi o idee în raţional,am să o primesc direct în suflet,direct în spiritual şi,poate acolo,va rodi o înţelegere nouă.Lumină transformată,lumină condensată,sau ce alt fel de lumină?Nedumerire.Mai auzisem de astfel de abordări dar nu fusesem niciodată pusă în faţa faptului împlinit.Pe Pământ se vorbeşte mult despre făpturi de lumină sau despre forme ale luminii.Sunt doar discuţii,ipoteze,vorbe şi iar vorbe,dar acum eram faţă în faţă cu făpturile luminii aceleia despre care nu ştiam nimic concret.Voiam cu înfrigurare să aflu,să ştiu.Mă uitam la fiinţa din faţa mea şi simţeam cum din dorinţa de cunoaştere creştea concentrarea şi odată cu ea vibra fiecare fibră a trupului şi fiecare celulă prelua tremurul acela la limita dintre viaţă şi moarte şi trepida ,se zbătea să prindă acel ritm nemaipomenit ,şi în momentul următor am putut-o materializa.Făptura care îmi vorbise cu atâta răbdare şi înţelegere era minuată.Era o plăsmuire de vis,albastră,liniştită şi divină în tăcerea sa.Ştia că am reuşit şi se bucura .Mă simţeam ameţită de efort şi de emoţie.Nu în fiecare zi poţi vorbi cu un înger.Şi în faţa mea era chiar un înger.Înţelegeam acum trăirile patriarhilor şi ale sfinţilor.

-Acum pentru că mă poţi vedea sper că înţelegi ce înseamnă lumina transformată în viaţă.Crede-mă, că în afară de lumină, nimic altceva nu mă alcătuieşte.

-Şi totuşi eşti aici,eşti viu sau vie,cum să spun?

-Îmi place să te las să te exprimi aşa cum vezi şi crezi.Chiar aşa,ce crezi că sunt?

-Eşti viaţa şi atât şi viaţa n-are gen.

-Absolut.Sunt mulţumit şi nu-mi pare rău că te-am ales să ajungi până aici.

Mă simţeam măgulită şi asta însemna că trăiesc cu adevărat.Nu eram doar materializarea a ceea ce am fost odată pe Pământ ci eram chiar eu ,cu Eul meu cu tot;cu dorinţele omeneşti,de confirmare,de acceptare ,de apreciere.Eram un om întreg din toate punctele de vedere.Doream ca  aventura să nu se mai termine şi atunci dorinţa mi s-a materializat.

-Să mergem în uzină.

Am răspuns un –Da-şoptit şi strangulat.Am pornit înainte şi imediat am străbătut poarta acelei uzine cum îi spunea  ghidul meu.Îi spun ghid pentru că de aici înainte îl voi considera îndrumătorul meu spiritual.Am intrat şi bineînţeles că nu am văzut mare lucru.Toate instalaţiile erau închise în carcase etanşe.Acolo,la porţile morţii se năştea viaţa pentru un întreg  Univers,şi aceasta trebuia să fie şi să rămână o taină.Aşa o voi păstra şi eu ,din respect .Ghidul m-a dus mai departe în lumea minunată a tainelor sale şi am văzut transformarea nimicului în lumină,a luminii în alt fel de substanţă şi a acesteia din urmă în materie.Am văzut şi naşterea luminii albe,a sorilor şi a planetelor şi toate în interiorul soarelui albastru.Ştiam că în spatele tuturor acestor lucruri este ideea,informaţia,potenţialul,Cuvântul, dar nu reuşeam să zăresc  nimic altceva.Ce?Orice om doreşte în asemenea momente magice să-şi vadă creatorul.Şi eu ,la fel.Privirea albastră a ghidului îmi citi gândul şi îmi spuse:

-Nu-l mai căuta.E peste tot.E înainte de tot ce vezi aici şi în fiecare dintre noi.Şi noi suntem copiii Lui.Îl simţim în fiecare clipă dar nu-l putem vedea.Niciunul dintre noi nu se poate ridica la o asemenea vibraţie înaltă.Nu te gândi că nu vrea să fie văzut.Vrea ,dar noi nu suntem pregătiţi să putem ajunge acolo.

Am rămas cu adevărat  perplexă.Mi se explica una dintre marile taine ale religiei mele şi o mulţumire deplină se ridica din sufletul meu.Mă împăcasem cu mine.Era extraordinar.Nu ştiu mâine ce va fi sau dacă pentru mine va fi un mâine dar deja nu mai contează.Dacă mi s-ar spune că totul s-a terminat aici aş pleca mulţumită pe Marele Drum.

Dar surprizele nu se terminaseră încă.După o lungă plimbare prin acea instalaţie de vis a urmat o întâlnire cu matricele tuturor fiinţelor existente în Univers.Erau acolo fel de fel de plăsmuiri ale materiei dar şi făpturi care nu aveau nimic material în ele.Acestea mi s-au părut cele mai interesante.Pluteau şi parcă erau alcătuire din aer condensat sau din fum subţire şi asta m-a făcut să mă gândesc la imaginile noastre despre fantome şi să cred că,poate,în orice  vis stă amintirea unei lumi pe care o purtăm adânc ascunsă în noi.Şi mai cred că nu întotdeauna reuşim să-i dăm forma ei adevărată pentru că suntem constrânşi de codurile figurative  care ne înconjoară.Captivi în educaţia şi imaginile noastre,nu ne putem imagina oameni care nu au formă de oameni sau planete care nu au apă şi sol.Dacă am putea măcar pentru o clipă să depăşim aceste graniţe,viaţa noastră ar fi plină de lucruri interesante ,de viziuni fugare ale adevaratei realităţi sau,poate chiar de o nouă realitate.Deocamdată,aici,pe soarele albastru totul era posibil şi asta era foarte bine pentru că puteam învăţa să fiu liberă de prejudecătile pământeşti.Nu am îndrăznit să încerc să comunic cu acele fiinţe;mi se păreau pregătite pentru orice fel de mediu în care să se manifeste şi cred că asta m-a intimidat.Acum mă pregăteam să plec împreună cu ghidul meu pe una dintre planetele sitemului solar.Nu ştiam ce modalitate de deplasare va adopta şi chiar eram curioasă.Mi-am dat seama că el modifica vibraţia lui şi a mea doar în momentul în care am început să trepidez din toate structurile. Era senzaţional şi, într-o clipă ,am fost propulsaţi pe o planetă foarte plăcută la vedere.O dată în plus m-am convins că Universul este vibraţie şi doar vibraţia este în stare să modifice instantaneu structuri şi forme indiferent de originea lor.De data asta am înţeles că vibraţia modifică inclusiv timpul.Spaţiul acela ca o pânză pe care se străduiau savanţii să ni-l prezinte se destramă spontan în faţa vibraţiei modificate a informaţiei.Căci informaţia este cea care îşi modifică vibraţia şi odată cu ea piere sau apare totul.Nouă ni se pare fie că lumina vibrează,fie că se petrece ceva în ADN-ul nostru când de fapt,informaţia în sine se restructurează la un alt nivel vibraţional şi astfel îşi schimbă frecvenţa de transmitere.Iar cand vibraţia  informaţiei universale se va modifica din nou,atunci se vor termina şi vor începe toate din nou.Şi va fi o altă lume care va visa ca şi noi şi se va întreba de unde a venit şi unde se duce.Şi ,asemenea nouă, nu va putea găsi răspunsuri clare pentru că acestea sunt atât de adânc săpate în noi încât nici nu ne vine să credem că le deţinem.Noua planetă era cuprinsă de soare şi linişte.Am intrat fără efort în atmosfera sa şi am parcurs strat după strat până la sol.Până şi acesta era plăcut la atingere şi ,instantaneu,mi-am amintit parabolele noastre despre iad şi rai.Nimic nu te respingea şi nimic nu-ţi închidea pofta de explorare.Peisajul liniştit din zona în care am pătruns a început să se schimbe treptat lăsând loc unor canioane şi văi mirifice.Aerul proaspăt parcă te îndemna să mergi în continuare.Drumul de pământ şerpuia agale nici prea sus ,nici prea jos faţă de marginile canionului .Asemeni celui de pe Pământ,cerul era albastru dar mai violet decât acasă şi soarele,deşi nu strălucea foarte tare,dădea o lumină plăcută .Ierburile scurte şi aspre arătau o oarecare drămuire a apei prin acele locuri şi doar culoarea lor verde smarald te făcea să te gândeşti că nu eşti pe Pământ.Pe cerul limpede planau în linişte păsări  care nu se sfiau să se apropie fără teamă de noi.Nu departe începuseră a se zări case pitite printre arbori şi arbuşti.Erau albe,cu canaturile vopsite în diferite culori,iar acoperişurile erau din stuf.Dce unde să fi luat stuf în zona aceea care nu se părea a fi prea umedă?Cine poate şti?Speram ca un răspuns la toate întrebările mele să vină mai târziu.Deocamdată eram mulţumită cu cele ce vedeam dar surprizele urmau să apară.De jur împrejurul caselor nu era nici un fel de împrejmuire sau delimitare a spaţiului.Aceasta mă făcea să cred că prin acele locuri nu se făcea prea mare caz de simţul proprietăţii.Abia mai târziu aveam să aflu că proprietatea nici nu exista ca atare.Era doar o delimitare de spaţii vitale care puteau fi oricând schimbate în funcţie de necesităţile fiecărui grup sau persoane.Pe acele meleaguri nimic nu era definitiv şi nimic nu te putea împiedica să te deplasezi oriunde voiai.Dar oamenii nu apăreau încă de nicăieri.Mă stăpâneam cu greu să nu dau semne de nerăbdare.Ghidul meu îşi dădea prea bine seama de situaţia în care mă aflam dar nu dorea sub nici o formă să forţeze nota.Aşa că se uita la mine cu blândeţe şi îmi inspira o stare de linişte şi calm.Nu după mult timp apărură şi oamenii şi, vă vine să credeţi sau,erau exact ca nişte pământeni obişnuiţi.La fel de înalţi,cu aceleaşi trăsături şi chiar cu fizionomii asemănătoare nouă într-atât încât îmi venea să cred că iemdiat voi întâlni oameni cuoscuţi de o viaţă.Evident că nu s-a petrecut un asemenea fapt dar de foarte multe ori figurile erau izbitor de asemănătoare.Până şi hainele pe care le purtau aminteau de u Pământ al anilor 1960 sau chiar mai devreme.Erau foarte cuminţi şi oarecum sobri dar veseli ca expresie şi foarte comunicativi.Aveau în general un aspect caucazian ,cu părul şaten inchis şi ochii căprui;sprâncenele bine desenate trădau un caracter ferm,hotărât.Poate că mă înşelam dar prima impresie aceasta a fost.Nu-mi mai puteam stăpâni curiozitatea şi am început să îl întreb pe ghidul meu de unde provenea această asemănare cu palneta de unde veneam eu.S-a uitat la mine o clipă,după care mi-a dat un raspuns care m-a încurcat.

-Lumea din care vii tu?Care este lumea aceea alta decât lumea întregului Univers?Poţi să te consideri venită din altă lume decât din Lumea Materiei Universale?

Nu mai ştiam ce să răspund la asemenea adevăruri.Niciodată nu mi se mai pusese astfel problema.Eram ruşinată de propria exprimare şi de îngustimea gândirii mele.Unde pierdusem oare logica şi judecata ca să pot întreba astfel pe unul dintre oamenii cerului?Nouă oamenilor de pe Terra nu ne vine să credem că acolo sus cineva ne priveşte şi ne consideră confraţi ai aceleiaşi Realităţi Unice.Materia nu este şi nu poate fi alta.Ea este ceea ce este ,unică şi omogenă în infinita sa diversitate.Elementele sunt aceleaşi oricare ar fi forma adoptată de ele pentru a exprima o anumită posibilitate.Tocmai când gândeam astfel am fost întreruptă de ghid.El a început pe acelaşi ton blând să-mi spună ceea ce gândeam deja şi chiar mai mult decât atât:

-Unicitatea materiei în Universul actual este incontestabilă.Chiar dacă matricea,modelul a fost stabilit prin forţă spirituală,materia este cea care dă posibilitatea acestei forţe să se manifeste pe acest nivel vibraţional.Deci ,la vibraţia  cosmică actuală nu poate exista o altă formă de exprimare şi de experimentare decât materială.Tocmai de aceea s-au născut mai întâi elementele care se pot grupa sau regrupa diferit ,dar care rămân în esenţa lor aceleaşi chiar dacă le despart mii de ani lumină.

-Deci peste tot în Cosmos se ştie despre celelalte forme materiale,în afară de Terra,unde oamenii îşi mai închipuie că sunt singuri.

-Aceasta rămâne o problemă foarte delicată în discuţia noastră.Nu aş vrea să te rănesc sau să te dezamăgesc ,dar oamenii sunt forţaţi să creadă aceasta.

-De către cine?

-De către alţi oameni,semeni ai lor care se distrează cu ignoranţa celorlalţi.

-Chiar nu pot să cred.În mintea mea încape ideea că unii dintre ai mei sunt dispuşi să ascundă realitatea dar nu pot merge până acolo încât să cred că asta îi poate distra.

-Problema se pune chiar mai profund.Nu numai că se distrează,dar şi generează curente şi opinii contradictorii care să deruteze şi mai mult.

Am simţit că opoziţia mea nu mai avea sens şi am tăcut dar tăcerea mea a durut mai mult decât orice cuvânt.Am văzut asta în ochii lui clari şi limpezi.Păreau cuprinşi de o tristeţe profundă.S-a simţit dator să continue:

-Toate planetele care au trecut prin aceste zbateri spirituale s-au distrus sau,în cel mai rău caz,au trebuit distruse...

-Nu,asta nu se poate.

-Ba da.Oamenii se autodistrug ori de câte ori au ocazia.Totul începe ca o glumă şi se termină cu sfâşieri ,cu răni adânci,cu sinucideri spirituale,pe când modelul universal nu impune aşa ceva.În esenţa sa,Universul este şi va fi mult timp de aici înainte spiritual,ori calea spirituală este cea a armoniei şi a luminii.

-Şi atunci,de ce nu se trasează reguli stricte pentru asta?

-Pentru că regulile nu sunt o realitate absolută,ele sunt liber consimţite şi respectate.

-Adică noi alegem ca viaţa noastră să fie  un iad?

-Da.Doar cei care au depaşit nivelul brut al invidiei şi urii se ridică puţin peste această alegere.

-Să mai repetăm  cele spuse pentru că nu mai înţeleg nimic.Deci modelul universal este de pace şi armonie,iar unii dintre noi reuşesc să îl descopere.Ceilalţi,însă,perturbă aceste alegeri prin imixtiuni vulgare şi grosolane .

-Exact.Ai surprins foarte bine chestiunea.Nu mă mir că ai ajuns până la noi;trebuia să ajungi aici ca să vezi şi să nu te mai poată  zdruncina nimeni în convingerile tale.

-Păcat că atunci când mă voi întoarce nu voi putea spune prea multor confraţi aceste descoperiri pentru că pentru ei va fi inadmisibilă însăşi călătoria mea  darămite discuţia aceasta.

-Asta va depinde doar de cei care te vor auzi.Dacă te vor asculta ,vor deveni nişte oameni fericiţi iar dacă nu,îşi vor urma calea lor către alte limanuri.

-Ce vrei să-mi spui,că după moartea fizică ne ducem acolo unde am ales încă din viaţă fiind să ne petrecem restul timpului?

-Nu,nicidecum.Unde să mergi?Crezi că există locuri bune şi locuri rele,de pedeapsă?Nu există;şi oricum după moartea fizică memoria dispare şi sufletul se desparte de trup pentru a se reintegra în materia cosmică din care s-a născut.

-Am mai auzit asta de nenumărate ori.E o doctrină anume.

-Nu,nu;este o realitate obiectivă.Doar extracorporalizarea păstrează intactă memoria.Drept dovadă putem divaga acum despre viaţa ta pământeană.

-Dar ce este sufletul?

-Uite,mă aşteptam la această întrebare;aşa că nu mă surprinde.Ei bine,îţi voi răspunde;sufletul este întruparea verbului-a fi-,este vectorul de voinţă al Universului,este suflul vieţii.

Am dat impresia că m-am lămurit.De fapt nu mai doream continuarea discuţiei.Voiam să aflu singură răspunsul la această întrebare. Când am plecat de pe Terra ,am ştiut clar pentru ce plec într-o aventură din care exista posibilitatea să nu mă mai întorc niciodată.Faptul că mă voi întoarce mă liniştea ,dar darurile spirituale cu care voi reveni mă puneau în mare dificultate .Oamenii vor veni către mine şi mă vor întreba iar eu nu le voi putea răspunde deschis pentru că nu sunt pregătiţi să primească asemenea noutăţi.Unii se vor speria,alţii se vor închide în sine,vor suferi şi viaţa lor nu se va îmbunătăţi cu nimic.Tainele vor trebui să rămână în contninuare taine.Stau şi mă întreb la ce bun am făcut această călătorie?Deja mă întreb,la ce bun să mă întorc?

Replica ghidului meu a venit ca o ghilotină peste gândurile mele:

-Ai să te întorci şi ai să spui ce ştii şi ce ai văzut pentru că nedescifrate tainele mor şi suflul vieţii nu permite aceasta.

M-am simţit zuduită de greutatea rolului pe care începeam să îl am.

Dar el spuse în continuare:

-Nu ai nici un rol.Eşti doar o extensie materială mai complicată a unei realităţi care se cere scoasă la lumină.Mai bine ne continuăm călătoria.

Am pornit printre oamenii aceia care imi zdruncinaseră toate crezurile şi convingerile.Mă simţeam de-a lor,parcă trăisem acolo,printre ei ,toată viaţa.Ne mişcam fără grabă printre grădini şi case şi pe nimeni nu mira prezenţa noastră.Salutul lor era simplu şi jovial-un zâmbet;dar un zâmbet care te făcea să te simţi bine,să te simţi ca acasă.Încă nu stabilisem comunicarea verbală cu ei şi mă gândeam cu emoţie la  momentul în care mi se va adresa primul cuvânt.Oare cum va suna acesta ?În ce limbă mi se va adresa primul interlocutor?Voi putea face faţă la o asemenea încercare?Apoi,dintr-o dată ,am simţit că de fapt în tot acest timp mi s-a vorbit dar eu nu am fost receptivă .Aici cuvintele nu aveau rost şi loc;oamenii aceştia depăşiseră  momentul comunicării verbale,erau telepaţi.Mă salutaseră şi mă întrebaseră de nenumărate ori de unde vin iar eu am tăcut de fiecare dată.Oare chiar am tăcut? Oare atunci când mă gândeam la ei şi la viaţa lor nu le răspundeam de fapt?Se pare că da ,căci nimeni nu părea dezamăgit sau trist.De fapt,de când venisem pe planeta lor nu văzusem tristeţe,nici încordare,nici ochi întorşi.Am început să mă concentrez pe transmisia telepatică şi un orizont neaşteptat mi s-a deschis spontan.Toată lumea vorbea cu toată lumea,frumos,elegant,liniştit.Strada era plină de zgomot şi mă simţeam bine.Nu erau maşini ,doar conversaţiile şi saluturile trecătorilor.Străzile erau curate şi bine marcate cu nişte semne pe care nu le înţelegeam.Ghidul mă conduse spre o grădină de vară ca şi cum ar fi urmat să întâlnim pe cineva.Ne-am aşezat în scaunele împletite din răchită şi în scurt timp a apărut o persoană plăcută la vedere,îmbrăcată foarte simplu şi decent.De când a juns lângă noi şi până s-a aşezat şi ea am avut destul timp să mă uit la hainele pe care le purtam fără să-mid au seama.Erau asemănătoare cu ale ei în totalitate.Poate şi din acest motiv am trecut neremarcaţi până acum.O salopetă simplă,gri deschis şi pantofi de sport.Acasă nu purtasem niciodată un astfel de echipamen.Eram surprinsă.În primul rând,nu-mi aminteam să mă fi echipat în vreun fel .În al doilea rând ,mă aşteptasem să port hainele cu care lăsasem corpul pe Pământ la plecare.Totul era altfel.Femeia din faţa noastră se salută prietenos cu ghidul.Nu ştiu dacă din respect pentru mine sau,poate,pentru că doreau să fie mai bine înţeleşi,au început să vorbească în limba mea maternă.Schimbul de saluturi s-a extins şi la mine şi s-au făcut prezentările în cel mai pământean mod.

-Eu sunt Ana-a spus femeia-şi am venit ca şi tine prin astral în cursul unei experienţe.Dar nu m-am mai întors.

-Puţin mai devreme ,mă gândeam şi eu că aş putea să nu mă mai întorc.

-Trebuie să te gândeşti bine,pentru că numai o dată te poţi dematerializa ,pe urmă ramâi aici definitiv.

-Nu sunt chiar hotărâtă;cred că nu voi rămâne.

-E foarte bine şi aşa.Spune-mi acum ce vrei să ştii de pe la noi?

-Aş vrea să ştiu dacă sunteţi telepaţi cu toţii sau mi s-a părut mie.

Ea s-a aplecat spre mine şi a început să depene firul poveştii.Spunea că ,într-adevăr,sunt telepaţi cu toţii dar că pot vorbi şi altfel cu cei apropiaţi.Folosesc telepatia ca pe un mijloc de comunicare la distanţă iar cei pe care i-am surprins pe stradă vorbeau,de fapt,cu cei de acasă şi nu cu mine.Apoi am întrebat-o despre  felul de viaţă de aici şi din mărturisirile ei părea foarte mulţumită.Aveau de toate .Se bazau pe produse naturale şi nu foloseau nici un fel de obiect care ar fi poluat;şi când spun poluare mă refer la toate tipurile.Erau frumoşi şi îmbătrâneau foarte greu.Apoi se sfârşeau liniştit,în somn.Nu m-am putut abţine şi am întrebat-o care erau totuşi inconvenientele vieţuirii aici.S-a gândit o clipă şi apoi mi-a raspuns că viaţa aici este foarte uşoară şi lipsită de griji dar ,undeva pe drumul spre perfecţiune,au pierdut  dragostea.Ei nu sinţeau nimic unul pentru altul.Trăiau fiecare de capul lui.Deci acesta era preţul Raiului.Nu pot să spun că îmi plăcea .Nu doreau decât strictul necesar .În rest se gândeau la ce lăsaseră în urmă.Unora  le părea rău dar rataseră plecarea înapoi şi nu mai aveau ce face.Ghidul meu a simţit nevoia să-mi spună că aici ajung doar iniţiaţii de pe alte planete şi că viaţa aceasta este creată special pentru meditaţie şi echilibrare spirituală.L-am înţeles şi am început să privesc cu alţi ochi realitatea care mă înconjura.De astă dată devenisem conştientă de faptul că întreaga mea aventura era o chestiune de vibraţie şi că îmi fusese dăruită tocmai pentru a experimenta şi înţelege  această faţetă a Universului.

Ne-amridicat şi am pornit într-o lungă plimbare prin localitatea fără nume .Numele localităţilor nu mai avea sens.După cum aveam să aflu mai târziu,toate erau la fel,strict funcţionale şi asta făcea să nu conteze unde te afli.La noi ,s-ar fi numit libertate,aici era considerată normalitate.O normalitate simplă şi comodă.În schimb,erau amenajate nenumărate spaţii de gândire şi meditaţie,unele mai elegante şi mai frumoase decât altele.Ne-am aşezat şi noi într-un asemenea spaţiu şi am lăsat tăcerea să ne cuprindă.Interlocutorii mei şi-au stins până şi vocile interioare şi ne-am cufundat fiecare în sine.Pentru prima oară vedeam telepaţii tăcând.Am simţit mai întâi o undă de căldură plăcută care mi se ridica dinspre vârfurile degetelor de la picioare spre cap străbătându-mi întregul trup.Era asemenea unei băi de lapte cald care mă odihnea şi mă elibera de orice încordări sau întrebări.Apoi,totul s-a concentrat în svadisthana şi a început o mişcare de rotaţie care devenea tot mai rapidă.Pe măsură ce rotaţia se accentua,întregul corp a intrat într-o vibraţie nemaiexperimentată până atunci.Fiecare celulă se mobilizase şi ritmul vibraţiei mă cuprinse asemenea unei muzici interioare.Starea de bine se accentua în fiecare clipă.La un moment dat am simţit că mă cuprinde o moleşeală asemeni începutului de somn dar nu era somn.În faţa mea au apărut imagini ale unei lumi nevăzute mai inainte.Tot ce mi se păruse stins şi monoton se animase deodadtă şi o viaţă nespus de frumoasă se derula în faţa mea.Ce mi se părea ciudat ,era că eu însămi participam la evenimentele din jur şi vorbeam şi mă bucuram odată cu cei din jur.Ei mă considerau ca fiind acolo dintotdeauna.Aveam o mulţime de prieteni şi schimbam cu ei păreri dintre cele mai interesante.Râdeam şi ne bucuram de un fel de fericire totală,absolută.Peisajul se schimbase .De jur împrejur erau munţi înalţi,plini de zăpadă albă,scânteietoare pe creste iar jos,unde eram noi,înfloreau pomii.Iarba verde,bogată,se ridica mândră  şi se apleca din nou sub fiecare pas.Flori si iar flori de toate felurile ne îmbătau cu miresmele lor.Asemeni unor copii zburdalnici,alergam râzând şi vorbind în acelaşi timp.Fel de fel de animale se jucau de-a valma cu noi şi nici noi,nici ele nu ne temeam unii de alţii.Aşa arăta lumea aceea în vibraţia ei adevărată.Un gând fugar îmi trecu prin minte:oare lumea mea cum era la vibraţia sa reală?Cum ar fi viaţa pe Pământ în acest registru vibraţional sau ,poate,în altul care i s-ar potrivi?Oare nu noi suntem cei care facen  lucrurile să fie grele şi să meargă prost?Oare nu scepticismul nostru exagerat ne îngroapă de vii în atitudinea de a ne plânge de milă când am putea fi fericiţi?Pe măsură ce gândeam aşa mi-am dat seama că pătrund tot mai adânc în lumea cea nouă şi că nu mai vreau să o prăsesc.In acelasi moment au auzit o zbatere de aripă deasupra capului şi m-am trezit alături de prietenii mei în spaţiul de meditaţie.Ghidul mă adusese înapoi.

-Ai văzut?

Atât,nici un cuvânt mai mult.M-am trezit şi imediat am dorit să mă întorc pe Pământ.Nici în ziua de azi  nu ştiu de ce.M-am extrorporalizat total şi spontan şi în clipa următoare intram în atmosfera Pământului.Eram acasă şi încă nu ştiam ce voi face .Am găsit foarte repede corpul material din care plecasem la început dar acum mi se părea oarecum străin şi anapoda.Când am intrat la loc, m-a primit o răceală umedă foarte neplăcută.Mi-am zis că poate murisem între timp.Am început să mişc încet mâinile şi picioarele,apoi am încercat să mă ridic şi am reuşit.Nu eram nici ameţită,nici tulburată.Totul era normal,firesc.Parcă dormisem un somn lung plin de vise.Îmi aminteam fiecare eveniment şi eram nerăbdătoare să spun cuiva ce se întâmplase.Involuntar ,am căutat din ochi ceasul cu data şi ora şi nu mică mi-a fost mirarea să constat că lipsisem doar trei ore.Trei ore mi-au fost suficiente să fac toată călătoria.O dată în plus mi-am dat seama că timpul nostru nu există,că e doar o născocire convenţională şi arbitrară.Este modul nostru de a ne provoca durere.Învăţasem dincolo că se poate trăi fără durere şi acum o găsisem din nou.O stare surdă de întristare puse stăpânire pe sufletul meu.Încă auzeam în minte răsetele fericite şi cuvintele pline de blândeţe ale celor pe care tocmai îi părăsisem.Erau acolo,departe,veşnic tineri şi încântători.Îmi ascultasem ghidul si plecasem dintre ei ca să împărtăşesc alor mei întreaga experienţă din dorinţa de a fi şi aici mai bine.Dar incertitudinea reuşitei mă devora.Cum să spun?Cine mă va crede?Totul va fi un SF interesant.

Când credeam că am ajuns să mă odihnesc la umbra materiei,iată, plec din nou, ca şi data trecută, fără să ştiu unde am să ajung şi cât voi zăbovi acolo.Într-o dimineaţă de toamnă târzie şi caldă,am început exerciţiile zilnice de relaxare şi concentrare şi,dintr-o dată,am plecat.Decorporalizarea s-a produs instantaneu .Din liniştea camerei m-am trezit mergând pe o potecă de munte undeva în nişte munţi foarte înalţi şi necunoscuţi.Chiar şi pentru mine a reprezentat o surpriză.De obicei parcurgeam o anumită distanţă în astral după care mă apropiam de o planetă sau de o galaxie şi abia după aceea mă coboram pe o suprafaţă anume şi începeam să mă acomodez la condiţiile de acolo.Acum,însă,lucrurile se schimbaseră radical.Mergeam pe poteca aceea tare ,ruptă din stâncă,şi mă minunam şi eu cum am ajuns şi unde sunt.Nimic nu-mi dădea vreun indiciu despre locaţie .Doar când priveam în hăurile  impresionante din stânga potecii pe care mergem,mă gândeam că peisajul acela nu poate fi pamântean.Poate vă întrebaţi de ce vă spun această nouă aventură? Ei bine,ea are legătură cu cele povestite anterior.Este cheia celorlalte şi biletul de călătorie spre înţelegerea lor.

Merg inainte şi totul pare terestru şi material.Merg, şi dintr-o dată ,trec peste un pod deasupra prăpastiei şi schimb direcţia la dreapta.Stâncăriile se mută în stânga iar văgăunile în dreapta.Peretele de piatră este din ce în ce mai înalt cu toate că urc fără încetare.Bine măcar că e ziuă şi văd clar unde să păşesc. Apoi,totul se tulbură, dintr-o dată,în faţă apare un alt pod,de data asta mai scurt şi  mai îngust.Trebuie să îl trec,altfel ar însemna să  mă întor şi ideea aceasta nu-mi surâde.Trec, şi imediat ce ajung dincolo,pe celălalt mal al unei prăpăstii parcă fără fund,simt cum pământul se depărtează de tălpile mele şi încep să zbor uşor,fără nici un efort către vârfurile stâncoase ale munţilor acelora uriaşi.Zbor şi văd din ce în  ce mai limpede dincolo de crestele care par să alcătuiască o căldare.Trec peste ele şi încep să cobor spre fundul acelei căldări pline de verdeaţă şi de soare.Picioarele ating pământul fără nici un şoc iar stâncăriile par a se depărta spre orizont.Cerul limpede răspândeşte o lumină caldă şi calmă fără însă a se vedea soarele.Pământul e plin de verdeaţă,de iarbă fragedă şi înrourată.De sub iarbă se simte multă umezeală şi mersul devine greu din cauza solului mlăştinos.Trebuie să mă ridic deasupra ierbii ca să pot merge înainte.Un simplu gând şi tălpile se ridică deasupra firelor de iarbă.Simt că nu le ating deloc dar mersul continuă ca şi cum aş fi pe sol,pas cu pas.Nu zbor.Este o formă ciudată de deplasare ca şi cum ai călca aerul care ar fi devenit compact.Dar în lumile pe unde umblu eu ,ce mai poate fi ciudat?În jur,totul pare pustiu şi adormit.Mă privesc pe mine însămi şi mă descopăr cu uimire.Într-un gest reflex îmi strâng picioarele în semilotus.A fost o ideea bună;plutesc mai uşor şi mai confortabil.Şi în acest tip,mă gândesc, cine ar putea fi locuitorii acelei regiuni?Un gând a fost destul.În faţa mea apar unul câte unul,tot prin aer,oameni.N-aş putea spune că privirile lor pierdute în depărtări fără margini emană vreun sentiment anume.Par indiferenţi şi tăcuţi şi parcă aşteaptă ceva sau pe cineva.Pe măsură ce se apropie,se aranjează în semicerc în faţa mea.Mă simt încordată;nu ştiu ce va urma.La un moment dat,din spatele celor proximativ 10-12 oameni cu aspect de bonzi tibetani,apare un personaj de mare importanţă după onorurile ce i se dau.Pare un lama sau chiar mai mult.Are o figură liniştită ,meditativă, dar nu ruptă de realitate.Pluteşte şi el prin aer ca toţi ceilalţi şi se opreşte la câţiva paşi de mine.Nu îmi inspiră nici teamă,nici neîncredere.Poate doar curiozitate.

-Ce cauţi tu aici?

La un asemenea început nu mă aşteptam.Desigur,personajul observă că sunt surprinsă şi chiar blocată.Pe de altă parte,mă simt incapabilă să dau un răspuns.Chiar aşa,ce caut eu acolo?Trebuie să îmi adun toate puterile ca să pot bâigui un răspuns cât de cât coerent.

-Nici eu nu ştiu cum am ajuns.Meditam în camera mea şi  m-am trezit aici.

Lama nu pare deloc surprins.Se bucură evident că am putut răspunde şi mă priveşte liniştitor.

-Dar măcar ştii unde te afli?

-Nu.

Nu pot să leg mai multe cuvinte pentru că nu ştiu,chiar nu ştiu, unde sunt.Doar o vagă bănuială mă străbate şi aceasta este degrabă sesizată de ceilalţi.

-Se trezeşte,se trezeşte.

Grupul care stă în  faţa mea murmură uniform şi neîncetat.Mantrele lor mă fac să mă gândesc foarte serios la tibetani.Tonalităţile sunt foarte joase şi profunde.Parcă toţi s-ar strădui să mă aducă la realitate cu binişorul.Lama mai aşteaptă.

-Cred că am ajuns în Shambhala.....aşa cred.

Murmurul încetează la fel de brusc cum pornise.Un zâmbet larg se deschide pe feţele tuturor.Lama surâde cu bunăvoinţă.

-Da,ai ajuns în Shambhala.De ce ai venit la noi?Ce doreşti şi nu ţi s-a împlinit încă?

-Ştie de Shambala- un murmur străbate grupul.

Lama şi  încă doi , stau mai la o parte şi mă privesc cu mirare .Nu ştiu de e sunt atât de blânzi.Apoi,fără nici un cuvânt, la un semn al mâinii întinse ,în faţa lor apar case cu grădini pentru ca apoi să dispară şi să lase locul meselor întinse pe iarba fragedă.Şi acestea dispar la rândul lor şi apar vehicule de zbor şi drumuri la fel de efemere ca şi casele şi mesele pline de mâncare.Simt că în felul acesta vor să-mi spună ceva.Simt că imi transmit că locul acela este cu totul şi cu totul special şi că eu am ajuns acolo ,nu din întâmplare ci, trimisă ca să mă conving că există cu adevărat.Prin aer încep să plutească pietre uriaşe şi platforme din piatră pe care se găsesc alţi oameni care par să nu ştie că plutesc împreună cu gospodăriile lor.Scena devine halucinantă şi simt o ameţeală care mă cuprinde.Apuc să aud doar câteva cuvinte spuse de nici nu ştiu cine:

-Se pierde....repede.....

Mă trezesc aşezată într-un scaun mare din răchită.Sunt zăpăcită.Platformele zburătoare au dispărut.În locul lor,cerul albastru ,perfect limpede ,pare ireal.Lama stă lângă mine,în picioare ,cu un sceptru în mâna dreaptă.Acum e îmbrăcat în alb de sus şi până jos.Aşa cum îl văd eu,pare din altă lume.Se întoarce puţin spre mine şi mă întreabă din nou:

-De ce ai venit până aici?

Parcă trezită din somn,îmi dau seama că trebuie să fi avut un gând la plecare chiar dacă totul s-a petrecut atât de repede.Îmi adun minţile şi spun:

-Cred că atunci când am intrat în meditaţie m-am gândit cum să devin vindecătoare.Altceva nu-mi amintesc.Dar n-am cerut nimic în mod special,a fost doar o străfulgerare.

-De când ştii despre noi?

-Oh,de mult.Ştiu despre Shambhala de zeci de ani dar nu am crezut că voi putea ajunge vreodată aici.

-Dar crezi în existenţa noastră.

-Da,cred şi acum mă bucur că mi s-a întâmplat să şi văd cu ochii mei acest tărâm de basm.

-Este foarte real.Nu este din basme ,doar oamenii care nu pot ajunge la noi ne alungă în lumea poveştilor.Eşti pe Pământ dar într-o dimensiune paralelă.Foarte puţini ajung să o vadă cu ochii fizici.Cum ai venit?Poţi să ne povesteşti drumul?

-Da,desigur.Am ajuns într-un loc pe o cărare de piatră la foarte mare înălţime.Peste tot se ridicau piscuri uriaşe şi prăpastii foarte adânci.Am trecut două poduri şi am ajuns în mijlocul acestei căldări pline de verdeaţă.Apoi,am început să levitez.

-Da,da,înţeleg.

Pe măsură ce povestisem,cei doi aghiotanţi s-au propiat tot mai mult ,de parcă voiau să audă mai bine.Încercam în zadar să-mi amintesc mai multe amănunte.

-Ştii că ai mai încercat o dată să treci către noi....

Eram numai ochi şi urechi.Nu încercasem niciodată să cer intrarea în Shambhala.Dar lama a continuat:

-Atunci când ai ieşit din peştera albastră....şi ai  intrat în Akasha....

Am rămas perplexă.Cu adevărat fusesem în peştera albastră şi intrasem într-un fel de bibliotecă împreună cu un bonz.Abia acum îmi aduc aminte că la ieşirea din cămările acelea misterioase pline cu cărţi pe care nu le-am putut deschide,drept în faţă era o cărare care se pierdea în pădure.Aş fi vrut atunci să merg pe ea dar nu ştiu nici până azi de ce nu m-am dus.Ceva s-a întâmplat.Nu mai ştiu ce.

-Nu erai pregătită.Îţi lăsasei sandalele  la intrarea în peşteră.

-Da,chiar aşa!

-Şi nici cărţile Akashei nu le-ai putut deschide.

-Din păcate,nu le-am putut deschide,mi se păreau din piatră roz.

-Uitarea,uitarea.Nu erau din piatră dar tu nu ai ştiut cheia descifrării lor.

-Da.Asta a fost cu mult timp în urmă.

-Şi acum ,abia te-ai întors dintr-o altă călătorie astrală.

-Da,dar acolo am plecat în corpul subtil,aici sunt în material.

-Nu,nu eşti în material,nimeni nu poate trăi aici în material,eşti tot în corpul energetic dar ai învăţat să foloseşti al 6-lea simţ şi de acolo vine senzaţia de material.

Apoi,după o pauză:

-Spune totuşi ce vrei.Vrei să vindeci oameni aşa cum ai spus mai înainte?

-Da.

Răspunsul pornise fără voia mea.Nu l-am gândit şi nu l-am anticipat.

Mîna dreaptă  a acelui  lama s-a ridicat spre cerul albastru şi apoi a coborât pe fruntea mea.Simţeam ca o apă călduţă care mă invada.

-Să nu mai vii aici fără o dorinţă clară,fără o cerere.Învaţă să-ţi stăpâneşti mai bine gândul.Vei fi vindecătoare ,cum ai vrut.Acum, poti să pleci.

Am apucat doar să mă ridic în picioare şi să schiţez un gest de mulţumire.În clipa următoare totul dispăruse şi eram din nou în camera mea.Intrasem în meditaţie profundă şi cân m-am trezit îmi era foarte frig.Pe de o parte eram fericită pentru experienţa trăită,pe de alta ,nu-mi venea să cred.Mi-au trebuit câteva zile ca să mă conving că fusesem acolo şi că totul este real.Apoi,textele cele neştiute ale Akashei au început să apară unul câte unul şi să le pricep în felul meu.

Meditaţia,secretul cunoaşterii,al cunoaşterii celor văzute şi nevăzute şi al cunoaşterii de sine.Numai prin meditaţie am putut să înţeleg ce înseamnă Akasha,acest eter atoateştiutor care păstrează în memoria sa nevăzută toate cunoştinţele,descoperirile,istoriile,gândurile,sentimentele noastre.

Atunci,de mult,la ieşirea din peştera albastră am fost pentru prima dată pusă faţă în faţă cu neputinţa mea,cu lipsa de pătrundere a faptelor ,cu neştiinţa de a aborda un domeniu.Am fost incapabilă să deschid sertarele marii biblioteci, deşi eram în mijllocul acesteia şi nu mă deapărţea de cunoaşterea adevărată decât un gest.Atunci n-am putut nici măcar să descifrez titlurile înscrise pe sertare.Totul era străin .Totul era scris într-o limbă literală dar total necunoscută.Şi eu,în loc să rămân locului şi să cer ghidului spiritual să mă înveţe acea limbă,eu am plecat către nu ştiu unde.Mi-au trebuit 20 sau 200 sau 2000 de ani să mă dumiresc şi să încep să caut printre limbile cele de mult uitate pentru a mă familiariza cu ea.Şi,după multă trudă,am aflat că aceea este limba originară a Pământului,că nu trebuie să o înveţi de la nimeni altcineva decât de la Mama Pământ şi că ea curge neîncetat prin noi.Se manifestă prin semne şi simboluri la îndemână care ne înconjoară peste tot.După ce ai conexiunea în Akasha,nu trebuie decât să spui ceea ce ştii pentru că ştii tot ceea ce ceri.Este uimitor.Este cu adevărat un spectacol al vieţii pe care nu îl mai poţi uita.Cu timpul m-am obişnuit.Acum, citesc în istoriile cele vechi şi mă minunez cât de puţin vea lumea să cunoască din ele.

Dar despre aceste lucruri,în altă carte.Acum,mă voi întoarce la gândurile mele,la meditaţiile mele,la liniştea interioară fără de care nu putem crea nimic.

Taina samanului

Mă întreabă  multă lume:ce faci ca să fii şaman? Am să spun ce faci ca să poţi stăpâni forţa ascunsă în interiorul nostru.De fapt,nici nu este ascunsă ,ci,doar,se manifestă întâmplător şi sunt puţini cei care înţeleg să o ordoneze,să-i dea un sens,să se folosească de ea conştient.Dacă te uiţi la cer şi îl vezi înnorat,de bună seamă ,vei aştepta să plouă şi va ploua.Şamanul ,însă,ştie şi când ,şi cum şi de ce şi când se va opri şi dacă este chiar şaman adevărat şi nu o caricatură,va şti şi dacă trebuie să oprească sau să pornească mai rpede ploaia.Cum am devenit şaman?Observându-mă.Cunoscându-mă pe mine însămi.Punându-mă faţă în faţă cu multe încercări,dureri,suferinţe,nereuşite,perseverări.

Totul a început în clipa în care mi-am dat seama că visele mele nu erau vise ci viziuni.Faţă de visele obişnuite,care urmează un anumit scenariu scurt şi neintenţionat,viziunile pornesc şi se desfăşoară după o cerere prealabilă.Poate că am început puţin de la mijloc,dar aşa s-au desfăşurat evenimentele în viaţa mea.Au apărut multe viziuni trecute cu vederea până ce am conştientizat ce se întâmplă,că ,de fapt,atunci când plecam la culcare mă gândeam la un subiect pe care ,ulterior,în starea dintre vis şi trezie îl dezvoltam după alte reguli decât cele ale logicii obişnuite.Când am înţeles acest lucru ,m-am gândit că ar fi bine să găsesc ceva din care să aflu mai multe despre vizionari,vrăjitori,telepaţi şi aşa mai departe.Ca din senin,în calea mea,la tot pasul apăreau cărţi exact despre aceste probleme.Toate începeau cu poveşti asemănătoare cu a mea.Dar erau doar poveşti .Fapte relatate,povestiri,nimic concret.Începusem să las la o parte preocuparea pentru şamanism când,într-o zi oarecare.am descoperit o carte despre şamanii siberieni .O carte adevărată,cu incantaţii,cu linii de urmat ,cu moduri de confirmare.Între timp ,trecusem prin criza de identitate şamanică.Ce este asta ?Este o etapă în care nu mai ştii cine eşti,ce vrei,unde te duci.O etapă care,la un anumit nivel educaţional,te pune serios pe gânduri ,dacă eşti  nebun sau nu.Tot ceea ce te înconjoară pare să aibă cu totul alte sensuri şi funcţionalităţi decît le găsesc ceilalţi.Am început să par celor din apropiere,stranie,ciudată,dură,repezită.

Fals.În interiorul meu mă aşezasem stabil şi liniştit pe cărarea cunoaşterii.Pe atunci(cam cu 30 de ani în urmă)nu ştiam că un element dictat din exterior mă va încetini foarte mult în acest proces:răspunsul social-emoţional.Citeam şi exersam dar nimeni nu-mi spunea că treapta eliberării de emoţional  este obligatorie şi cu cât o trec  mai repede,cu atât mai bine.

Ce reprezintă acest emoţional?Orice stare de relaţionare sentimentală cu exteriorul:milă,compasiune,ascultare,dragoste,dor,amintiri,furie,nervozitate,gânduri,scenarii,păreri de bine sau de rău,condiţionări,receptivitate la mediu,etc.Ei bine,până nu lucrăm în aces registru,toate eforturile de orice natură sunt zadarnice.E doar timp pierdut.

Prima etapă este cea a eliminării emotivităţii.Ne dezbrăcam ca de o haină de toate obiceiurile avute până în acel moment.Să nu credeţi cumva că este uşor.Trebuie perseverenţă şi răbdare.Mereu veti greşi,mereu veţi amesteca asigurarea condiţiilor de supravieţuire cu exagerarea lor.Linia dintre a lua de la viaţă doar atât cât să trăieşti  şi a începe să doreşti mai mult este foarte subţire.Perseverenţa este singura cale de lucru.Trebuie timp pentru a dobândi stabilitate în controlul emoţionalului.Dar orice stare poate fi controlată.

Pasul de la dulapurile pline cu haine care să facă impresie pe stradă şi până la ceva care să acopere decent şi practic trupul este greu.Începeţi să vedeţi lucrurile aşa şi veţi constata.Ca femeie,trecerea de la moţatul în oglindă din fiecare dimineaţă,de la machiaje simple sau complicate,de la coafuri de diferite tipuri care,deasemeni,să facă impresie,este al doilea pas.Există o frumuseţe a calmului,a puterii în fiecare dintre noi.Există o frumuseţe a luminii din ochi şi de pe chip.Evident,aceasta nu poate rivaliza în ochii profanilor cu farmecul fardurilor,al parfumurilor,al artificiilor.Dar,aşa cum spuneam mai sus,scopul este purificarea noastra.Nu ne mai interesează părerile celor din jur.Nu ne mai facem o preocupare din a cuceri sau a fi cucerite.La ce bun?Unde duc toate aceste eforturi inutile?Ce stare de bine aduc după ele?Frământări şi gânduri,scenarii înfricoşate şi deziluzii.Merită să le păstrăm?Ca în fiecare schimbare de traseu există şi riscuri.Ni le asumăm.Riscul singurătăţii este unul greu de admis şi de integrat,dar ce confortabilă este singurătatea.Liniştea şi lipsa de griji.Nu toţi vor acest lucru.Foarte bine.Nu toţi trebuie să fie şamani.Dar când îi întâlniţi să nu vă mai miraţi că ei pot şi voi,nu.

A doua etapă este ajustarea dietei.Nu mâncaţi carne,peste,fructe de mare,scoici,ouă,lapte,brânză,unt,smântână,chefir,iaurt,nu mncaţi nimic ce trebuie ucis ca să trăiţi,nu mâncaţi de poftă ci de necesitate.Nu beţi băuturi ameţitoare sau care pot fermenta şi produce alcool în corp.Preparaţi hrana simplu,fără prăjeli,fără gusturi alambicate,fără pretenţii estetice exagerate,Curat,preparat corect,simplu.Eliminaţi dulciurile,în special cele de patiserie sau cofetărie,bomboanele,ciocolata,acadelele.Învăţaţi să pregătiţi mîncare bună fără a fi copia unor feluri pe care le-aţi eliminat.Păstraţi totul în limita necesarului.Nu gătiţi ca să vă jucaţi sau să vă umpleţi timpul.Nu exageraţi cu bibileala mâncării pentru că ea va deveni tot mai necunoscută corpului.Nu săriti peste mese.Nu mancaţi ca un scop în sine, ci pentru că vă e foame.Nu mâncaţi mai mult decât trebuie.Nu vă culcaţi după masă.Nu consideraţi aceste propuneri ca o pedeapsă.Faţă de ţelul fixat,ele sunt doar trepte.Daca aţi adoptat ţinuta aceasta alimentară,trebuie să o păstraţi permanent.Ştiu,vă va îndepărta de bere,de mici,de grătare,de restaurante,de chefuri.Asta e.Riscurile asumate.

Faceţi aceşti paşi simpli 4 ani fără abatere şi mintea se va elibera de emoţiile fără rost.La nivel hormonal ,se produce o diminuare a pierderii de adrenalină şi de endorfine.Suprarenalele , epifiza şi sîngele se odihnesc şi intră într-o stare de refacere autonomă.Corpul nostru ştie foarte bine să se refacă dacă îi acordăm această şansă.Între timp,obişnuiţi-vă cu ideea că aveţi nenvoie de foarte multă odihnă.Lăsaţi la o parte conceptul de odihnă activă.În cazul de faţă nu este cel potrivit.Alegeţi între o viaţă de mişcare şi zbucium continuu,plină de evenimente şi tensiuni dar scurtă şi expusă permanent agresiunii devastatoare a factorilor externi şi o viaţă de linişte şi calm,fără atâtea vârfuri şi căderi dar îndelungată şi ferită de boli pe care altfel nu le puteţi evita.După o perioadă de 4-5 ani veţi vedea schimbările majore care se instalează:starea de calm,odihnă internă,rezistenţă la boli,autoreglarea tensiunii arteriale ,ajustarea siluetei în parametri fiziologici normali,sporirea memoriei,refacerea vederii,refacerea pielii de pe întreg corpul,refacerea părului,unghiilor,calitatea somnului,excluderea medicamentelor ca ne mai fiind necesare.Folosiţi orice clipă liberă pentru relaxare şi somn.La început,somnul va prevala dar,pe parcurs relaxarea se va defini ca stare permanentă.

Ştiu că unii vor spune că nu e  nimic nou,că este calea nonacţiunii,atât de mult discutată.Da,au dreptate,este calea nonacţiunii,dar explicată pe înţelesul tuturor.În tot acest timp ne rezolvăm necesităţile de serviciu,de familie,personale dar nu cu implicare totală,nu cu zbrobire de minte şi suflet.Veţi vedea că performanţele sunt cu mult superioare celor din perioada când exageraţi.

Chiar un proverb romănesc spune foarte frumos: cumpătarea ,calea vieţii, minunat împodobeşte. Să îl reţinem.

Acţiunea de liniştire a suprarenalelor şi epifizei se va reflecta şi în agitaţia sexuală.

Al treilea pas este moderarea activităţii sexuale. Ei bine,vă vine să credeţi sau ,nu ,lumea nu a fost creată pentru sex.Nu pentru acest tip de sex ,practicat în zilele noastre.Mă uit în jur şi văd oameni care îşi ocupă,efectiv,timpul cu discuţii despre sex sau cu sex.De ce?Activitatea sexuală intensă duce la uzura organismului înainte de vreme,asta ca su mai vorbim despre pierderile energetice directe prin orgasm şi ejaculare.Nu voi intra în crritica atitudinii sociale faţă de sex şi nici în folosirea lui pentru cuminţire,voi discuta doar ca atitudine fiziologică şi beneficii personale.

Se vorbeşte tot mai mult despre accelerarea procesului de îmbătrânire prin activitate sexuală susţinută.Corect.Orice exces duce la rezultate de forţă.Fiecare este liber să aleagă.Oricum,despre conservarea energiei sexuale vom mai discuta cu ocazia cultivării energiei.

Al patrulea pas este conştientizarea energiei care ne străbate şi ne înconjoară.Nici o secundă din viaţa noastră nu se poate desfăşura în afara fluxului continuu de energie .Faptul că aceasta se manifestă sub diferite forme ,nu trebuie să ne pnă în dificultate în a o identifica.Pe lângă formele convenţionale de energie(gravitaţională,electrică,magnetică,de interacţiune tare şi slabă)identificăm şi forme arhetipale  definitorii pentru viaţă(energia neagră,Yin,Yang).Trebuie un exerciţiu îndelungat pentru a recunoşte câteva forme energetice şi a le folosi când este nevoie.Exerciţiile se încep dimineaţa ,cu faţa la nord,în stare de relaxare,în poziţia în picioare.Tot corpul trebuie să fie relaxat.orice încordare duce la blocajul fluxului şi la perturbări ale  decodării.Manevrele greşite pot determina dureri de cap ,crampe sau dureri musculare.Deci din poziţia în picioare cu faţa la nord ,ridicăm palmele relaxat la nivelul umerilor.Degetele trebuie să fie răsfirate şi moi,După aproximativ 1 minut ,în vârfurile degetelor se simt mici înţepături.Lăsăm această senzaţie să alunece de-a lungul braţelor,pe suprafaţa pielii.Aceste înţepături reprezintă receptarea energiei care ne străbate.Exerciţiul s-a terminat.Coborâm braţele şi le aşezăm la nivelul taliei cu palmele una peste cealaltă,cu faţa în jos.La femei,mâna stângă trebuie să fie deasupra mâinii drepte.Executăm o mişcare de presare a aerului în jos,simultan cu ambele palme lipite una de alta ,atât cât permite lungimea braţelor.Desfacem mâinile.Le lăsăm libere pe lângă corp.Acest exerciţiu trebuie făcut în fiecare dimineaţă,timp de 2-3 săptămâni,până ce deschiderrea canalelor energetice ale mâinilor se face spontan,în primele secunde de la adoptarea poziţiei.

Al cincilea pas este direcţionarea şi conservarea energiei primite prin degete.Din vârful  degetelor,energia trebuie dusă,mental la început,spre umeri şi de acolol în jos prin tot corpul,prin toate organele ,până în vârful picioarelor.De aici ,trebuie întoarsă de-a lingul picioarelor pnă în bazinul inferior,între vezica urinară şi peretele abdominal.Aici se formează o sferă de lumină care începe să se învârtă în sensul invers acelor de ceasornic.O lăsăm în starea de rotaţie.Această stare de rotaţie trebuie să fie permanentă,un mod de viaţă.Astfel,orice cantitate suplimentară de energie se va acumula în acelşi loc;ea nu se va mai risipi fără rost printre organe şi nici nu va părăsi corpul prin bufeuri sau transpiraţii necontrolate.

Al şaselea pas este cultivarea energiei .Energia poate fi preluată din mediul extern,fie prin vârfurile degetelor,fie prin cordonul de agint.Cordonul de argint este proiecţia energetică a cordonului ombilical care se taie la naştere.Asemeni tuturor organelor tăiate(amputate)din corp,proiecţia energetică rămâne şi continuă să funcţioneze ca şi când organul ar fi  la locul său.Prin acest cordon stabilim legătura de tip arhetipal sau primordial.Prin cordonul de argint,pătrunde atât  componenta Yin cât şi componenta Yang.Yin-ul şi Yang-ul nu se amestecă între ele în mod natural.Mai mult chiar,ele desfac sfera deja existentă în compenentele sale Yin şi Yang şi se formează două bile .Una dntre ele adună tot Yin-ul iar cealaltă,tot Yang-ul.Aceste două bile încep o mişcare complexă de rotaţie simultană în cele trei direcţii ale spaţiului,parcă s-ar urmări una pe cealaltă.Apoi, rotaţia se stabilizează la o mişcare în plan orizontal a uneia faţă de cealaltă.Este etapa premergătoare formării  unui organ energetic independent.Starea aceasta de încărcare dă posibilitatea lucrului bionenergetic asupra propriului corp sau al altuia.

Cultivarea energiei trebuie să devină un exerciţiu zilnic şi să se completeze cu meditaţia sau,dacă nu este încă posibilă meditaţia,cel puţin cu starea de relaxare cât mai profundă.

Aceste exercuţii trebuie să devină o permanenţă,un mod de a fi asociat cu eliberarea de stările emoţionale exacerbate şi alimentaţie.

Perioada după care apar rezultatele vizibile este în funcţie de puterea de concentrare a fiecăruia.

Abia după stabilizarea rezultatelor se poate trece la etapa următoare .Este etapa de învăţare  a mişcărilor de bază în vindecarea cu mainile goale.

Acest capitol este prezentat pe larg în Şcoala de la Amarna.

În paralel cu aceste exerciţii ,trebuie să învăţăm despre palntele medicinale şi acţiunea lor asupra proceselor chimice din corp.Simpla trecere în revistă a efectelor principale ale plantelor medicinale nu este suficientă.Spun asta deoarece în anumite combinaţii,plantele pot avea cu totul alte efecte decât cele de bază luate separat.Dacă timpul şi condiţiile nu ne permit experimentarea pe noi a fiecărei plante sau combinaţii pe care urmează să le folosim,este bine să ne documentăm amănunţit asupra acestora.

Caietele toamnei

Mă întreb de multe ori , ce este dincolo de materie,de energie de câmpuri,şi de fiecare dată ,o voce interiora îmi spune că mai este ceva.Ceva nedescoperit,necunoscut ,poate doar intuit. De nenumărate ori , m-am aşezat să scriu despre acest necunoscut şi de fiecare dată  am zis căn u este momentul,că nu pot încă să ordonez într-un text coerent  gândurile care mă preocupă.De data asta , însă, cuvintele încep să curgă liniştit şi textul pare a se lăsa extras din anonimat. În multe experienţe şamanice,am ieşit din sfera realului convenţional şi am călătorit în lumi paralele,aşa cum se obişnuieşte a se spune,în general.De fapt nu sunt lumi paralele ,ci este o singură lume văzută şi percepută de pe diferite nivele vibraţionale.Dacă stau şi mă gândesc bine,de fiecare dată,nu am făcut altceva decât să explorez aceeaşi lume materială.La nivel subatomic arată într-un fel,la nivel molecular,altfel şi aşa mai departe , dar capcana materiei nu s-a deschis încă.În zborul şamanic ,am colindat spaţiul sau spaţiile adiacente ,dar spaţiul este tot material.Am dat timpul înainte şi înapoi,dar timpul se manifestă tot legat de materie.Am ieşit în afara galaxiilor şi le-am privit de departe şi de aproape,materie şi iar materie.Nespus de multe forme de manifestare dar ea era mereu prezentă.M-am lăsat purtată de câmpurile care se intersectau şi se contorsionau ,dar câmpurile sunt generate tot de particule materiale. Energia,informaţia,toate au nevoie de un suport material pentru a se manifesta,pentru a crea efecte sau a deveni cauze.Mă întreb,oare,chiar, partea nu poate înţelege întregul? Oare ,chiar ,o fărâmă de materie nu poate vedea dincolo de ea?

M-a atras conceptul de Maya şi Samsara din gândirea filosofică indiană dar, la momentul trecerii de iluzie spre realitatea nonmaterială,ambele se opresc. Am căutat alte şi alte concepte şi abordări,dar în acelaşi loc,al trecerii,toate tac.Mă întreb,nu e nimic de spus? Nu se mai poate spune nimic? Sau,pur şi simplu,toate liniile de gândire se frâng la ieşirea din ţesătura materială? Roată,învârtire,revenire,nivele diferite,toate,duc la un cerc.Un cerc din care trebuie să ies.Dar,de fiecare dată când vreau să ies,cercul se roteşte în spaţiu şi mă prinde din nou.De ce ?Ce este dincolo de cerc?

Cu toate că,ne aşteptăm să se răspundă la această întrebare cu:dincolo de cerc au dispărut toate,răspunsul va fi cu totul neaşteptat.Dincolo de cerc este matriţa informală a toate câte sunt aici,în interiorul cercului.Nu sunt nici stringuri,nici quarci,nici alte mii şi mii de închipuiri de forme şi particule subatomice.Nu este nici energie,nu sunt nici câmpuri.Nu este nici măcar informaţia.Este posibilitatea.O latenţă primordială permanentă  care nici nu ordonează,nici nu defineşte nimic .Noi ,oamenii,în limbajul nostru reducţional şi meschim l-am numi somn.Dar nu e somnul ,căci acesta ar presupune o încetinire a ceva. Ori ,tocmai acest ceva ,nu este. Nimic nu e născut dar se poate naşte  şi dispare.Nimic nu este ,dar poate fi .Posibilitatea este spontană şi nestructurată, neaşteptată şi insondabilă,iar trecerea ei in informaţie  reprezintă deja o formă. Dar posibilitatea nu cunoaşte forma,ea nu recunoaşte nimic din tot ceea ce poate crea.Ştiu foarte bine că nici cuvântul posibilitate nu e corect dar nu am altul la îndemână.După ce am trecut prin sferele de manifestare materială şi nematerială ,sfera  energetică şi informaţională,m-am întâlnit cu acest altceva şi mi-am dat seama că aici trebuie să fie ieşirea din cerc.Din această posibilitate se nasc uneori sfere care devin independente şi care se dezvoltă şi se manifestă după nişte legi ,faţă de lipsa de legi din care au apărut.Clipa de manifestare se transformă în neant ,iar de acolo,mai departe în toate câte le cercetăm.Neanturile se nasc mereu şi dispar.Sunt efemere,doar că efemeritatea lor depăşeşte limita noastră de observare.Ele sunt şi nu mai sunt într-o clipă ,dar acea clipă este deajuns pentru a apare şi a dispare materia,viaţa,cohortele de legi.E halucinant  şi atât de la îndemână să vezi că eşti o plăsmuire efemeră într-un univers efemer.

Găurile negre vin să ne povestească despre acest adevăr,despre existenţa simultană a nimicului şi a materialului şi despre trecerea lor permanentă dintr-unul în altul.În acest context,un atom şi un soare,un om şi o galaxie se manifestă la fel sau nu se manifestă deloc,sclipesc şi nu mai sclipesc.Ori,taina acestei posibilităţi o purtăm în noi;ea este taina vitezei gândului şi a infinitelor sale plăsmuiri dintre care unele se materializăază,altele nu.Dar în momentul în care gândul se opreşte o milionime de secundă,se poate distinge existenţa posibilităţii.Cei mai mulţi ,dintre cei care ajung aici ,se sperie şi preferă să revină la condiţia umană.Alte vieţuitoare nici nu-şi pun problema. Singurul element care ne ţine legaţi de condiţia umană este vibraţia,tremurul care însoţeşte fiecare  scânteiere a posibilităţii şi care se stinge  inastantaneu.Ceea ce trăim şi simţim noi,este amintirea acelei zvâcniri dispărute simultan cu apariţia ei.Amintirea acelei vibraţii reverberează ca un ecou în cele mai mici structuri materiale.Cred că într-adevăr,singurul motiv al zbaterii noastre de „a fi” este cunoaşterea şi după ce dobândim claritatea sa,starea de contemplare a ceea ce poate face o licărire efemeră a posibilităţii.Ştiu că termenul este abstract şi greu de digerat dar se tot vorbeşte de liniştirea minţii,de pacea interioară,de autocunoaştere şi autocontrol,şi mă întrebam şi eu ,de ce?

Acum ştiu.Toate sunt trepte spre desprinderea de condiţia umană şi fără atingerea lor ,viaţa este cu adevărat un coşmar lipsit de sens.Singurul impediment în calea cunoşterii de acest tip  este viteza cu care se produc evenimentele.Noi suntem foarte înceţi.Nu cei mai înceţi,dar foarte înceţi,într-o  dimensiune de fenomene care au viteze incalculabile.Aş îndrăzni să spun că viteza gândului este cea mai mică dintre vitezele de manifestare ale posibilităţii.Nu sunt mai multe posibilităţi.Este doar una singură,necreată şi nedefinită.Nici nu ar putea fi.A o defini ,ar însemna să o opreşti şi asta se produce în afara dorinţelor noastre.Există  ipostaze de staţionare a posibilităţii ,dar acestea nu pot fi sesizate din materie.Atâta timp cât ducem înainte memoria stării materiale ,nu putem sesiza manifestările de staţionare.Dar ele există şi alternează cu etapele de manifestare ca şi cum nimic neobişnuit nu s-ar întâmpla.Noi,cei de azi,suntem urma  unui eveniment . El a trecut,s-a dus şi a născut altele şi altele şi naşte mereu altele.Ecoul lui este universul nostru,suntem noi.Reverberăm în amintirea unei vibraţii care mai străbate încă diemnsiunea materială . Dar în posibilitate,dimensiunea noastră nu mai există sau există ca o repetare a ceva de mult trecut şi când o întâlnim,suntem fascinaţi.Dar ca repetare,ea poate exista de nenumărate ori şi noi o putem intersecta în diferite stadii.Şi de aici ,ideile de universuri paralele,de extratereştri,de alte lumi.Nu sunt alte lumi.Este o singură lumea în diferite secvenţe.Nu avem unde ne duce şi de unde veni ,decât pe nivele diferite ale aceleiaşi lumi.E ca şi cum am merge pe o stradă  pe care toate porţile sunt deschise şi putem intra,în fiecare sau nu.Dar nu acesta este adevărul.Aceasta s-a spus şi se spune în contninuare de mii de ani.Dar nu este adevărul întreg.M-am dus pe calea aceasta cât am putut mai departe şi mi-am dat seama că pentru a descoperi mai mult ,trebuie să mă întorc.Să mă întorc în interiorul meu.Arhitectura noastră păstrează toate cheile care ne vor duce la cunoaştere dar trebuie plonjat cu curaj în tainele sale.

Am inteles ca discutia despre teoria vibrationala are ecou si m-am decis sa fac o extindere.As vrea ,insa, sa primesc si comentarii pe forumul Nei Kung  https://neikung.forumgratuit.ro sau chiar aici.Acum sa revenim la subiectul nostru.

Cand Biblia spune in Evanghelia dupa Ioan 1.1 "La inceput a fost Cuvantul."se dorea transmiterea conceptului ca Universul este mental,informational si de sorginte energetica.De aici ,mergem mai departe la ideea ca informatia care se maniesta din punct de vedere material ca energie,contine in sine toate potentialele de exprimare materiala.Cel mai simplu dintre aceste potentiale este vectorul de forta care ordoneaza informatia dandu-i forma unui fir,a unei coarde,a unei directii,a unui string. Infinitezimal,stribgul se manifesta vibrational cu amplitudini uriase.El este liber la ambele capete,fiind gata sa se prinda in orice structuri.Ghemele de stringuri dezvolta forte interne mari si determina organizarea principiului material.De aici ,ajungem la structurile subatomice si apoi la particulele subatomice de tipul quarcilor.Drumul continua in aceeasi directie ,de aglomerare si ordonare in functie de fortele de atractie si de respingere,pana la proton,neutron electron.

Ce este important in aceasta schita ultrarapida,este faptul ca vibratia prima se pastreaza in continuare,neschimbata,in toate structurile aparute ulterior,pana la celula,tesuturi,organe,organisme.Modificarea acestei vibratii este factorul care determina starea de boala ,imbatranirea si moartea biologica.Toate metodele neconventionale de vindecare fac racursiu la acordarea acestei vibratii,nu stiu cate reusesc cu adevarat,dar ideea este de reasezare a vibratiei structurilor afectate in pattern-ul originar.Ori,tocmai pentru ca aceasta acordare sa fie reala si folositoare,este necesar autocontroluul  si autocunoasterea, in primul rand a operatorului.

E întuneric şi e frig,un frig cum n-am mai sinţit niciodată.Un spaţiu golit de înţeles şi de formă.Singurătate.Nimeni şi nimic nu mă atinge şi în acest deşert de întuneric şi gheaţă continuu să merg.Merg maşinal. Nu ştiu nici de când ,nici încotro,nici unde.Pur şi simplu merg înainte ca un orb fără să pot vedea sau simţi ceva din tot ceea ce ştiu ,ce simt în fibrele mele cele mai profunde că mă înconjoară.Simt cum cu fiecare pas mă apropii de momentul de colaps când mă voi aşeza pe marginea drumului şi voi închide ochii pentru totdeauna.Ceea ce mă mai ţine în picioare este faptul că gândesc.Trebuie să gândesc fără încetare şi în acelaş timp să las gândul să curgă liber prin mine.Nu trebuie să-l opresc nici o clipă căci acea clipă va fi ultima.Prin gând mă manifest de parcă aş exista cu adevărat.De fapt am încetat să exist cu mult timp în urmă şi acum reproduc doar icoana a ceea ce a fost odată de mult.Simt neuronii cum lucrează,cum primesc şi transmit mai departe semnale electrice.Ştiu că toate judecăţile mele sunt doar scântei de electricitate.Le văd strălucind hipnotic în interiorul capului.Apoi totul se destramă.Oasele capului se desfac şi pornesc într-un dans haotic.Substanţa cenuşie se transformă într-o ţesătură rară prin ochiurile căreia se văd stelele.Pânza creierului se întinde fără oprire.Fasciculele de substanţă albă scrâşnesc desfăcându-se în fire ce par a fi stringurile universului.Se întind la nesfârşit fără să se amestece cu celelalte părţi.Ce a mai rămas?O îngrămădire de pete albe şi cenuşii şi nişte lichid care nu vrea să se îndepărteze.E o senzaţie plăcută de libertate absolută şi de eliberare din tipar.Descompunerea aceasta neaşteptată  continuă şi părţi tot mai mici din toate organele o iau razna urmând parcă o chemare neauzită.Totul se eliberează treptat din strânsoarea formei.Doar ideea de formă mai rămâne, parcă ,pentru a-mi aminti de mine .Nimic din structura materială nu mai e ceea ce a fost.Pe măsură ce mă risipesc îmi dau seama că tot timpul am privit de alături întregul proces.Nimic nu doare şi nu simt nici un regret sau teamă.Îmi este cald.O căldură blândă,limpede care mă învăluie,mă invadează.Abia acum pot visa.Da,abia acum înţeleg arta visatului.Pot asambla oricând părţile cum vreau şi pot construi din ele orice:copaci,flori,fluturi.Nu,nu voi construi deocamdată nimic.Îmi dau seama că eu sunt tiparul şi concomitent tot eu construiesc tiparul.Dar nu asta mă interesează acum.Nu revenirea la formă sau păstrarea ei intenţionată mă preocupă acum.Pur şi simplu nu-mi mai pasă de tot  ce  a fost inainte.Pornesc în căutarea Marilor Tipare ale universului.Zbor în spatele soarelui şi lumina lui fierbinte nu mă atinge.Văd sau simt cu privirea nişte roiuri de stele şi în acelaşi moment sunt acolo,între ele.Înţeleg viteza gândului şi că lumina merge prea încet pentru spaţiul care trebuie parcurs.Dar stelele sunt sori şi au în jurul lor planete,meteoriţi,gaze.Sunt sori care dau căldură şi viaţă,dar eu vreau mai departe.Alte galaxii,alte stele.Mă simt ca un copil care a lunecat în cutia cea mare cu jucării,şi ,e bine.Nimic nu e aşa cum ştiam,nimic nu seamănă cu legendele imaginate de oameni.Ca într-un carusel fără sfârşit,plutesc bucăţi de nori zdrenţuiţi şi printre ei sunt pietre,praf,fum,ceaţă.Nu e gol nimic, nicăieri.Şi e destul să vrei ca să poţi face orice.Dacă acum aş vrea să mă întorc în sistemul nostru solar,în clipa următoare aş fi acolo,fără hartă sau repere dinainte stabilite.Şi chiar asta voi face.Mă voi întoarce să văd ce poate fi pe planetele acelea pe care le numim grele.E prea multă cerneală aruncată în zadar pe generalităţi.Toţi se visează împăraţi şi regi şi dacă ar fi după ei ,lumea ar fi doar o adunătură de capete încoronate.Oare chiar aşa să fie?Poate.Mă gândesc cu îngăduinţă la toţi cei care sunt preocupaţi de spiritism şi chenalling.Ce văd ei oare?Cu cine vorbesc aceşti oameni?Pe cine cheamă ei?Ce scenarii bizare le tulbură mintea şi aşa obosită ?Nu cred nimic din ceea ce se spune.Ca sa vezi trebuie sa fii acolo,între stele,între umbrele înşelătoare ale prafului cosmic şi abia atunci vei putea spune că acolo nu plutesc spiritele în aşteptarea chemărilor de pe pământ.Acolo este doar materie în mişcare şi informaţie care se străduie să devină formă.Atât.Mă gândesc la lumea aceea visată cu ochii deschişi şi cred că aşteaptă o altă abordare.Una reală  şi când scriu cuvântul reală am în vedere realitatea absolută a cosmosului imparţial şi echidistant,a maşinii cosmice care merge fără a ţine seama de plăcere sau durere.Totul este fără ierarhii şi trepte.Nu,nu voi aluneca în aceste tenebre ale minţii.Mă voi apropia de Saturn şi voi încerca să pătrund în atmosfera acestuia pentru a vedea ce ascunde uriaşul.Nu mă aştept la prea multe.Nu mă aştept să găsesc oameni sau alte făpturi asemenea nouă.Dar nici teoria planetei de gaz nu o pot crede.Aşa îmi place mie,să nu cred ceea ce nu văd.S-au spus atâtea despre sonde trimise şi dispărute,despre ipoteze care de care mai savante.Cum o fi oare în realitate?Unde începe şi unde se termină ascunderea,ocultarea adevărului?Sau,poate,nu se ştie de fapt nimic şi o facem pe grozavii aruncând ipoteze?O ceaţă deasă mă învăluie.O aşteptam.Ştiam că o voi  găsi acolo.Am început să caut o altă privelişte şi dintr-o dată a apărut solul.De sus părea sterp şi frământat dar în următoarea fracţiune de secundă au început să apară continente şi oceane.Totul galben.Am crezut că e sulf dar nu era.Nu stiam ce este.M-am aşezat undeva,pe o colină şi mi-am amintit copacii şi poienile de pe la noi şi mă gândeam cât de frumoase ar fi aşa galbene ca aici.Şi ele au început să apară una câte una din deşertul galben.Soarele se vedea slab şi mă aşteptam să fie frig dar nu era.Atunci m-am întrebat dacă nu cumva căldura venea din altă parte.Era plăcut şi nu corespundea cu nimic din cele ştiute.Mi-am dat seama că din sol venea căldura doar când am atins cu mâna iarba galbenă care creştea cu mare viteză în jurul meu.Uriaşul mă primea cu braţele deschise şi se bucura că am avut îndrăzneala să-l caut.Simţeam asta;era ca o vibraţie de coardă muzicală într-o tonalitate calmă,plăcută.Acum cred că era un La ,dar atunci nu mi-am imaginat.Am ramas acolo o clipă sau o veşnicie,cine poate spune? În cer nu există timpul omenesc.Totul se desfăşoară după alte legi,la o scară inimaginabilă;totul curge fără răgaz şi se schimbă în fiecare moment.Relativitatea nu o înţelegi decât faţă în faţă.M-am desprins cu greu din mirajul propriei imaginaţii si în timp ce ma depărtam de uriaş vedeam cum toate plăsmuirile mele se dizolvă în pustiul galben din care apăruseră.A fost doar o clipă de încântare,un dar al uriaşului şi a trecut.Am trecut din nou prin perdeaua de ceaţă.Neantul mi se deschidea ca o pictură uriaşă  şi trebuia doar să mă hotărăsc unde mă duc.Chiar aşa,unde să mă duc?Din depărtare mă tentau nişte formaţiuni noroase de o frumuseţe halucinantă.Am pornit şi am simţit că merg spre Nebuloasa Omega.Numai ea putea fi atât de frumoasă.Cu adevărat grandioasă,tulburată parcă de venirea mea,Omega îşi încolăcea norii aurii de praf cosmic şi forma din praf şi gaze imagini derutante înconjurate de halouri strălucitoare.Ici-colo sclipeau stele,sori în devenire,dând impresia unor licurici incandescenţi.Omega respira lin în somnul său cosmic şi visa lumile pe care urma  să le nască.Praful plutea suspendat pe linii de forţă invizibile dar a căror vibraţie se simţea şi se auzea.Era un zgomot stins ca un stup de albine auzit de la distanţă.Erau peste tot şi nu aveam pe unde să le ocolesc.Când am trecut printre ele am simţit tensiunea lor uriaşă.Mă simţeam străpunsă,străbătută  şi pentru un moment am avut senzaţia de pierdere,de rătăcire.Uitasem totul,de unde venisem,de mine sau unde mă duc.Era cald,lumină blândă şi nespus de bine.Trăiam senzaţia de integrare absolută în elementul primordial care mi-a dat naştere.O intenţie fugară a încercat să le vizualizeze şi instantaneu am trăit iluzia unei insecte prinse într-o pânză de păianjen.Ţesătura avea porţiuni mai dese şi mai rare,uneori chiar goluri prin care se vedea dincolo.Am ieşit şi cred că şi acum regret că n-am ramas suspendată acolo.Afară din Omega era doar frig şi praf. Stringurile continuau mai ordonate.Le puteam urmări.Străluceau cu un luciu nefiresc,ceva între metal şi mătase neagră mată.Era suficient să te acordezi la un fascicol şi porneai instantaneu cu o viteză enormă spre destinaţie.Acolo,sus,vitezele sunt atât de mari încât chiar şi în formă eterată le resimţi.Asta mă face să cred că materia nu ar rezista nici o clipă impactului,s-ar volatiliza pur şi simplu instantaneu.Aveam senzaţia că unele stringuri veneau de undeva iar altele plecau.Aveam o stare de  curiozitate amestecată cu prudenţă.Ştiam că nu mi se putea întâmpla nimic rău,că era suficient să-mi amintesc Terra şi voi fi instantaneu propulsată acasă dar dorinţa de a cunoaşte lucruri noi era mult mai puternică.Dar nu voi pleca încă.O stea strălucitoare din norul auriu mă chema la ea.Era frumoasă,un soare cu câteva planete în jurul său.Strălucea şi împrăştia lumina binefăcătoare departe în jur.Am încercat să mă apropii încet dar nu am putut.Viteza era copleşitoare.Am apucat să văd totuşi planetele fără să le pot număra.Am reuşit doar să intru în acest minunat sistem solar pe  o orbită care îmi permitea să aleg.Planetele,pe măsură ce mă învârteam odată cu ele,păreau nişte bulgări adormiţi.Nori subţiri de praf sau de fum înconjurau două dintre ele.M-am mai rotit o dată şi m-am decis să mă opresc pe cea de a doua.Mi se părea că acolo voi găsi lucruri interesante.Deasupra ei era o atmosferă roz deschis.Apoi straturi succesive de nori albi.Şi,deodată,sub norii albi ,faţa planetei mi se dezvălui în întregime.Veneam din spaţiu ca un meteorit şi credeam că mă voi zdrobi la atingerea acelei suprafeţe care apărea dură ,sângerie.Solul era alcătuit la fel cu cel de pe Terra,doar că avea o culoare griului-sângerie cu reflexe roşu închis în locurile unde erau rupturi.De jur împrejurul locului în care am ajuns,se vedeau munţi şi câmpii şi o vegetaţie luxuriantă.Totul însă căpătase aceasta tentă gri-sângerie .Am întins mâna şi am atins pietrele din apropiere.Pe măsură ce praful de pe ele se dădea la o parte,în faţa mea apăreau rubine brute.Eram pe o planetă de rubin care funcţiona asemenea planetei mele.Văzusem până aici fel de fel de corpuri cereşti.Văzusem bazalte şi granite,gresii,nisipuri şi altele şi altele,dar nu văzusem şi,mai ales nu atinsesem încă o planetă de rubin.O planetă care în loc de carbon şi siliciu era din oxid de aluminiu.Plămădită toată din oxid de aluminiu.Voi rămâne aici pentru o vreme să văd,să caut tot ce va fi nou. Deocamdată nu văd nimic din ceea ce înseamnă civilizaţie oricât de rudimentară şi nici vreo urmă de animal. Voi continua să străbat planeta de rubin pas cu pas până mă voi convinge de singurătatea sa,de singularitatea sa. În locul în care mă aflu nu văd nici un drum, dar ce drumuri ar vedea cineva care se trezeşte pe Pământ în mijlocul deşertului sau în vârful munţilor?Trebuie să caut.Colinele se intind cât vezi cu ochii.Sunt line şi încărcate de vegetaţie,ierburile înalte se unduiesc în bătaia vântului subţire care s-a stârnit.Mai sar din când în când pentru că gravitaţia nu mă poate opri.Sunt spirit pur şi nu ascult de această lege imuabilă.Mă distrează saltul şi alunecarea care îi urmează prin iarba deasă şi tare.Nu las în urma mea nici o urmă şi asta îmi dă un fior de bucurie.Chiar dacă ar fi cineva prin preajmă nu va şti mai mult decât că vântul a culcat iarba pentru o clipă.După ceva timp de zbenguială copilărească ,linia orizontului se acoperă de siluetele unor munţi.Nerăbdarea mă copleşeşte.Fac un salt mai mare şi mă duc direct la poalele lor.Cât sunt de minunaţi!Cenuşii-albăstrii şi cu petece roşii care sclipesc în soare.Hei,soarele acesta!Până să mă dezmeticesc bine,începe să apună.Doamne,cât e de frumos!La noi ,soarele apune printre lucruri verzi sau printre clădiri cenuşii.Aici,totul se schimbă şi soarele apune peste munţii rubinii în tuşe calme de violeturi nemaivăzute.Nici nu-mi vine să cred că violetul poate avea atâtea tonuri şi nuanţe.Şi din nou apar sclipirile roşii.Încep să le caut intenţionat cu privirea,le descopăr ascunse printre pietre sau printre ieburi şi mă bucur de fiecare dată.Ce bine că râsul meu fericit nu poate f i auzit.Această explorare incognito îmi dă un fior de plăcere.De nicăieri apare un fel de noapte dar nu întunecată şi rece ca acasă ci o noapte maronie,aproape cafea cu lapte care nu se acoperă de stele ci rămâne aşa,suspendată în cer.Printre munţi se întrezăreşte o trecătoare .Nu ştiu cum  voi vedea ziua dar acum,toate în jurul meu sunt cenuşii.Apa curge  la fel ca pe Pământ iar pe maluri cresc minunate tufe de viţă de vie încărcate de rod.Strugurii se văd negri,ascunşi în spatele frunzelor cenuşii .Aş fi vrut  să îmi continui drumul dar ceva ma oprea parcă.Îmi spunea că ar fi mai bine să stau acolo,la intrarea în defileu şi să aştept venirea zorilor.Pentru moment mi-am închipuit că noaptea se va termina repede, ca pe la noi, şi după aceea va veni o nouă zi.Dar lucrurile nu au mers chiar aşa.După o lungă perioadă de  aşteptare am înţeles că noaptea aceea va dura iar ziua pe care o aşteptam eu va veni mult mai târziu.Aşa că am continuat să merg.Nu se făcea nici mai întuneric ,nici mai lumină.Totul părea încremenit .Dintr-o dată ,am remarcat strălucirea nefiresc de pătrunzătoare a apei care pe măsură ce mă afundam între pereţii văii părea să se transforme într-o  oglindă curgătoare.M-am oprit pe malul său şi am privit cu mai multă luare aminte la acea ciudăţenie.Intuiţia îmi spunea că eram în faţa unui fenomen pe care nu-l mai întâlnisem.Am luat o piatră de pe mal şi am aruncat-o în apă dar piatra a străpuns greu,cu zgomot surd suprafaţa aceea lucioasă.Era clar că după densitatea de care dădea dovadă nu putea fi apă.Cercuri concentrice continuau să se agite şi să se formeze mult după ce piatra intrase în lichid.Nu,cu siguranţă nu putea fi apă.Era..............nu-mi venea în minte denumirea exactă dar ştiam că este un compus al aluminiului;dar care?Care compus îşi păstra forma lichidă în contact prelungit cu atmosfera?Dar,oare,aceasta era cu adevărat o atmosferă sau eu o simţeam aşa  datorită formei mele?Cât despre lichidul acela pe care îl confundasem atât de uşor cu apa,el era cu siguranţă un silicat de aluminiu.Acest gând m-m făcut să constat că siliciul nu lipsea dintre componenetele planetare ci luase doar o altă formă.Mă înşelasem când am crezut că planeta se putea lipsi de vreun element .Asta mă ducea cu gândul la faptul că trebuia să fiu mai atentă şi ,cu răbdare,să observ eventualele forme camuflate ale celorlalte elemente.Pe de altă parte, îmi întărea convingerea că elementele chimice cunoscute pe Terra se regăsesc ,sub o formă sau alte ,peste tot în univers.Nu sunt altele ,atat cât ştim,formează diferiţi compuşi dintre care unii ar putea fi  greu de recunoscut sau complet necunoscuţi.Dar acest punct de vedere era ceva cu totul nou şi trebuia demonstrat la faţa locului.Eram uimită cum peste tot ,totul e la fel.Aceleaşi structuri,aceleaşi elemente,doar formele de asamblare difereau.Oare ce surprize voi mai întâmpina?Defileul continua,pereţii se tot înălţau ,doar oglinda lichidă rămânea la fel,fără nici o modulaţie,fără nici o modificare.Părea că în jurul meu se schimbă ceva.Am sinţit o nevoie arzătoare să mă opresc.Să stau locului şi să aştept nu ştiu ce; ceva ce avea să urmeze.Am rămas gânditoare pe mal ,apoi,am făcut ca la comandă câţiva paşi înainte.Aceelaş impuls puternic m-a făcut să privesc în urmă.M-am cutremurat.Paşii mei lăsau urme pe nisip.Cum oare?Eram doar într-o formă informaţională care nu trebuia în nici un caz să se comporte aşa.Ce se petrecea? Unde ajunsesem?Ce avea să fie cu mine mai târziu?În timp ce întrebările devastatoare mă măcinau, am privit spre picioare şi am văzut cum corpul meu fizic,substanţial se refăcea din substanţa astrală.Trebuise să vin până aici,pe o planetă uitată de lume ,lângă o stea care stătea să se stingă pentru a mă reîncarna?În ce lume?Întrebări şi dileme.Atâta tot.Nu puteam găsi nici un răspuns.Oare mă voi mai întoarce vreodată pe Pământ?Şi dacă nu,dacă nu aveam voie să mă mai întorc sau dacă nu trebuia să mă mai întorc,ce avea să se întâmple mai departe?Mintea o luă razna.Scenarii apocaliptice se derulau în adâncul creierului care se materializase şi el complet.Îl vedeam cu ochii minţii,îl simţeam cu toată fiinţa mea că este acolo,viu,întreg şi funcţionând ca pe Terra.Plecasem într-o aventură oarecare,o extracorporalizare obişnuită pentru mine şi am juns la reîncarnare pe un tărâm necunoscut,aparent pustiu şi la începutul unei nopţi astrale despre care nu ştiam nimic.Ce puteam să fac. Am mai rămas pironită câteva clipe şi apoi am pornit către fundul văii în speranţa că acolo voi găsi răspuns la întrebările care mă frământau.Cu toate că era întuneric vedeam foarte clar cu ochii materiali şi mă miram că nu mă simt obosită şi nu simt nevoia să dorm.Ştiam bine că structurile materiale terriene au nevoie de somn ,aici însă era altfel.Somnul , foamea sau setea erau inexistente,cel puţin în starea în care mă aflam eu.Mă materializasem complet până în cele mai fine structuri.Era un fapt pe care nu-l puteam modifica,nu puteam găsi calea mentală de a reveni la forma eterică.Parcă pierdusem total controlul.Mergeam bine, dar capul imi era ca prins într-o menghină.Nu puteam gândi limpede şi simţeam cum mă cuprinde teama de necunoscut.Începeam să redevin omul de dinainte de saltul spiritual făcut cu mult timp înainte pe Pământ.Nu mă simţeam bine în această stare şi ceva nedefinit parcă îmi şoptea că va trece dar o nerăbdare uriaşă mă copleşea.Urmam cursul acela de lichid şi dintr-o dată,în faţa mea s-a arătat ceva asemănător intrării într-o grotă.De acolo ieşea şuvoiul pe lângă care mersesem atât de mult.Înăuntru era întuneric beznă şi nu puteam distinge pe unde să o iau.Am ales să mă ţin cât mai aproape de şuvoi dar acesta se împuţina parcă la fiecare pas.Apoi a dispărut cu totul.M-am oprit.Am dus mâna la frunte şi am simţit cum îmi creşte febra. Toată fruntea imi ardea ,dogorea şi broboane mari de transpiraţie îmi curgeau pe faţă.Se duceau la vale către bărbie şi acolo se risipeau ca într-un curent de aer.Mâna era rece şi tremurătoare.Degeaba mă ştergeam de transpiraţie,ea apărea iar şi iar parcă izvorând din mine.Stăteam încremenită şi ideea că aici îmi voi găsi sfârşitul mă cuprinse în ghearele sale.În acel moment de grea cumpănă am simţit o mână care mă cuprinse de braţul drept şi o voce hotărâtă îmi şopti:

-Vino cu mine!

Am crezut că  mor de frică.Aşteptam să se facă lumină,să mor,să se întâmple orice altceva,dar să aud voce omenească şi să mă mai şi cheme,chiar nu mă aşteptam.N-am putut nici măcar să răsuflu.Mâna m-a luat repejor de braţ şi m-a tras lateral faţă de direcţia avută inainte.Pe măsură ce făceam primii paşi o lumină ştrearsă a început să se facă simţită.Imediat m-am uitat către cel care mă conducea .Era un om ca şi mine.Părea să fie un pământean ca oricare altul.Nu-i distingeam încă trăsăturile fie din cauza obscurităţii,fie de frică.Nu imi dădeam seama ce va face cu mine dar nu exista altă alternativă decât să mă duc cu el oriunde m-ar fi condus.Treptat,lumina se făcu tot mai clară şi din peştera pe care o bănuiam doar  apăru o încăpere spaţioasă din care porneau mai multe culoare în toate direcţiile.Atunci am întors faţa către omul care mă condusese până atunci şi care acum mă lăsase liberă.Nu mai era acolo.Trebuia să mă descurc singură mai departe.Am ales o cale dintre toate şi am pornit pe ea.Cel puţin era lumină şi vedeam pe unde merg.Pe măsură ce păşeam inaintea mea se deschidea un orizont nebănuit.Incepuseră să se audă zgomote şi agitaţie.Se părea că ajung la nişte oameni care vorbeau tare.Îi vedeam de departe cum stăteau în picioare unii în faţa altora .Erau cam cinci persoane şi gesticulau  energic şi vorbeau cu voce ridicată.Când am ajuns în câmpul lor vizual au lasat vocile mai jos de unde am dedus că era vorba despre mine.M-am oprit.Mă simţeam prost,neavenită şi cauză de discordie.Nu înţelegeam nici un cuvânt.Vorbeau o limbă vocală,cu sonorităţi solare.Cred că tot cel care mă adusese se desprinse din grup la un moment dat şi veni spre mine cu pas grăbit.Era scund,şaten ,cu trăsături clare şi aspre ale feţei.Purta o salopetă cenuşie ca şi ceilalţi,dealtfel.Nu i se putea aprecia vârsta;părea de 50-60 de ani.Se opri în faţa mea la mică distanţă şi îmi vorbi în limba mea pe care părea să o cunoască  perfect.

-Vino cu mine.Aceia sunt colegii mei.Vrem să te întrebăm cum ai ajuns aici?

Apoi îmi întinse mâna şi o apucă pe a mea uşurel nu violent ca prima dată spunând în continuare:

-Nu te teme,nu-ţi vrem răul doar că nu ştim ce-i cu tine şi cum ai ajuns aici.Ştim de unde vii.E foarte departe.

Vocea lui mă linişti şi îmi dădu încredere. Am pornit amândoi către grupul care aştepta.Erau cinci bărbaţi de diferite rase după aspect.La sosirea mea s-au depărtat unii de alţii formând un cerc larg .Apoi s-au strâns din nou în jurul nostru.Erau toţi curioşi şi vorbeau deodată parcă în toate limbile pământului.La un moment dat au tăcut.Emoţiile li se mai ponderaseră.Companionul meu a început să le povestească ceva în limba locului şi pe urmă ,ca la un semn,toţi puteau vorbi cu mine.Unul mai vorbăreţ a deschis discuţia:

-Cum ai ajuns tu aici tocmai de pe Pământ? Cine te-a adus?

M-am uitat năucită în jur şi am văzut din nou cele şase feţe care aşteptau cu încordare răspunsul meu.

-Nu m-a adus nimeni.Am venit singură în formă eterică şi acolo,lângă apă am redevenit materială...

Nu am apucat să-mi termin vorba că un altul a şi început să se mire:

-Dar, cine poate crede aşa ceva?Mai bine spune-ne, unde este nava ta?

Mă cuprinse îngrijorarea.Ştiam bine că nu venisem cu nici o navă şi nici măcar nu ştiam unde mă aflu.Văzusem o stea şi apoi a urmat această aventură nemaipomenită.

-Nu am nici o navă.Am intrat pe Pământ în meditaţie şi m-am trezit printre stele şi galaxii.Nici măcar nu ştiu unde mă aflu.Singura mea dorinţă este să mă pot dematerializa din nou şi să mă întorc pe Pământ.

Le-am spus toate dintr-o suflare şi apoi am aşteptat răspuns.Se uitau unii la alţii ca trăsniţi .Se vedea că nu mai auuziseră de aşa ceva.Apoi mi-au spus că ei provin tot de pe Pământ şi că ajunşi aici cu milioane de ani în urmă au fost fascinaţi de aceste meleaguri.Acum sunt o rasă intraplanetară şi trăiesc după propriile reguli şi legi.Pe de altă parte ,nu credeau că pământenii au ajuns la un asemenea grad de emancipare spirituală încât să-şi poată permite călătorii intergalactice fără aparate de zbor.Mi-au mai povestit că în decursul timpului au mai văzut trecând nave cosmice dar nu au contactat niciuna pentru a nu-şi strica liniştea.Acum  situaţia era cu totul alta.O pământeană dăduse busna peste ei şi nu ştiau ce să facă.Metode de decorporalizare nu ştiau.Nave cu care să mă trimită înapoi nu aveau.Erau în impas.Dacă doream să rămân acolo ,trebuiau să mă prezinte conducătorilor lor şi nu erau siguri ce se va întâmpla cu mine.Puteam fi considerată spion sau duşman.Ce urmau să facă?era o situaţie fără ieşire.Atunci am spus că pot merge în faţa conducătorilor lor şi că pot explica din nou şi chiar mai pe larg circumstanţele în care am ajuns acolo.Se pare că vorbele mele i-au mai liniştit.Ei ,de fapt,erau doar muncitorii care se ocupau de întreţinerea canalului de fugă al apei de la reactorul nuclear care alimenta planeta cu energia necesară vieţii.Asta confundasem eu cu o apă curgătoare.Toate strădaniile lor de a păstra secretul existenţei pe planetă era legat de faptul că fiind o imensă bucată de rubin putea atrage lăcomia celorlalte populaţii galactice.Pentru ei însă,rubinul de afară era o pacoste şi nu un dar.Din cauza lui nu puteau locui în exterior şi fuseseră forţaţi să se retragă .Desigur,aici aveau de toate,după cum urma să văd cu proprii ochi  ,totuşi,se simţeau  privaţi de libertatea de a fi afară.Ne-am dus împreună la un  fel de lift foarte modern de care nu mai văzusem până atunci.Era ca o încăpere complet mobilata care nu avea decât un perete orb,în rest era construită din sticlă foarte transparentă de culoare roz deschis prin care se puteau vedea toate nivelele prin care treceai.Mă uimea curăţenia locului,a lucrurilor şi a oamenilor care deşi îmi spuseseră că sunt doar muncitori nu aveau nici o urmă de praf sau de alte substanţe  pe ei sau pe hainele cu care erau îmbrăcaţi.Pe măsură ce ne apropiam de destinaţie,companionii mei deveniră veseli şi preocupaţi de întâlnirea ce urma sa aibă loc.Ba chiar unii dintre ei glumeau pe seama confuziei şi derutei în care se vor afla ceilalţi.Era o rumoare plăcută ca la întoarcerea neaşteptată a unei rude plecate de foarte multă vreme.Această stare contrasta puternic cu teama,neîncrederea şi îngrijorarea de care dăduseră dovadă mai devreme.Ca să fiu sinceră,nu mai înţelegeam nimic din tot ce mi se întâmpla şi cu atât mai puţin comportamentul oamenilor de aici,căci oameni erau cu adevărat.Aş fi vrut să aflu mai multe dar nu prea aveam pe cine întreba.Toţi erau preocupaţi de prezentarea mea la condnucătorii localităţii sau planetei sau,nici eu nu ştiu ai cui.Clipele,poate orele treceau şi nimeni nu-mi spunea nimic.Rămăsesem într-o încăpere foarte elegantă dar din care nu ştiam cum să ies pentru că pereţii din sticlă,aceeaş sticlă roz-pal nu trădau nici un fel de uşă sau ceva de genul acesta.Aveam de toate dar mă simţeam ca într-o celulă de închisoare.Am stat,m-am gandit în ce am intrat,am dormit sau ,mă rog,am stat cu ochii bine închişi;ei bine,nu se întâmpla nimic.Prin preajma cuştii de sticlă nu trecea nimeni cu care să pot încerca o comunicare.Se auzeau voci şi era mişcare din plin dar nu îmi puteam da seama de unde veneau acele zgomote.Îmi formulasem în minte deja ideea că le voi cere să mă ajute să plec fie înapoi pe Pământ,fie spre alte dimensiuni dacă voi putea redobândi forma eterică.În momentul în care aceste cereri ale mele s-au conturat cu  precizie în mintea mea,au apărut ca din pământ traversând peretele de sticlă un barbat şi o femeie care mi s-au adresat foarte politicos şi protocolar şi care mi-au spus că tot ce îmi doream putea fi realizat dar că trebuia să mă decid la una dintre variante.După toate cele întâmplate,nimic  nu mi se mai părea bizar sau surprinzător.Pe de altă parte ,nici nu voiam să rămân aici mai mult decât era necesar.Am trecut prin peretele de sticlă împreună cu cei doi de parcă aş fi continuat sa merg prin aer.Dincolo erau o mulţime de oameni care vorbeau  şi pe care nu-i putusem vedea prin sticlă.Nici acum nu-mi imaginez cel fel de proprietăţi avea acel material,poate era ionizată,poate nici nu era sticlă?Am parcurs camere după camere şi am ajuns într-o sală frumos decorată dar care nu avea nici un fel de mobile.Într-o parte a sălii mă aştepta un personaj straniu care amintea de unele închipuiri legate de extratereştri.Mic şi schimonosit,acoperit de nişte haine parcă prea mari pentru el ,se străduia din greu să pară ceea ce nu era de fapt,om.Ştia dorinţele mele şi faptul că venisem din întâmplare pe planeta lor.Mi s-a adresat printr-un interpret şi mi-a confirmat faptul că aveam să fiu ajutată să revin la forma eterică şi să plec mai departe.Pentru mine era mai mult decât suficient şi mi-am manifestat bucuria printr-un zâmbet larg care i-a creat o stare de agitaţie,poate chiar panică.Erau tare ciudaţi locuitorii aceia.Fără preaviz am simţit că încep dematerializarea.Era bine,foarte bine şi mult mai uşor decât acasă.Apoi am lunecat uşor pe dalele sălii spre o ieşire care de data asta se vedea clar.Aceasta m-a făcut să cred că acei oameni vedeau lucrurile  din jurul lor altfel decât le văzusem eu,în altă vibraţie sau în altă stare a materiei.Nici acum nu ştiu şi nu voi şti niciodată unde am fost.Nu voi şti nici cu cine am vorbit sau dacă am vorbit cu adevărat sau a fost doar o amăgire a minţii.Am plecat de acolo fără să mi se lămurească transformarea din forma materială în cea eterică.Am plecat de mii de ori mai confuză decât eram la început.Cred totuşi că a fost vorba de o diferenţă de vibraţie care a permis accidental apariţia mea inoportună într-un loc unde nu aveam ce căuta .S-ar fi putut să fiu detectată şi forţată să mă materializez.Cine poate şti?Am plecat într-o aventură care imi deschide mereu porţi noi prin care pătrund cu voie sau fără voie în lumi despre care nimeni nu a auzit şi pe care nimeni nu le-a gândit vreodată.Important este că ele există acolo,undeva,şi sunt alternative la lumea noastră.Am mai învăţat că nu tot ce ni se pare ireal există cu adevărat şi că lumea visului este greu de separat de realităţile multiple din univers.În special,am învăţat că visul există şi că acolo unde este el ,trebuie să fie şi o materializare a acestuia.Este o idee complet nouă pe care aş dori la întoarcere să o pot explica dar,care,din păcate nu va putea fi niciodată demonstrată practic.Distanţele sunt uriaşe,tehnica actuală insuficientă şi oricâte eforturi ar face oamenii nu vor putea călători în trup.Vor pieri,se vor asfixia sau se vor descompune în particule fără noimă.Vor rămâne peste miliarde de ani lumină morţi,conservaţi în costumele lor şi vor ajunge pe planete unde vor fi consideraţi UFO rezulltaţi din cine ştie ce accident .Dar adevărul curat că ei au încercat să ajungă acolo în trup şi nu au reuşit, nu va fi gândit şi primit  niciodată.Oriunde am fi,noi oamenii,rămânem robii materiei.Până şi în stare eterică,continuăm să gândim şi să apreciem ceea ce vedem din punct de vedere material.Suntem captivi în legile materiei prin însăşi structura noastră nervoasă care nu este altceva decât materie.Nu minţim că neuronii sunt materie la un înalt nivel de dezvoltare.Nici pe departe.Sunt doar nişte celule cu grad înalt de specializare şi cam atât.Dar,dincolo de neuroni şi de jocurile lor intelectuale este o altă lume,o lume a materiei neformate,a materiei în devenire,despre care tot vorbim dar pe care foarte puţini dintre noi au curajul să o privească în ochi şi să o experimenteze.Pare lumea visului dar nu e,pare lumea realităţilor şi chiar este,dar a unui fel de realităţi în care totul poate fi pentru o clipă sau poate dispare în acelaş moment.Mutabilă şi înşelătoare,aceasta este lumea reală a Universului nostru.Ea se va schimba doar odată cu el şi nimic  nu va mai fi cum a fost pentru că odată cu ea va dispare memoria ideilor,a conceptelor,a posibilităţilor.Vi se pare cumva un punct de vedere derutant? Ei bine, chiar este.Aveţi perfectă dreptate,numai că atâta vreme cât acceptaţi conceptelul de iluzie a existenţei,trebuie să acceptaţi şi această lume.Lumea visului făptuit,oricare ar fi el.Da,ştiu,unora dintre voi totul li se pare riscant,inoportun şi nebunesc,dar dacă aş fi rămas acolo,această carte nu s-ar mai fi scris niciodată.Aceste adevăruri se cer rostite.Ele fac parte din marele joc al vieţii şi al altei vieţi şi fără cunoaşterea lor,totul pare mort,static şi înţepenit.Mă gândesc acasă în timp ce străbat spaţiul în căutare de alte posibilităţi de materializare a ideii de viaţă.Este o viziune  care cred că depăşeşte orice imaginaţie;o viziune totală şi în egală măsură segmentară pe diferite zone şi condiţii create chiar de ea.Visul există,se materializează şi ne surprinde de fiecare dată cu veridicitatea şi prospeţimea sa.Acum cred cu tărie că tot ce am trăit până aici şi tot ce am văzut au fost doar visele cu care am plecat la drum şi care s-au materializat spontan.Nu m-a împins  nimic spre materializare,eu doar făceam parte dintr-un vis viu şi trebuia să duc ideea mai departe,şi atunci am visat dispersia în eteric şi ea s-a şi produs.

În faţa mea se derulează un spectacol fără oprire şi fără limite.Galaxiile se schimbă între ele sau în ele însele.Nori şi fum,abur şi praf se unesc şi se descompun fără încetare.În drumul meu văd lumi pierind şi nu mă mai tem pentru aceea din care vin eu.Va fi scurt,atât de scurt încât nici  nu vom avea răgazul să conştientizăm ce s-a întâmplat.Trecerea nu doare,doar memoria doare , dar ea va dispare înainte de final.Stelele nu plâng după ce au fost.Pur şi simplu nu mai sunt sau sunt altceva.Din nou se aglomerează norii de praf cosmic.Dincolo de ei trebuie să existe ceva.Ce va fi,oare,de această dată?Care dintre visele pierdute în negura gândurilor se va materializa?Cel puţin aceste întrebări nu vor rămâne fără răspuns.Chiar aşa ,în faţa mea incep a se derula imagini .Deja apar constelaţii despre care nu ştiam.Stele de diferite forme şi mărimi,de diferite culori.Şi toate par a fi plămădite din materie în mişcare.Totul pare că se aşează şi se reaşează continuu.Şi,la un moment dat,dintre toate cele ce se fac şi se desfac  apare un soare minunat cu planetele plutind în jurul său.Soarele de cerneală,aşa îi voi spune de acum înainte.E minunat,e albastru şi iradiază lumina aceea divină peste un uriaş sistem planetar.E atât de ciudat că nici nu-mi vine să cred că e real.Mă atrage şi mă gândesc să cobor chiar pe suprafaţa lui.Nu ştiu ce mă aşteaptă ,dar tocmai asta mă atrage.Încep să cobor.Viteza îmi permite să aleg locul de asolizare.În mod spectaculos nimic nu este cald măcar.Temperatura  plăcută rămâne constantă de-a lungul coborârii.Apar nişte nori albastru deschis.Oare ce se ascunde după ei?Străbat straturile de nori unul după altul şi ,în final,ajung pe o suprafaţă netedă şi dură.Am senzaţia că mă voi aşeza pe un glob de cristal care emană lumina aceea extraordinară.Aşa şi este,doar că suprafaţa nu este de cristal ,ci un fel de sol semitransparent.Mie sa pare mie, sau ciar am ajuns pe un soare de siliciu pur?În orice caz,lumina vine din interior,cum am spune noi de sub pamant,dar nicăieri nu-i nici o urmă de pământ.Granulele de nisip sunt mult mai mari decât pe Terra.Sunt vizibile uşor cu ochiul liber şi se pot pipăi şi lua în mână.Mă joc chiar cu câteva dintre ele.Sunt aşa de catifelate şi plăcute la pipăit!Simt plăcerea pe care o aveam în copilărie când mă jucam cu pietricelele din râu.Dar acestea nu sunt ude şi totuşi îţi lasă impresia că ar fi.Aşezate în lumina aceea albastră  par şi ele albastre dar nu sunt;sunt incolore, odată  ce le ridici.Situaţia asta mă face să mă gândesc serios la căutarea unui acces spre interiorul acestui soare atât de misterios.Dar pe unde?Totul în jur este plat,uniform şi nu se zăreşte nici o intrare .Imi aduc aminte că ,de fapt,acest soare şi acest sistem planetar sunt creaţia visului meu,a gândului meu despre cum ar mai putea fi structurile materiale în cosmos şi ,atunci,visez o deschidere largă în faţa mea.Şi,ca prin minune,aceasta apare.O deschidere care seamănă izbitor cu intrarea într-un mormânt egiptean.Ce corelaţii se mai fac şi în capul meu!Am spus în capul meu?Care cap?Aici nu am cap fizic şi mă întreb de unde îmi venise mai înainte ideea?Oare?Nici una ,nici două ,mă trezesc din nou întreagă şi materială mergând pe un plan înclinat către nişte coridoare frumos luminate şi netede.Toate seamănă între ele,dar fiecare are câte un semn distinctiv la intrare.Mă întreb în sinea mea dacă acele semne sunt desene decorative sau literele dintr-un text prescurtat.Voci.Iară voci? O iau din nou de la capăt?Nu.De data asta trebuie să scap de propriile proiecţii.Nu mai vreau să infuenţez desfăşurarea evenimentelor.Stau şi mă întreb:

-Dacă ,totuşi,nu-i nici o intrare?Dacă îmi construiesc singură iluzii?